ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2460/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în data de 18 ianuarie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., a solicitat (i) obligarea pârâților B. S.R.L., C. și D. la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul adus prin publicarea pe platforma media «romaniatv.net» a articolului cu titlul "Mogulul E. A., atacuri media la F.! Milionarul le ordona jurnaliștilor săi să-l "demoleze" pe președinte cu orice preț! Crăciunul asta vă găsește tot la schi? Dovada ingerințelor editoriale!"; (ii) obligarea pârâților la ștergerea de pe platforma media «romaniatv.net» a articolului menționat, în termen de 3 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; (iii) interzicerea pârâților să publice, în viitor, prin orice mijloace și pe orice platformă, a materialului menționat și a oricăror materiale sau articole cu privire la reclamant și la orice societate în care este acționar, administrator sau director, începând cu data introducerii prezentei acțiuni; (iv) publicarea dispozitivului sentinței civile într-un ziar de largă circulație, precum și pe platforma «romaniatv.net»; (v) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 252-253, art. 72-73, art. 1349 și urm. C. civ., art. 30 din Constituția României.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1495 din 07 octombrie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C., D. și G. S.R.L., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 828A din 6 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 1495/07.10.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații B. S.R.L., C., D. și G. S.R.L., ca nefondat. A respins excepția lipsei de interes în formularea apelului incident ca neîntemeiată. A admis apelul incident formulat de pârâții G. S.R.L., D. și C. împotriva încheierii de ședință din 09.09.2022 și a sentinței civile nr. 1495/07.10.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A schimbat în parte încheierea apelată, în sensul că a înlăturat calificarea aspectelor referitoare la calitatea procesuală pasivă drept apărări de fond. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților G. S.R.L., D. și C. și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu aceștia ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat soluția dată de instanța de apel excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților G. S.R.L., D. și C., raportat la art. 30 alin. (8) din Constituția României, potrivit cu care răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Acest text de lege nu prevede că, odată chemată în judecată una dintre persoanele enumerate, nu ar mai putea fi chemată niciuna dintre celelalte pentru aceeași faptă; din contră, C. civ. prevede că cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat (art. 1382 C. civ.). Recurentul a mai susținut că pârâții nu sunt străini de raportul juridic litigios, ci răspund în nume propriu pentru fapta ilicită a cărei sancționare se solicită. Contrar celor reținute de instanța de apel, atât informațiile publicate în secțiunea de "Contact" a platformei H., cât și cele publicate în subsolul paginii, indică două persoane responsabile de conținutul site-ului: B. S.R.L. și G. S.R.L., organizarea internă a grupului de firme și împărțirea contractuală a responsabilităților dintre acestea fiind inopozabilă reclamantului, față de care ambele societăți răspund ca autori ai faptei. Nu se poate reține că existența unui raport juridic între pârâtul D. și G. S.R.L. este o dovadă a absenței unui raport juridic între acesta și B. S.R.L., existența acestui din urmă raport juridic este dovedit prin informațiile publicate în secțiunea de "Contact" a platformei H.. Cu privire la pârâta C., a arătat că are calitatea de asociat unic și administrator al societății G. S.R.L., așa cum rezultă din informațiile furnizate de Registrul Comerțului cu privire la structura acționariatului societății G. S.R.L., sens în care îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a sta în judecată. Concluzionând acest motiv de casare, recurentul a susținut că instanța de apel a soluționat apelul incident cu încălcarea art. 36 din C. proc. civ., fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța, deși a reținut ca fiind întemeiată critica în sensul că pârâta B. S.R.L. nu a făcut dovada că reclamantul a refuzat să răspundă întrebărilor adresate de jurnaliști, s-a limitat la a înlătura considerentele tribunalului referitoare la aceste aspecte ca lipsite de suport probator, fără a reține reaua-credință a intimaților, dovedită tocmai prin formularea afirmațiilor. În mod contradictoriu, instanța de apel a reținut că intimații au respectat deontologia profesională și că nu au dat dovadă de rea-credință în exercitarea activității lor profesionale, singura concluzie a instanței de apel fiind că înlăturarea considerentelor nu conduce la concluzia că folosirea sintagmei "discret" sau "dubios" reprezintă o faptă ilicită. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 14 și art. 1357 C. civ., precum și în art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Deși curtea de apel a reținut că "garanția pe care art. 10 o oferă jurnaliștilor (...) este supusă condiției ca persoanele în cauză să acționeze cu bună-credință", analiza acestei condiții a fost realizată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurentul a arătat că a răsturnat prezumția de bună-credință a intimaților, arătând că aceștia nu i-au cerut niciodată punctul de vedere în legătură cu informațiile publicate în articol, intimații nu i-au publicat dreptul la replică transmis prin notificarea comunicată în data de 17.01.2022, depusă la dosarul cauzei, iar informațiile referitoare la persoana sa sunt false. În mod eronat, instanța de apel a considerat că denunțarea ca false a informațiilor nu constituie în sine o încălcare de către intimați a deontologiei profesionale. Aplicând greșit art. 10 din Convenție, așa cum a fost interpretat în jurisprudența Curții Europene, instanța de apel a considerat în mod eronat că toate afirmațiile conținute de articol sunt judecați de valoare, deși în mod evident acestea sunt afirmații factuale și trebuie supuse probei verității. Toate informațiile sunt concrete, sunt "fapte" determinate, punctuale, ce trebuie probate pentru a fi exclusă răspunderea jurnalistului. Chiar dacă s-ar reține că sunt judecăți de valoare, sunt în mod vădit excesive întrucât sunt total lipsite de orice temei faptic. Pretinsa analiză media realizată de autorului articolului reclamat nu are nicio legătură cu persoana reclamantului, care nu are interese politice, iar asocierea sa cu un partid nu rezultă din criticile aduse puterii de stat. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 10 CEDO, întrucât principiile și jurisprudența Curții Europene nu protejează informațiile false, conținute de articolul reclamat care nu are baza factuală. Spre deosebire de cauza Bedat c. Elveției, reținută de instanța de apel în mod eronat, în cauza de față nu este vorba despre libertăți jurnalistice care permit o anumită doză de exagerare, ci de afirmații în mod deliberat calomnioase. Chiar și în cazul judecăților de valoare, jurisprudența CEDO a dispus că "nu se pretează la o demonstrare a exactității lor", însă este totuși "permisă sancționarea judecăților de valoare atunci când ele sunt pur injurioase ori atunci când nu au o bază factuală suficientă", așa cum este și cazul de față. Singurele dovezi furnizate de intimați și reținute de instanța de apel în susținerea bazei factuale sunt cele referitoare la conținutul articolelor publicate pe I., informații factuale, cele referitoare la activitatea profesională a reclamantului și la demisia unor jurnaliști din echipa I.. Referitor la acestea din urmă, pretinsele ingerințe editoriale (care ar fi stat la baza demisiei) sunt tot informații false, speculate de presă, acestea nefiind confirmate nici de reclamant, nici de jurnaliștii care au demisionat. A mai arătat recurentul că instanța nu poate justifica o "bază reală suficientă" prin conținutul articolelor publicate pe I., nici prin legătura dintre acesta și J., astfel că nu s-a dovedit că ar controla sau conduce în calitate de "mogul" sau "patron" platforma media I.. Prin urmare, raportat la lipsa de bază factuală a afirmațiilor conținute de articolul reclamat, la caracterul fals al informațiilor conținute de acesta, în mod nelegal instanța de apel a apreciat că prevalează dreptul la liberă exprimare al intimaților, exercitat cu rea-credință, iar nu dreptul reclamantului la onoare, demnitate și reputație. Totodată, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiilor CEDO și în privința existenței și întinderii caracterului de persoană publică a reclamantului. Chiar dacă s-ar admite contrariul, raportat la activitatea sa ca om de afaceri, în acord cu practica CEDO, limitele criticilor admisibile sunt mai extinse doar în ceea ce privește activitatea sa profesională (legat de caracterul public al faptelor în care este implicat), calitatea sa de om de afaceri nedând dreptul presei de a inventa orice poveste despre acesta.

Apărările formulate în cauză În data de 26 aprilie 2024, intimații-pârâți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Referitor la motivul de recurs constând în încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților G. S.R.L., D. și C., raportat la art. 30 alin. (8) din Constituția României, se reține că, deși se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondat. În esență, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul susține greșita admitere, de către instanța de apel, a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților anterior indicați, ca urmare a admiterii apelului incident formulat de aceștia, în cuprinsul căruia au susținut că nu justifică legitimare procesuală pasivă. Condiția justificării legitimării