ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 751/2024

Ședința publică din data de 19 martie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1 Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția I civilă, sub numărul x/2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata daunelor materiale în cuantum de 2.000 RON (contravaloare onorariu dosar penal), 500 RON cheltuieli cu deplasările la termenele de judecată (total 2.500 RON) și daune morale în cuantum de 670.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății), reprezentând prejudiciul moral suferit în urma privării de libertate pe nedrept.

I. 2 Sentința pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în primul ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 41 din 6 februarie 2018, Tribunalul Gorj, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

I.3 Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în primul ciclu processual

Prin decizia civilă nr. 10 din data de 19 ianuarie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 41 din 6 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția I civilă, a anulat sentința civilă nr. 41 din 6 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

I.4 Sentința pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția I civilă, sub nr. x/2022.

Prin sentința civilă nr. 276 din 19 decembrie 2022, Tribunalul Gorj, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A. și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 30.000 euro reprezentând daune morale (echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății) și a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale.

I.5 . Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 72 din 27 februarie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul formulat de către reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 276 din data de 19 octombrie 2022 pronunțate de către Tribunalul Gorj, secția I civilă, ca nefondat; a admis apelurile declarate de către apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj și de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, împotriva sentinței civile nr. 276 din 19 octombrie 2022, pronunțate de către Tribunalul Gorj, secția I civilă; a schimbat, în parte, sentința civilă apelată în sensul că: a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 2000 euro către reclamantul A. cu titlul de daune morale (echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății).; a menținut restul dispozițiilor sentinței civile apelate.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 72 din 27 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj.

II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 27 aprilie 2023 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la fila. 1 din dosarul de recurs).

Prin rezoluția din 20 aprilie 2022, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căilor de atac exercitate după efectuarea procedurilor de comunicare, prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2024, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, împotriva deciziei nr. 72 din data de 27 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și s-a fixat termen de judecată, la 19 martie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării acestora

II. 2 Motivele de recurs

Recursul formulat de reclamantul A.

Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat în principal, în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea, în totalitate, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curții de Apel Craiova; în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, cu reținerea cauzei spre judecare în fond și admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum aceasta a fost formulată, cu privire la daunele morale, respectiv acordarea sumei de 670.000 euro, ca urmare a privării sale nelegale de libertate.

În argumentarea incidenței motivelor de casare invocate, recurentul-reclamant a formulat următoarele critici:

Raportat la considerentul curții de apel conform căruia soluționarea unei acțiuni în despăgubiri presupune o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, pornind, însă, de la principiul că instituția răspunderii civile delictuale nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei pentru cei ce se pretind prejudiciați, recurentul- reclamant a învederat următoarele:

Dispozițiile naționale nu îi conferă judecătorului posibilitatea ca, în lipsa unor dispoziții legale, acesta să se îndrepte către o apreciere subiectivă; prima instanță, dar și instanța de apel au îmbrățișat acest "drept" al judecătorului ca în astfel de cauze să se bazeze doar pe această apreciere subiectivă.

Această apreciere subiectivă este similară arbitrarului, o atitudine sancționată de însăși jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență pe care Curtea de Apel Craiova o consideră ca având un rol mai mult orientativ, atunci când se referă la acordarea daunelor morale (afirmație contrară dispozițiilor art. 20 dîn Constituție, art. 1 C. civ. și art. 3 C. proc. civ.).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului Curtea sancționează orice abordare subiectivă în care argumentele instanței nu sunt capabile să ofere o judecată dreaptă, judicios argumentată, celor în cauză. Instituția răspunderii civile delictuale nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei pentru cei ce se pretind prejudiciați. Dacă prima instanță nu a acordat sume rezonabile în raport cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului sau cu cea națională, analiza făcută de curtea de apel a dus situația sa în zona derizoriului.

