ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1407/2021

Ședința publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu sub nr. x/2017, la data de 30 martie 2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței să dispună, în baza art. 2261 C. civ., înlocuirea întreținerii prin rentă, privind obligațiile stabilite în sarcina reclamanților conform contractului de întreținere autentificat sub nr. x/17.02.2012 de BNP C. și a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr. x/19.06.2009 la BNP D., la o valoare de 300 RON, reprezentând echivalentul prestației de întreținere, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2813 din 24 aprilie 2019, Judecătoria Târgu Jiu a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul A., a dispus înlocuirea obligației de întreținere în natură, stabilită în beneficiul pârâtului A. prin contractul de întreținere autentificat sub nr. x/17.02.2012 și contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr. x/19.06.2009, cu plata sumei de 300 RON lunar și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocațial conform chitanței nr. x/25.03.2017.

Prin decizia civilă nr. 1484 din 16 octombrie 2019, Tribunalului Gorj, secția I civilă a admis apelul declarat de apelantul pârât A., a schimbat sentința civilă nr. 2813 din 24 aprilie 2019, pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu, în sensul că a stabilit cuantumul obligației de întreținere la suma de 2.000 RON lunar, a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și a obligat intimații în solidar, către apelant, la cheltuieli de judecată de 1.200 RON.

Prin decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins cererea de renunțare la judecată și a luat act de renunțarea recurenților A. și B. la dreptul pretins și, în consecință, a admis recursul declarat de recurenții, în contradictoriu cu intimatul A., împotriva deciziei nr. 1484 din 16 octombrie 2019 a Tribunalului Gorj, secția I civilă, a anulat sentința civilă nr. 2813/2019 și decizia recurată și a respins în fond cererea de chemare în judecată, obligând reclamanții la plata cheltuielilor de judecată către pârât de 3.700 RON.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul A., criticând-o pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 28 septembrie 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, respingerea cererii de renunțare la dreptul pretins formulată de intimați și trimiterea cauzei pentru rejudecare.

În motivare, a arătat că instanța de recurs a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 408-409 C. proc. civ., ce reglementează renunțarea în primă instanță și renunțarea în căile de atac, precum și a prevederilor art. 12 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la buna credință, prin admiterea nelegală a cererii formulate, în recurs, de reclamanți privind renunțarea la dreptul pretins.

A susținut că, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții, prin avocat, au precizat că înțeleg "a formula în baza dispozițiilor art. 406 C. proc. civ. cerere de renunțare la judecată, cu consecința anularii hotărârilor pronunțate în cauză", iar, în situația în care se va trece peste aceasta cerere, formulează "în baza dispozițiilor art. 408 și urm. C. proc. civ. cerere de renunțare la dreptul pretins".

Cu privire la cererea subsidiară, curtea a reținut că, prin renunțarea la drept în condițiile prevăzute de art. 408 C. proc. civ. reclamantul pierde posibilitatea de a se adresa instanței cu o nouă cerere de chemare în judecată, prin care să urmărească valorificarea dreptului subiectiv pretins împotriva pârâtului.

Instanța a considerat că manifestarea de voință în sensul renunțării trebuie să vizeze însuși dreptul subiectiv dedus judecății și să fie vorba despre un drept cu privire la care se poate dispune, cerințe întrunite în speță deoarece renunțarea reclamanților din cauza pendinte vizează chiar dreptul supus judecății, constând în transformarea obligației contractuale de a face (prestarea întreținerii în natură) într-o obligație de a da (plata unei sume de bani), drept subiectiv patrimonial de care părțile pot dispune fără îngrădiri. Or, spre deosebire de renunțarea la judecată, în acest caz consimțământul pârâtului nu mai este necesar, indiferent de momentul la care intervine renunțarea la drept, deoarece nu mai există pentru acesta riscul de a fi chemat în judecată pentru valorificarea dreptului subiectiv la care s-a renunțat.

De asemenea, a constatat că nu pot fi primite alegațiile pârâtului privind incidența art. 12 C. proc. civ. în condițiile în care nu au fost identificate și nici probate împrejurări concrete care să contureze în cauză exercitarea abuzivă de către reclamanți a dreptului acestora de dispoziție, recunoscut și reglementat cu rang de principiu fundamental al procesului civil în art. 9 C. proc. civ., sarcina probei asupra acestor aspecte revenind pârâtului.

Însă, a susținut recurentul, așa cum au statuat, cu valoare de principiu, practica și doctrina în materie, reclamantul poate renunța numai la dreptul material subiectiv dedus judecății, nu și la un drept procesual, și cu condiția să poată dispune de acest drept, fără ca prin aceasta să vatăme drepturile și interesele legitime ale celeilalte părți, condiții care nu sunt îndeplinite în cauză, astfel că se impune soluția de respingere a cererii. De altfel, instanța în fața căreia se face recunoașterea are îndreptățirea să refuze să ia act de declarația părții în cazul în care constată că dreptul la care se renunță nu este un drept material subiectiv sau partea nu poate dispune de acest drept, cum este în speță.