procesuale pasive este stabilită de prevederile art. 36 C. proc. civ., ce reglementează cerințele de exercitare a acțiunii civile, text de lege potrivit căruia calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pasivă, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa. În speță, instanța de apel a fost chemată ca, în urma exercitării funcției procesuale de realizare a celui dintâi control judiciar privitor la raportul juridic dedus judecății, să stabilească dacă pârâții G. S.R.L., D. și C. justifică sau nu legitimare procesuală pasivă în cauză, analiză în urmă căreia a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestora. În acest context, relevant este că, potrivit cadrului procesual stabilit de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, în temeiul răspunderii civile pentru fapta proprie, pârâții au fost chemați în judecată ca urmare a publicării unui articol, redactat de K., pe platforma H.. În cauză, instanța de apel a reținut că pârâta G. este o persoană juridică distinctă de societatea B. S.R.L., astfel că nu poate fi analizată în sarcina acestei pârâte fapta de publicare a unui articol pe platforma H.. Referitor la pârâtul D., s-a reținut că nu se află într-un raport juridic cu pârâta B., deținătoarea site-ului, iar cu privire la pârâta C. că este asociat și administrator al societății G. S.R.L.. Prin criticile formulate, reclamantul confirmă în parte cele reținute de către instanța de apel, însă susține că persoanele chemate în judecată nu sunt străine de raportul juridic litigios și răspund în nume propriu pentru fapta ilicită a cărei sancționare o urmărește, arătând că din informațiile publicate în secțiunea "Contact" a platformei H., dar și din informațiile publicate în subsolul paginii, rezultă două persoane responsabile de conținutul site-ului, respectiv B. S.R.L. și G.. Înalta Curte nu poate primi aceste critici, din moment ce situația de fapt reținută în cauză relevă lipsa unei legături între pârâții cu privire la care s-a reținut lipsa calității procesuale pasive și platforma site-ului pe care a fost publicat articolul în baza căruia se solicită daunele în prezenta cauză. Chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că pârâta G. administrează site-ul H., așa cum pretinde recurentul, nu trebuie ignorate dispozițiile art. 219 C. civ., în conformitate cu care calitatea procesuală pasivă a membrilor organelor persoanelor juridice pentru faptele juridice săvârșite este condiționată de existența unei legături a respectivelor fapte prejudiciabile cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate acestora. Or, în speță, condiția existenței unei legături între deținerea calității de responsabil de conținutul site-ului și actele prejudiciabile deduse spre soluționare nu este îndeplinită, instanța de apel apreciind corect că nu poate fi atrasă răspunderea civilă pentru fapta proprie în sarcina pârâtei G.. În egală măsură se constată că, prin criticile sale, recurentul nu a justificat calitatea procesuală pasivă a pârâților persoane fizice. Cu privire la pârâta C. a susținut că este asociat unic și administrator al societății G. S.R.L., astfel că îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a sta în judecată întrucât controlează politica editorială în calitate de conducător executiv al societății, iar relativ la pârâtul D. a învederat că existența unui raport între acesta și societatea G. S.R.L. este un argument în favoarea, iar nu împotriva reținerii calității procesuale pasive a acestuia, având în vedere și dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituția României. Or, în condițiile în care s-a reținut că pârâta G. nu justifică calitate procesuală pasivă, este evident că nici pârâții persoane juridice aflați în raporturi juridice cu pârâta persoană juridică, anterior indicată, nu justifică calitate procesuală în cauză, întrucât reclamantul nu a invocat un temei de răspundere pentru fapta altuia în legătură cu aceștia, reținându-se corect că sunt străini de raportul juridic dedus judecății. Trimiterea recurentului la norma constituțională [art. 30 alin. (8)] pentru a susține existența răspunderii pârâților este eronată, întrucât dispoziția din legea fundamentală este una cu caracter general în legătură cu principiul libertății de exprimare, care nu suprimă și nu înlocuiește normele de drept comun ale răspunderii delictuale, ci, dimpotrivă, arată că răspunderea civilă se angajează "în condițiile legii", respectiv fie ale legii generale, fie ale legii speciale (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Aceasta înseamnă că, dacă în sarcina unei persoane nu poate fi identificată o legătură cu raportul juridic dedus judecății sau o acțiune ilicită generatoare de prejudicii prin modalitatea în care articole, informații, materiale defăimătoare au fost date publicității, răspunderea civilă poate fi înlăturată. Rațiunea normei din legea fundamentală a fost aceea a reglării la nivel de principiu a libertății de exprimare, iar nu a statuării în materia răspunderii civile delictuale, răspundere care se va angaja, în absența unei legi speciale, în conformitate cu normele dreptului comun. Drept urmare, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților G. S.R.L., D. și C. a fost în mod legal dezlegată de către instanța de apel. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii. În acest sens, recurentul a precizat că instanța de apel, deși a reținut că pârâta B. S.R.L. nu a făcut dovada refuzului reclamantului de a răspunde întrebărilor adresate de jurnaliști, a înlăturat considerentele tribunalului referitoare la aceste aspecte ca lipsite de suport probator, fără a reține reaua-credință a intimaților, dovedită tocmai prin formularea afirmațiilor. Prin această critică, străină de motivul de casare invocat, în condițiile în care nu susține o motivare contradictorie, recurentul urmărește, în realitate, reevaluarea contextului factual stabilit de către instanța de apel, motiv pentru care nu poate fi primită. Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă norma citată, atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se, exempli gratia, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Analizând decizia recurată prin raportare la critica formulată, se observă că, într-adevăr, curtea de apel a constatat că "este întemeiată critica apelantului reclamant în sensul că intimata-pârâtă B. S.R.L. nu a făcut dovada celor afirmate în sensul că reclamantul a refuzat să răspundă întrebărilor adresate de jurnaliști în legătură cu informațiile care erau vehiculate în presă și îl vizau. Întrucât această susținere aparținea intimatei-pârâte aceasta avea obligația de a proba faptul că jurnalistul care a redactat articolul în cauză i-a adresat întrebări apelantului-reclamant. Întrucât nu există astfel de dovezi la dosarul cauzei, considerentele tribunalului în acest sens sunt lipsite de suport probator urmând să fie înlăturate". Însă, în continuarea raționamentului juridic expus, instanța de apel a apreciat că înlăturarea acestor considerente nu conduce la concluzia faptului că folosirea sintagmei "discret" sau "dubios" în cuprinsul articolului reprezintă o faptă ilicită întrucât reprezintă o modalitate de prezentare a afirmațiilor din cuprinsul articolului, fiind circumscrise dozei de exagerare și provocare specifice presei. Prin urmare, nu există o contradicție evidentă între considerente și dispozitivul deciziei recurate, hotărârea pronunțată fiind motivată conform standardelor de calitate ce au ca reper dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., critica formulată de recurent în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. neputând fi primită. Analizând în continuare cererea de recurs, se observă că în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 și art. 1357 C. civ., precum și a art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurentul a susținut că toate informațiile prezentate de pârâți sunt fapte concrete care trebuiau probate pentru a fi exclusă răspunderea jurnalistului, iar dacă s-ar aprecia că sunt judecăți de valoare, acestea sunt excesive și lipsite de orice temei faptic. A mai arătat recurentul că analiza bunei-credințe a fost realizată de către instanța de apel cu aplicarea greșită a normelor de drept material și a art. 10 din Convenție, întrucât pârâții nu i-au cerut punctul de vedere și nici nu au publicat dreptul la replică pe care l-a transmis acestora. Totodată, instanța de apel a apreciat eronat că afirmațiile din cuprinsul articolului sunt judecăți de valoare, recurentul opinând că este vorba despre fapte concrete, determinante, ce trebuiau probate pentru a fi exclusă răspunderea jurnalistului. Criticile formulate se circumscriu motivului de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă sunt nefondate. Prin demersul judiciar declanșat în cauza dedusă judecății, reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâților, pentru atingerea adusă demnității, onoarei și reputației, precum și a dreptului la propria imagine a reclamantului, susținând că pe platforma H. a fost publicat articolul cu titlul "Mogulul E. A., atacuri media la F.! Milionarul le ordona jurnaliștilor săi să-l "demoleze" pe președinte cu orice preț! "Crăciunul asta vă găsește tot la schi?" Dovada ingerințelor editoriale!". Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esență, că nu există o faptă ilicită a pârâților, întrucât articolul analizat a avut la bază o documentare jurnalistică, iar afirmațiile din cuprinsul acestuia reprezintă judecăți de valoare (ce au rezultat inclusiv din valorificarea informațiilor existente deja în spațiul public, din surse credibile), care au avut o bază factuală suficientă, făcute în limitele libertății de exprimare, fiind păstrat un just echilibru de proporționalitate între drepturile aflate în conflict (art. 8 și art. 10 CEDO). Instanța de apel, urmare a admiterii apelului incident al pârâților, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților G. S.R.L., D. și C. și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acești pârâți, iar cu privire la apelul reclamantului, l-a respins, ca nefondat, apreciind, în esență, că nu se poate reține o faptă ilicită în sarcina pârâtei, întrucât reclamantul, deși nu este persoană publică, are calitatea de persoană cunoscută publicului în sensul Convenției Europene, iar limitele criticii admisibile împotriva sa sunt mai mari și speranța legitimă de a i se proteja viața privată este mult mai redusă. Cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că instanța de apel, față de obiectul acțiunii cu care a fost învestită și de criticile reclamantului, a verificat dacă, în speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, analizând, prin prisma normelor de drept apreciate ca fiind incidente de către prima instanță, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtei și de informare a publicului garantată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drept reclamat ca fiind abuziv exercitat, a încălcat dreptul la respectarea vieții private a reclamantului, ocrotit de art. 8 din Convenție. O atare abordare în soluționarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă, așa cum chiar recurentul afirmă, atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de Statul român, norme pe care părțile și-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că prin publicarea articolului incriminat pârâta s-a aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție. Or, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că instanțele de fond au ajuns la concluzia corectă că pârâta nu a acționat cu intenția de a-l denigra pe reclamant, iar limbajul folosit de acesta nu a fost unul inadecvat, ofensator sau insultător, informațiile furnizate nefiind lipsite de suport probator. În acest sens, în analiza sa, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care această normă le impune în privința lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale. CEDO a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea europeană a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit CEDO, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea -credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). În referire la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, CEDO a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei). În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă. Totodată, s-a apreciat că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor, decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României), respectiv că, un politician trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea strictă a fiecărui cuvânt și faptă, atât din partea jurnaliștilor cât și a marelui public și trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță (cauza Feldek contra Slovaciei). Pe de altă parte, Curtea Europeană a subliniat că pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la diseminarea declarațiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta serios contribuția presei la discutarea chestiunilor de interes public și nu ar trebui să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru (cauza Jersild contra Danemarcei). În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, apreciind că "dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Așadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). Pe de altă parte, în cazul în care presa contribuie la dezbaterea publică asupra chestiunilor care suscită o preocupare legitimă, nu trebuie să i se impună să întreprindă cercetări independente (cauzele Colombani și alții c. Frantei, Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia). Curtea Europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv, a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei, Observer și The Guardian c. Regatului Unit). Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informațiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informației, iar pe de altă parte prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenția publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban vs. România). Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente". În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că exercițiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informații și de a comunica altora informații, iar a interzice unui ziarist să expună publicului informațiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuțiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul libertății de exprimare, cât și a dreptului la informare, respectiv că, a aplica sancțiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică, tinde să-l determine pe acesta ca, pe viitor, să nu mai recurgă la critici și să renunțe la discutarea publică a problemelor ce interesează viața colectivității. În cauză, Înalta Curte constată că în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtei, instanța de apel a prezentat toate aspectele de fapt apreciate ca relevante în susținerea argumentației potrivit cu care afirmațiile pârâtei nu au depășit limitele admisibile ale libertății de exprimare care trebuie avute în vedere în ipoteza în care un jurnalist formulează opinii critice în privința activității unei persoane publice. Astfel, instanța de apel a apreciat corect că reclamantul poate fi asimilat unei persoane publice, în sensul Convenției, datorită poziției sale de reprezentant în România a unor fonduri de investiții și grupuri de investitori. În acest sens, deși, de principiu, distincția la care face trimitere recurentul reclamant, în referire la jurisprudența CEDO, între faptele determinate și judecățile de valoare este corectă, câtă vreme, determinarea judicioasă a caracteristicilor unei afirmații de a fi susceptibilă a fi caracterizată drept judecată de valoare sau faptă determinată, este în sarcina instanței și trebuie raportată la conținutul concret al articolului și la contextul în care acesta a fost dat publicității, nu s-ar putea imputa instanței de apel că, procedând la verificarea temeiniciei argumentelor părților litigante, a realizat o analiză proprie a naturii afirmațiilor incriminate, context în care și-a însusit raționamentul expus de tribunal sub acest aspect. Astfel, s-au avut în vedere atât termenii utilizați de pârât, în afirmațiile litigioase, cât și contextul în care acestea au fost făcute publice. Totodată, s-a reținut faptul că afirmațiile litigioase din articolul incriminat, respectiv aceea de "mogul E.", se încadrează în categoria judecăților de valoare întrucât denumirea de "mogul" reprezintă o apreciere făcută cu privire la o persoană, iar nu un aspect concret în legătură cu aceasta. A mai reținut instanța de apel că această judecată de valoare nu este total lipsită de temei faptic, o atare judecată putând fi făcută pe baza contextului politic și de fapt al platformei de știri la momentul publicării articolului, având în vedere și poziția pe care reclamantul o ocupa în relația cu platforma I., din cadrul căreia în vara anului 2020 un număr de 32 de persoane au încetat colaborarea ca urmare a schimbării de politică editorială și control asupra conținutului inițiat de proprietarul I., fiind astfel denunțată o posibilă influență asupra conținutului articolelor publicate în legătură cu care s-a menționat în mod expres numele reclamantului referitor la acest demers. Tot din categoria judecăților de valoare s-a reținut că fac parte și expresiile precum "controlează domenii-cheie, inclusiv presa", "dirijează activitatea platformei media I.", "a dat ordine clare de publicare a cât mai multe articole în care să fie făcut praf președintele F." întrucât nu conțin informații precise, susceptibile de a fi probate, ci opinia personală a jurnalistului, iar nici aceste judecăți de valoare nu sunt lipsite de temei faptic. Or, aceste opinii, contrar susținerilor din recurs, au fost corect calificate, în speță, potrivit jurisprudenței CEDO anterior prezentate, ca reprezentând judecăți de valoare. În ceea ce privește afirmațiile "adevăratul patron al L." și "omul care a cumpărat România", instanța de apel a constatat că, într-adevăr, acestea reprezintă o preluare a afirmațiilor publicate într-un alt articol de presă la care jurnalistul face trimitere în mod implicit, respectiv cel publicat în ziarul "M." la data de 21.08.2020, nefiind prin urmare o judecată de valoare proprie a celui care a scris articolul analizat în prezenta cauză, însă și în legătură cu aceste judecăți de valoare s-a făcut dovada existenței baze factuale, din articolele de presă depuse reieșind faptul că reclamantul a avut calitatea de administrator al unor fonduri de investiții prin intermediul cărora au fost achiziționate mai multe terenuri în România, precum și societăți comerciale, având o participație majoritară inclusiv la L., aspecte necombătute de către reclamant. De asemenea, cu privire la expresiile "soldați cu tastatură", "vârf de lance", "reglări de conturi", "ingerințe brutale", "armată", "războaie media", care sunt imputate drept fapte ilicite, s-a reținut că se circumscriu dozei de exagerare și provocare specifice presei. În consecință, nu poate fi validată susținerea din recurs în sensul că faptele relatate ar fi lipsite de o bază factuală suficientă. Se constată că nu poate fi validată susținerea recurentului în sensul că raportat la lipsa de bază factuală a afirmațiilor conținute de articolul reclamat, respectiv caracterul fals al informațiilor conținute de acesta, în mod nelegal instanța de apel a apreciat că prevalează dreptul la liberă exprimare, deși acesta este exercitat cu rea-credință. Contrar alegațiilor recurentului, modul de prezentare a informațiilor într-un articol de presă nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau într-o hotărâre judecătorească, anumite