De la momentul introducerii acțiunii, cuantumul daunelor morale acordate a fost stabilit într-o manieră inechitabilă, fără a avea o justificare temeinică, ceea ce atrage o încălcare a dispozițiilor art. 5, art. 6, art. 8 și art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 16 din Constituție;

Judecățile subiective aplicate de cele două instanțe, contrare dispozițiilor art. 5 și art. 22 C. proc. civ. au dus la nașterea unei stări de discriminare în raport de alte persoane aflate în situație similară, relevantă fiind practica Curții Europene a Drepturilor Omul din cauzele având ca obiect încălcări ale art. 14 - interzicerea discriminării (cauza Dănoiu și alții v. România nr. 54780/15, §91; cauza Inze v. Austria nr. 8695/79, § 41);

Privitor la reținerile curții de apel potrivit cărora reclamantul nu a dovedit, prin niciun mijloc de probă administrat în cauză, la fond sau în apel, că a suferit un prejudiciu de imagine sau de familie pe parcursul reținerii/arestării sale; apelantul reclamant nu a dovedit nici faptul că i s-a agravat starea de sănătate, acestea sunt greșite din perspectiva în care instanțele de fond nu au fost chemate să se pronunțe cu privire la acordarea de despăgubiri pentru un prejudiciu de imagine sau de familie, ci au învestite să constate o îngrădire a dreptului la libertate, sub două forme: zilele petrecute în arest preventiv și cele 380 de zile cât inculpatul s-a aflat sub măsura controlului judiciar, unde, printre alte obligații, a avut și obligația de a nu depăși limitele localității de domiciliu (respectiv comuna Runcu).

Așa cum rezultă și din parag. 29 din Decizia nr. 640/2021 a Curții Constituționale a României:

"limitările severe aduse libertății individuale a acestuia trebuie să fie compensate"; de asemenea, tot Curtea Constituțională, prin decizia nr. 106 din 11 aprilie 2001 a statuat în sensul că obligarea de a nu părăsi țara reprezintă tot o privare de libertate.

Instanțele de fond au neglijat ordinea în care ar fi trebuit analizat prejudiciul.

Lipsa actelor doveditoare cu privire la agravarea stării de sănătate se datorează situației materiale care nu i-a permis să continue tratamentele, iar faptul că starea sa de sănătate nu s-a înrăutățit nu trebuie privită ca o condiție pentru obținerea unor despăgubiri decente.

În ceea ce privește considerentul curții de apel conform căruia în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a afirmat că, prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure, și acesta este nefondat.

Testul de proporționalitate aplicat de cele două instanțe în raport de practica națională, nu poate fi considerat unul echitabil.

Niciuna din cele două instanțe nu a analizat acțiunea dedusă judecății din perspectiva dreptului la libertate - dacă prima instanță s-a bazat pe o analiză generală, pur subiectivă, a doua instanță a reușit să contrazică însăși practica Curții, făcând referire la caracterul pur simbolic.

Recursul formulat de recurentul-pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și, pe fond, casarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii promovate de reclamant.

În dezvoltarea aspectelor de nelegalitate invocate, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a pronunțat soluția fără a ține seama de susținerile sale, fără a argumenta cum au fost înlăturate apărările formulate, din considerentele deciziei recurate nerezultând, fără echivoc, care au fost argumentele care au determinat pronunțarea soluției în cauză.

Reținerea, arestarea preventivă și trimiterea în judecată a reclamantului au fost efectuate cu respectarea cadrului legal, nereprezentând o abatere de la normele de procedură penală, una dintre ipotezele în care prevederile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală nu sunt incidente este acela în care fapta presupus ilicită și cauzatoare de prejudicii a fost săvârșită în îndeplinirea unor prevederi legale sau cu permisiunea legii, cum este cazul în speță.

Astfel, intimatul-reclamant A. a fost reținut, iar apoi pus sub control judiciar, într-o cauză privind infracțiuni ce aduc atingere patrimoniului, respectiv distrugere. Faptul că, prin hotărârea instanței de apel, reclamantul a fost achitat justificat de incidenta dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., instanța de apel considerând că au fost aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (2) din C. proc. pen. în sensul că orice îndoială se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului și, implicit, că nu s-a demonstrate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, săvârșirea faptei de către A., a arătat, în mod indubitabil, înfăptuirea actului de justiție- scopul oricărui proces și nicidecum faptul că i s-au produs pagube reclamantului.