În litigiul pendinte, în raport de dispozițiile art. 2261 alin. (1) C. civ., privind înlocuirea întreținerii prin rentă, se impune a se observa că este vorba de un drept procesual exercitat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, iar nu de un drept subiectiv material, astfel că, pe cale de consecință, aceștia nu pot renunța la acest drept potrivit art. 408 C. proc. civ., ci numai în condițiile prevăzute de art. 406 C. proc. civ.

Recurentul a învederat, totodată, că intimații nu pot dispune liber de acest drept, prin aceasta fiind vătămat în mod grav dreptul său la întreținere, care este practic anihilat, întrucât nu a fost prestat nici în natură, iar prin renunțare, nici prin echivalent, respectiv prin plata rentei. Procedând astfel, intimații săvârșesc un abuz de drept, încălcând prevederile art. 12 alin. (1) C. proc. civ.

Cât privește reaua-credință a intimaților în formularea și susținerea cererii de renunțare la dreptul pretins, recurentul a susținut că scopul urmărit de aceștia este unul ilicit și imoral, respectiv sustragerea lor, pe această cale, de la prestarea în echivalent a obligației de întreținere, obligație pe care nu au prestat-o în natură pe toată perioada procesului.

Or, în acest caz, cea mai corectă, justă și legală sancțiune este de respingere a cererii de renunțare la dreptul pretins, care nu este un drept material subiectiv, ci unul de drept procesual, chiar dacă este prevăzut în C. civ. și nu în C. proc. civ., drept la care nu se poate renunța.

Prin întâmpinare, intimații au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 27 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat împotriva deciziei nr. 238 din 3 iunie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 17 iunie 2021, în ședință publică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin prezenta cale de atac, exercitată în condițiile art. 410 C. proc. civ., recurentul a criticat, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluția asupra cererii formulate de intimați în cadrul recursului declarat de aceștia împotriva deciziei civile nr. 1484 din 16 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, de a se lua act de renunțarea acestora, în calitate de recurenți, la însuși dreptul pretins.

Recurentul a susținut că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 408-409 C. proc. civ., întrucât instanța de recurs nu a observat că renunțarea privea un drept procesual, iar nu un drept subiectiv material; pe de altă parte, curtea nu a reținut săvârșirea unui abuz de drept de către intimații din prezenta cauză prin raportare la prevederile art. 12 alin. (1) din același act normativ.

Conform art. 408 C. proc. civ., "(1) Reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunțe la însuși dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului. (2) În caz de renunțare la dreptul pretins, instanța pronunță o hotărâre prin care va respinge cererea în fond, dispunând și asupra cheltuielilor de judecată. (3) Renunțarea se poate face atât verbal în ședință, consemnându-se în încheiere, cât și prin înscris autentic".

Potrivit art. 409 C. proc. civ., "(1) Când renunțarea este făcută în instanța de apel, hotărârea primei instanțe va fi anulată în tot sau în parte, în măsura renunțării, dispozițiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător. (2) Când renunțarea este făcută în căile extraordinare de atac, vor fi anulate hotărârile pronunțate în cauză, dispozițiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător".

Înalta Curte constată că cererea de renunțare la dreptul pretins a fost formulată de reprezentantul legal al recurenților A. și B., cerere reiterată de părțile în cauză în ședința din 3 iunie 2020.

Manifestarea de voință astfel exprimată a fost expresă și neechivocă și a vizat un drept subiectiv de care reclamanții au putut dispune, constând în transformarea obligației contractuale de a face (prestarea întreținerii în natură) într-o obligație de a da (plata unei sume de bani), drept subiectiv patrimonial.

Dispozițiile art. 2254 alin. (1) C. civ. prevăd că prin contractul de întreținere o parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părți sau al unui anumit terț prestațiile necesare întreținerii și îngrijirii pentru o anumită durată.

În situația în care prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din motive obiective sau dacă debitorul întreținerii decedează și nu intervine o înțelegere între părți, instanța judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părți, fie și numai temporar, întreținerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare, în acord cu prevederile art. 2261 alin. (1) C. civ.

Față de normele legale citate, rezultă că obligația de întreținere trebuie executată, ca regulă, astfel cum a fost asumată. Părțile pot conveni sau instanța de judecată poate să dispună, pe parcursul derulării contractului, transformarea obligației de întreținere din natura ei specifică, prevăzută în actul de întreținere, într-o obligație de plată a unei sume de bani, egală cu valoarea întreținerii, ceea ce presupune transformarea obligației de a face într-o obligație de a da.