verificări de detaliu putând scăpa jurnaliștilor, al căror raționament nu poate fi cenzurat cu rigoarea cu care se analizează un raționament al unui specialist în materia ce constituie obiect al investigației jurnalistice, astfel că, ipoteza unei inexactități parțiale a faptelor prezentate nu exclude protecția art. 10 dacă jurnalistul nu acționează cu rea-credință, iar subiectul este de interes public. Totodată, în mod judicios, s-a avut în vedere în apel, faptul că prezența sau absența bunei-credințe se poate stabili în funcție de faptele și/sau de codurile deontologice, iar în cauză, reclamantul nu a formulat critici cu privire la nerespectarea în concret de către autorul articolului a unei anumite îndatoriri ce decurge din deontologia profesiei, ci a contestat caracterul afirmațiilor din articol pe motiv că nu corespund realității. Or, în articolul incriminat, nu s-a făcut referire la viața privată a reclamantului, ci s-a urmărit a se atrage atenția asupra existenței unei posibile influențe și imixtiuni a reclamantului în libertatea de exprimare a presei, iar nu de a afecta reputația acestuia. Calitatea reclamantului corelată cu subiectul articolului incriminat justifica interesul investigației jurnalistice, neputându-se reține, raportat la situația de fapt a cauzei, că prin publicarea articolului criticat s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtei. În plus, câtă vreme, în speță, datele provenite din sursele verificate de pârâtă au fost corelate de aceasta cu faptele deja imputate reclamantului de alți jurnaliști (în 12.01.2021 când a fost publicat un articol pe www.x.ro în care reclamantul a fost prezentat ca fiind reprezentantul patronatului platformei I.; declarațiile celor 32 de jurnaliști de la I. ca urmare a politicii editoriale impuse de reclamant), iar pârâta a acționat cu scopul aducerii informațiilor la cunoștința publicului, este judicioasă aprecierea din apel privind lipsa faptei ilicite a pârâtei, fiind evidentă lipsa intenției acesteia de a îl denigra pe recurent. În consecință, se observă că pârâta a acționat pentru a informa publicul cu privire la teme de interes public, câtă vreme articolul incriminat nu este lipsit de o bază factuală obiectivă, iar atunci când există numeroase informații publice preexistente provenite din surse apreciate ca fiind credibile, mass-media nu are obligația să verifice alegațiile sau declarațiile factuale defăimătoare la adresa persoanelor (cauza Tonsberg Blad AS și Haukom împotriva Norvegiei. Așa fiind, chiar dacă articolul criticat cuprinde și o doză de exagerare, corect a reținut instanța de apel că maniera în care a fost redactat nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenția pârâtei nefiind aceea de a afecta reputația, demnitatea sau onoarea reclamantului, ci de a atrage atenția asupra subiectelor apreciate a fi de interes public și de a suscita interesul pentru înlăturarea aspectelor criticate. Astfel, de vreme ce prin articolul incriminat a fost abordat un subiect de interes general și, deopotrivă, actual pentru societatea românească, iar afirmațiile jurnalistului nu se referă la aspecte din viața privată a reclamantului, ci la acțiunile sale în domeniile menționate și nici nu s-au dovedit a fi lipsite de o bază factuală, respectiv că au fost formulate cu rea-credință, obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri ar contraveni, în mod evident, rolului acordat presei într-o societate democratică de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la subiecte ce succită atenția publicului. În raport de cele constatate, Înalta Curte consideră că aprecierea instanței de apel în sensul că maniera în care pârâtul jurnalist a redactat articolul de presă incriminat nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, este judicioasă, astfel că fapta imputată pârâtei nu poate fi considerată faptă ilicită în înțelesul art. 1357 C. civ., aceste dispoziții legale fiind corect aplicate și interpretate de către instanța de apel. Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raționamentul juridic expus de instanța de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depășirea limitelor libertății de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în privința respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speță, (jurisprudență care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale formează un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față și nici a acestei jurisprudențe. În consecință, câtă vreme, în speță, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, instanța de apel, raportat la articolul pârâtei, care a expus fapte și informații de interes public, cu bună-credință, a apreciat că aceasta beneficiază de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu poate fi obligată la despăgubiri către reclamant. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 828 A din 06 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.