Reținerea și arestul preventiv sunt măsuri legale al căror scop este clar definit de lege, respectiv pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal. Reclamantul a contestat aceste măsuri dispuse pe parcursul procesului penal, iar contestațiile au fost respinse, validându-se astfel legalitatea acestor măsuri.

Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 5 pct. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, din perspectiva faptului că dreptul la libertate și siguranță, așa cum este recunoscut și garantat prin art. 5 din CEDO, comportă excepții și condiții astfel că, în accepțiunea dreptului european, libertatea persoanei poate fi îngrădită dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente atunci când există motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune, reclamantul a fost cercetat într-o cauză ce are ca obiect distrugerea de bunuri, luându-se măsurile legale prevăzute de legea română, măsuri pe care de altfel le-a și contestat, contestațiile sale fiind respinse.

Hotărârea judecătorească cerută de lege pentru dovedirea dreptului la dezdăunare trebuie să constate și să dispună în cuprinsul său că măsura reținerii și arestării preventive luate împotriva reclamantului A. a fost una nelegală, aspect neconfirmat de sentința penală nr. 2454/19.10.2016 și decizia penală nr. 1110/22.06.2017.

În privința cuantumului daunelor morale, conform practicii și doctrinei, la stabilirea prejudiciului, trebuie avute o serie de criterii, cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația materială, familială, profesională și socială.

Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, apare necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile patrimoniale ocrotite prin Constituție i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul, acestea neputând excede noțiunii de "satisfacție echitabilă" consacrată de practica Curții Europene în aplicarea art. 50 din CEDO.

Prin prisma dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Curtea a decis că art. 5 paragraful 5 este respectat atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparație ca urmare a unei privări de libertate care a fost dispusă în condiții contrare dispozițiilor paragrafelor 1, 2, 3 și 4.

În cauza O'hara împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a ajuns la concluzia că dispozițiile art. 5 paragraful 1 nu au fost încălcate, din moment ce bănuielile în sensul că reclamantul a comis o infracțiune au fost plauzibile.

Criteriile legale se regăsesc în dispozițiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen. și au în vedere durata privării de libertate, consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere ca suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării etc.

În evaluarea prejudiciului moral trebuie respectat criteriul echității.

Echitatea nu este un concept juridic, înclinând mai mult spre moralitate.

Un prejudiciu moral este grav este atunci când constă în alterarea gravă a integrității fizice sau mentale a persoanei vătămate, a capacității sale de muncă, sau atunci când este extrem de importantă valoarea morală căreia i se aduce atingere.

Or, în cauzele având ca obiect pretenții izvorând din prevederile art. 504 C. proc. pen., există posibilitatea ca victimelor unor erori judiciare să li se fi pricinuit o suferință psihică, însă nu de o asemenea amploare și gravitate, care să necesite compensarea cu sume exagerate cu atât mai mult cu cât prejudiciul moral invocat în aceste spețe, constă în general în stări de tristețe și anxietate, de interiorizare, de jenă și apăsare psihică în fața colegilor de serviciu și al comunității în care trăiește, fără să se ajungă la îmbolnăvirea gravă a acestora, și nici la pierderi de altă natură.

Este adevărat că privarea de libertate creează un disconfort persoanei căreia i-a fost lezat dreptul la viață privată, însă, compensarea prejudiciului moral trebuie să fie una realistă, care să fie în acord cu principiul echității și echilibrului social. Nu în ultimul rând, referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa constantă, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală.

Astfel, cu titlu de exemplu, în cauza Țară Lungă împotriva României s-a stabilit cu titlu de reparație morală suma de 1 .000 euro, în cauza Temeșan împotriva României, suma cu titlu de reparație morală a fost stabilită la 1.600 euro, în cauza Oancea împotriva României, s-a acordat suma de 1.000 cu titlu de reparație morală.