Or, această posibilitate legală, reglementată de norme de drept material, vizează un drept material subiectiv, dedus judecății, de altfel, prin cererea de chemare în judecată de față, nefiind vorba de un drept procesual, așa cum susține recurentul.

Trebuie reținut, totodată, că renunțarea la drept este un act de dispoziție procesuală și un act unilateral, specific reclamantului.

În aplicarea principiului disponibilității care guvernează dreptul civil, principiu în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte procesuale de dispoziție, reclamantul își poate manifesta voința de a renunța la dreptul subiectiv pretins prin acțiunea dedusă judecății, acest act de dispoziție neputând fi echivalat cu însuși dreptul material invocat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la însuși dreptul dedus analizei instanței de judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al reclamantului, care nu este supus cenzurii, conform principiului reglementat de art. 9 alin. (3) C. proc. civ., care stipulează că "în condițiile legii, partea poate, după caz, renunță la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins".

În cauză, renunțarea la drept respectă următoarele reguli, și anume: este expresă și neechivocă, provine de la persoane cu capacitate de exercițiu deplină, iar dreptul la care reclamanții au renunțat (de a solicita înlocuirea cu rentă a întreținerii stabilite în sarcina lor conform contractului de întreținere autentificat sub nr. x/17.02.2012 de BNP C. și a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr. x/19.06.2009 la BNP D.) este unul de drept material de care aceștia puteau dispune, în condițiile art. 2261 C. civ.

În acest context, având în vedere cererea de renunțare la însuși dreptul pretins, astfel cum a fost formulată de reclamanți, cerere care se înscrie în limitele disponibilității procesului civil, a actelor de dispoziție permise părților pe parcursul judecării unei pricini, Înalta Curte apreciază că, în speță, nu au fost nesocotite dispoziții de drept procesual care să atragă aplicarea art. 488 pct. 5 C. proc. civ., respectiv prevederile art. 408-409 C. proc. civ., astfel cum susține recurentul.

Recurentul a pretins, de asemenea, că intimații au săvârșit un abuz de drept, încălcând prevederile art. 12 alin. (1) C. proc. civ., precum și că aceștia nu pot dispune liber de dreptul dedus judecății, prin cererea de renunțare fiind vătămat în mod grav dreptul său la întreținere, care este anihilat, nefiind prestat nici în natură, iar, prin renunțare, nici prin echivalent, prin plata rentei. Invocând reaua-credință a intimaților în formularea și susținerea cererii de renunțare la dreptul pretins, recurentul a arătat că scopul urmărit de aceștia este unul ilicit și imoral, respectiv sustragerea lor, pe această cale, de la prestarea în echivalent a obligației de întreținere.

Înalta Curte constată că, potrivit ar. 12 alin. (1) C. proc. civ., "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți".

Prin urmare, cel care deturnează dreptul procesual de la scopul pentru care a fost recunoscut și îl exercită cu rea credință sau încălcând drepturile procesuale ale altei părți săvârșește un abuz de drept procesual.

În speță, astfel cum a reținut instanța de recurs, nu au fost identificate și nici probate împrejurări concrete care să contureze exercitarea abuzivă de către reclamanți a dreptului de renunțare la însuși dreptul pretins, sarcina probei în acest sens revenind pârâtului. Or, invocarea incidenței art. 12 alin. (1) C. proc. civ., presupune și dovada abuzului de drept.

De altfel, observă Înalta Curte, în condițiile în care prin renunțarea la drept conform art. 408 C. proc. civ. reclamanții au pierdut posibilitatea de a se adresa instanței cu o nouă cerere de chemare în judecată, prin care să urmărească valorificarea aceluiași drept subiectiv pretins împotriva pârâtului, un astfel de demers judiciar nu poate fi asimilat, în lipsa unor elemente certe, unei exercitări abuzive a dreptului procesual contestat.

Pe de altă parte, în cazul în care dreptul recurentului la întreținere în natură este afectat, astfel cum pretinde, acesta are la îndemână exercitarea unor acțiuni specifice cum ar fi cea de reziliere a contractelor în discuție sau de a solicita el însuși instanței transformarea obligației de întreținere în echivalent, prin plata rentei, această acțiune fiind la îndemâna atât a debitorului, cât și a creditorului obligației contractate.

Înalta Curte reține că celelalte aspecte invocate de recurent, privind determinarea cauzei acțiunii (causa petendi), ca element care legitimează pretenția formulată, excedează analizei prezentei căi de atac, care este limitată strict la examinarea cererii de renunțare la dreptul dedus judecății conform art. 408-409 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 238 din 3 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 238 din 3 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2021.