Astfel, este considerată elocventă în aprecierea prejudiciului moral Hotărârea din 02.03.2010, pronunțată în cauza Cenoiu și alții împotriva României, în considerentele căreia Curtea a reținut durata excesivă a procesului penal (7 ani și două luni pentru trei grade de jurisdicție) și în consecință a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Pretențiile reclamanților care se ridicau la suma de 12, 5 milioane euro cu titlu prejudiciu moral sunt excesive și pronunțându-se în echitate le-a fost acordată suma de 1200 euro cu acest titlu.

Această hotărâre este relevantă și sub aspectul acordării daunelor materiale. În acest sens, se arătă că reclamanții au solicitat despăgubiri materiale ca urmare a privării nelegale de libertate. Raportat la actele aflate la dosarul cauzei penale, Curtea a constatat că nu s-a adus nicio atingere drepturile și libertăților garantate de articolele Convenției. Pe cale de consecință, cererea privind daunele materiale solicitate ca urmare a privării de libertate este vădit nefondată.

Aceste aspecte care au fost reținute și într-o altă hotărâre pronunțată de Curte în cauza B. împotriva României, relevă importanța analizării caracterului privării de libertate care conduce, în cazul stabilirii legalității acestuia, la respingerea cererii de acordare a daunelor materiale constând în drepturile salariale.

Pe de altă parte, în practica Curții Europene se recunoaște statelor o marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări, fără a aduce atingere drepturilor persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului.

Pentru ca satisfacția materială obținută să aibă o reală corespondentă cu prejudiciul, la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei.

III. 3 Apărârile formulate în cauză.

În termen legal, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., prin care a solicitat respingerea recursului promovat de către partea adversă și admiterea propriului recurs, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Recurentul-reclamant A., în termen legal, a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, prin care a combătut susținerile acestuia și a solicitat respingerea recursului.

În termen legal, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de către recurentul-pârât.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul-reclamant.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților care nu au depus puncte de vedere, iar prin încheierea din 16 ianuarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 72 din data de 27 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

A fixat termen de judecată la data de 19 martie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de părți, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, sub aspectul împrejurărilor esențiale în prezentul proces, astfel cum au fost acestea stabilite prin hotărârile celor două instanțe de fond, Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul prezentului demers judiciar este reprezentat de cererea prin care reclamantul A., în temeiul art. 539-540 C. proc. pen., a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a privării sale de libertate, în cadrul procedurii penale ce s-a desfășurat împotriva sa și care a fost finalizată printr-o soluție de achitare.

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele de fond și care nu a fost contestată de părți, relevă faptul că la 15 aprilie 2016, s-a emis pe numele reclamantului ordonanță de reținere pentru 24 de ore, iar prin încheierea nr. 40 din 16.04.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Târgu-Jiu a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu, în dosarul nr. x/2016, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 253 alin. (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 C. pen., și s-a dispus arestarea preventivă pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 16.04.2016 până la 15.05.2016, inclusiv.

Prin încheierea nr. 37 din 12.05.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016.1., definitivă prin decizia penală nr. 31/16.05.2016 a Tribunalului Gorj, în temeiul art. 348 C. proc. pen. rap. la art. 207 C. proc. pen., a fost constatată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată prin încheierea nr. 40 din 16.04.2016 a Judecătoriei Târgu-Jiu, în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 28/19.04.2016 a Tribunalului Gorj, în baza căreia a fost emis mandatatul de arestare preventivă nr. 16 din 16.04.2016.

Prin încheierea nr. 47 din 06.06.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, definitivă prin necontestare, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive dispuse prin încheierea nr. 40/16.04.2016 a Judecătoriei Târgu-Jiu, în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 28/19.04.2016 a Tribunalului Gorj, cu măsura controlului judiciar, pe o peroadă de 60 de zile, măsură menținută prin încheierile nr. 57 din 22 iunie 2016, nr. 75 din 13 iulie 2016 și nr. 95 din 07 septembrie 2016 pronunțate de Judecătoria Tîrgu Jiu.

Prin sentința penală nr. 2454/2016 din 19 octombrie 2016, pronunțată de Judecătoria Tîrgu Jiu, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare, din care s-a dedus perioada reținerii și arestului preventiv începând cu 15 aprilie 2016 și până la 08 iunie 2016 și a fost menținută măsura preventivă a controlului judiciar dispusă prin încheierea nr. 47/06.06.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, menținută prin încheierile nr. 57 din 22 iunie 2016, nr. 75 din 13 iulie 2016 și nr. 95 din 07 septembrie 2016, toate pronunțate de Judecătoria Tîrgu Jiu.

Ulterior, prin decizia penală nr. 1110 din 22 iunie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de apel Craiova a dispus achitarea reclamantului sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen., în baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

II.1. Recursul formulat de reclamantul A.

Un prim motiv de recurs a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. care vizează ipoteza în care decizia a fost pronunțată cu nesocotirea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a pretins încălcarea de către instanța de apel, prin decizia recurată, a dispozițiilor art. 5 alin. (3) și art. 22 alin. (7) din C. proc. civ. din perspectiva în care judecătorii fondului au stabilit cuantumul daunelor morale acordate printr-o apreciere pur subiectivă, ceea ce echivalează, din punct de vedere juridic, cu arbitrariul, sancționată în mod constant de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, și în raport de care curtea de apel a apreciat ca având un rol mai mult orientativ în stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Conform dispozițiilor art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității."

Potrivit art. 22 alin. (7) din C. proc. civ. "Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință."

Cu privire la conținutul normelor procesuale redate, Înalta Curte reține că alin. (7) al art. 22 din C. proc. civ. reia reglementarea de la art. 5 alin. (3) noul C. proc. civ., obligând instanța de judecată, acolo unde legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei - să aibă în vedere și principiile generale ale dreptului, la care face trimitere inclusiv art. 1 alin. (2) din C. civ., respectiv principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului, principiul libertății și al legalității, principiul responsabilității, principiul echității și al justiției.

În cauza dedusă judecății, în procesul de evaluare a prejudiciului moral reclamat, instanța de apel a reținut că se impune să se facă distincție între situația în care angajarea răspunderii statului vizează ipoteza încălcării legii penale, și situația în care răspunderea statului este atrasă în cazul în care persoana a fost supusă unor măsuri privative de libertate într-un proces penal finalizat cu o soluție de achitare, astfel că, din această perspectivă, a conchis că soluționarea unei acțiuni în despăgubiri presupune o "apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei."

Procedând în acest mod, instanța de apel nu a încălcat vreo regulă de procedură a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii, contrar susținerilor recurentului-reclamant.

Concluzia curții apel a fost determinată de împrejurarea că în procesul de cuantificare al daunelor morale instanța trebuie să țină cont de particularitățile concrete ale cauzei, respectiv de faptul că răspunderea statului este una obiectivă, independentă de încălcarea vreunei norme legale sau de existența vreunei culpe, fără ca prin aceasta să se poată concluziona că despăgubirea urmează a fi determinată în baza unei evaluări subiective și arbitrare.

Reținerile instanței de apel criticate de recurentul-reclamant vin în contextul în care în acțiunile privind răspunderea civilă delictuală pentru privări de liberare dispuse în cursul procesului penal nu este posibilă identificarea unor criterii științifice exacte pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, aprecierea prejudiciului nepatrimonial neputând fi rezumat la determinarea prețului suferinței psihice și fizice, care sunt inestimabile, instanței incubând obligația de a efectua o analiză obiectivă, circumstanțiată a tuturor evenimentelor și implicația acestora pe toate planurile sociale ale părții reclamante.

Așadar, contrar susținerilor recurentului-reclamant, cuantumul daunelor morale acordate de instanță nu a fost stabilit în mod arbitrar, ci a fost rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să fie rezultatul unei aprecieri subiective sau să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei privării nedrepte de libertate.

În argumentarea aceleiași critici de nelegalitate, recurentul-reclamant a învederat și chestiuni care relevă dezacordul personal cu privire la modul în care curtea de apel, în stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la jurisprudența instanței europene, exprimând de fapt nemulțumirea în ceea ce privește reținerea caracterului pur orientativ al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, criticând decizia curții de apel din perspectiva în care nu a avut în vedere la pronunțarea soluției deciziile de speță pronunțate de instanțele naționale, ceea ce, în opinia sa, a condus la o situație discriminatorie în privința sa raportat la valoarea despăgubirilor acordate în situații similare.

Or, aceste critici vizează, în esență, cuantumul daunelor morale acordate ce urmează a fi analizate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În continuare, recurentul-reclamant, criticând reținerile curții de apel referitoare la faptul că la dosar nu au fost depuse dovezi referitoare la existența unui prejudiciu de imagine, de familie și nici nu a dovedit agravarea stării de sănătate, a arătat că instanța de apel nu a fost învestită cu soluționarea unei cereri privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul de imagine sau de familie, ci cu o acțiunea care vizează acordarea de despăgubiri pentru îngrădirea dreptului la libertate respectiv pentru perioada petrecută în executarea mandatului de arestare preventivă și pentru perioada de 380 de zile în care a fost supus măsurii controlului judiciar care a vizat, printre altele, obligația de a nu depăși limitele localității de domiciliu.

Criticile recurentului-reclamant sunt nefondate.

Din cuprinsul cererii introductive de instanță, aflată la dosarului Tribunalului Gorj nr. 5970/95/2017, reiese, în mod incontestabil, că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant a vizat acordarea de daune morale în cuantum de 670000 de euro, echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării, pe nedrept, de liberate, prejudiciul psihic, de imagine și de familie suferit.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-reclamant instanța a fost învestită cu o cerere privind acordarea de daune morale pentru prejudiciul de imagine, de familie cauzat reclamantului ca urmare a privării sale de libertate dispuse în cursul procesului penal.

Potrivit art. 9 aliniat 2 C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Totodată, prevederile art. 249 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc că incumbă părții care face o susținere faptul dovedirii acesteia.

Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a constatat că în lipsa oricăror dovezi care să demonstreze existența unui prejudiciu de imagine și de familie pe parcursul măsurilor preventive dispuse în cursul procesului penal, reclamantului nu îi pot fi acordate despăgubiri morale.

O ultimă critică, circumscrisă motivului de recurs prevzăut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat cuantumul daunelor morale, apreciindu-se de către recurent că instanța de apel nu a avut în vedere practica națională și cea europeană din care rezultă că s-au acordat sume mult mai mari pentru situații similare.

În acest sens, a arătat că suma acordată de curtea de apel pentru fiecare zi de detenție este de 37 de euro pe zi, în condițiile în care, în spețe similare, pentru o zi de detenție a fost acordată suma de 4000 de euro (decizia civilă nr. 700 din 09.02.2015 a Curții de apel Craiova), respectiv de 6000 de euro (prin sentința civilă nr. 548 din 27.09.2021, pronunțată de Tribunalul Dolj).

Cu privire la cuantificarea de către instanță a daunelor morale, Înalta Curte reține următoarele:

Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor, care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Sub aspectul cuantificării efective acestora, se reține că, dată fiind natura prejudiciului care le generează și faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, evaluarea daunelor include, în mod inerent, o doză de aproximare și se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensație echitabilă pentru consecințele prejudiciabile suferite.

Așadar, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea de a dispune repararea prejudiciului moral produs.

În ceea ce privește criteriile ce trebuie valorificate pentru evaluarea prejudiciului moral, se constată că acestea vizează consecințele negative suferite de reclamant în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecințele vătămării și măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

În egală măsură, se subliniază faptul că numitorul comun al tuturor criteriilor ce guvernează stabilirea daunelor morale constă în rezonabilitatea sumelor acordate cu acest titlu, în sensul că despăgubirile trebuie apreciate și cuantificate într-o manieră justă și echitabilă, de natură să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs recurentului-reclamant și suferit de acesta, sub rezerva de a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar, în același timp, suma acordată nici nu trebuie să fie derizorie.

Întrucât nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în suferințele fizice și psihice, prin plata unei sume de bani se urmărește să se aducă victimei o relativă alinare sau satisfacție morală. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-și atenueze, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul și nu prejudiciul ca atare. Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât pentru a-i oferi o satisfacție de ordin moral susceptibilă de a înlocui valoarea lezată.

Este de netăgăduit că orice arestare nelegală sau injustă produce celui în cauză o traumă emoțională, suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale și că starea de deținere este de natură a amplifica efectele produse pe plan fizic și psihic atunci când la nivel mental există percepția ipostazei de victimă a unei măsuri nedrepte.

Din acest punct de vedere, față de situația de fapt relevată, Înalta Curte constată că recurentului-reclamant i-a fost cauzat un prejudiciu moral care justifică acordarea de compensații.

Pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu, instanța de apel a avut în vedere nu doar criteriile enumerate cu titlu exemplificativ de art. 540 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv durata privării nelegale de libertate, consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538, ci și criteriile subiective constând în vârsta, starea de sănătate, consecințele pe plan social, profesional și familial și afectarea dreptului la imagine.

Astfel, s-a reținut că măsura arestului preventiv i-a cauzat reclamantului suferințe psihice, sentimentul de frustrare din cauza încarcerării, în privința celorlalte prejudicii reclamate - sub aspect social, familial sau profesional-constatându-se că nu a fost probată existența vreunui prejudiciu, întrucât la momentul dispunerii măsurilor preventive reclamantul nu era încadrat în muncă și nici nu avea familie, soție sau copii în întreținere.

De asemenea, cu privire la afectarea stării de sănătate pe perioada executării măsurilor de prevenție, curtea de apel a reținut că reclamantul nu a dovedit că pe durata arestului preventiv acesta a formulat vreo cerere adresată penitenciarului sau arestului poliției din care să rezulte că a solicitat efectuarea unui control medical sau acordarea unui tratament și că o astfel de solicitare a fost respinsă, singurele acte medicale depuse la dosarul cauzei fiind anterioare datei reținerii, 15 aprilie 2016.

În privința criteriului jurisprudențial, curtea de apel a reținut că situația de fapt din cauzele Popoviciu contra României și Creangă împotriva României nu sunt similare celei deduse judecății, având în vedere că față de reclamant nu a fost dispusă o măsură privativă de libertate nelegală, iar în restul cauzelor pronunțate de CEDO, invocate de către recurentul-reclamant, nu a fost efectuat un calcul al daunelor morale acordate în raport de numărul de zile de reținere sau de arest preventiv considerate ca nefiind conforme dispozițiilor art. 5 alin. (1) din CEDO și nici de un cuantum pecuniar aferent fiecărei zile, ci s-a a judecat în echitate, apreciindu-se situația concretă a fiecărui petent cât și dispozițiile Convenției încălcate de statele naționale.

În ceea ce privește practica instanțelor naționale, în mod corect curtea de apel a constatat că soluțiile pronunțate în spețe similare nu au aptitudinea de a fi obligatorii pentru instanța de apel, acestea având doar un caracter pur orientativ.

Prin urmare, dreptul la despăgubire a fost cuantificat prin raportare la situația concretă a recurentului-reclamant și la argumentele sus-menționate, avându-se în vedere atât jurisprudența instanței supreme, cât și cea europeană.

În acest sens, simpla nemulțumire a recurentului-reclamant asupra cuantumului prejudiciului moral, care este apreciat ca fiind disproporționat în raport cu prejudiciul pretins a fi suferit, fără indicarea unor ingerințe suplimentare față de cele reținute de instanțele devolutive nu constituie critici de nelegalitate, ci aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, întrucât modalitatea de stabilire a daunelor morale aparține instanțelor de fond, iar, în recurs, nu se poate reaprecia asupra cuantumului stabilit, ci se pot reanaliza doar criteriile care au stat la baza acordării despăgubirilor.

II.2 Recurs formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că pârâtul a criticat decizia recurată din perspectiva în care, în opinia sa, instanța de apel a pronunțat soluția fără a ține seama de susținerile sale, fără a argumenta cum au fost înlăturate apărările formulate.

Cu privire la această chestiune, Înalta Curte constată că deși recurentul-pârât face trimitere la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. care vizează ipoteza aplicării și interpretării greșite a normelor de drept material, criticile astfel formulate, prin care se pretinde nemotivarea deciziei de către curtea de apel, se circumscriu, în realitate, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.,

În această situație, acordând calificarea corectă aspectelor de nelegalitate circumscrise acestei critici, Înalta Curte va analiza chestiunile privitoare la pretinsele vicii ale motivării deciziei curții de apel prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Cu referire motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în repararea pagubei în cazul privării de liberare dispuse în cursul procesului penal, finalizat prin soluția de achitare, în acord cu decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 dar și a hotărârii prealabile nr. 1/2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului-pârât, că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, instanța de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat de ce a înlăturat apărările formulate, recurentul-pârât își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de dezlegările date de instanța de apel criticilor formulate în apel privitoare la întrunirea condițiilor de acordare a despăgubirilor pentru privare de libertate în cursul procesului penal, finalizat cu soluția de achitare, respectiv din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Deși recurentul-pârât apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipsește, Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor legale pe care acestea și-au întemeiat cererile. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că acțiunea reclamantului este admisibilă, în raport de cele statuate prin decizia nr. 10 din 19 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, nerecurată de nicio parte, care se opun cu putere de lucru judecat, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reamintește că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu actele de la dosar și cu dispozițiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, în principiu, și gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deși susține lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurentul-pârât nu indică susținerile de care instanța de apel nu a ținut cont în pronunțarea soluției, respectiv care dintre apărări a fost respinsă în mod neargumentat de către instanța de apel. Or, o asemenea critică exclude incidența cazului de recurs mai sus menționat, susținerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor esențiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În continuare, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că măsurile dispuse în cursul procesului penal cu privire la reclamant, respectiv reținerea, arestarea și trimiterea în judecată s-au făcut cu respectarea cadrului legal și cum fapta presupus ilicită și cauzatoare de prejudicii a fost săvârșită în îndeplinirea unor prevederi legale sau cu permisiunea legii, în mod greșit, a fost reținută incidența dispozițiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale.

Un alt argument, subsumat aceleiași critici de nelegalitate, a vizat împrejurarea că pentru acordarea de daune, hotărârea judecătorească trebuie să constate și să dispună în cuprinsul său ca măsura reținerii și arestării preventive luate împotriva reclamantului să fie una nelegală.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reține că, în apel, s-a constatat că admisibilitatea acțiuni reclamantului a fost tranșată în ciclul procesual anterior, prin decizia civilă nr. 10 din 19.01.2021, pronunțată de către Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2017, nerecurată de niciuna dintre părți, prin care s-a statuat, cu putere de lucru judecat, incidența deciziei Curții Constituționale nr. 136/3.03.2021 privitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen.

În consecință, curtea de apel a constatat că instanța nu mai trebuie să analizeze dacă măsurile preventive (reținere și arest preventiv) luate față de reclamantul A.-inculpat la acel moment procesual-au fost sau nu luate în mod legal și, pe de altă parte, dacă acestea sunt sau nu sunt rezultatul culpei altor persoane, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. sau achitare, valorifică, astfel, instituindu-se astfel, o răspundere obiectivă a statului.

Prin urmare, critica este nefondată, instanțele de fond făcând aplicarea dezlegărilor date prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale, și stabilind în mod corect că sunt aplicabile dispozițiile art. 539 C. proc. pen., în vederea acordării de despăgubiri pentru daunele materiale și morale produse reclamantului, în urma privării sale injuste de libertate.

Prin decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale, s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională.

Drept urmare, ulterior publicării deciziei nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021, dispozițiile art. 539 C. proc. civ. nu au devenit neconstituționale în integralitatea lor, ci sunt aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de instanța de contencios const