CASE OF DĂNOIU AND OTHERS v. ROMANIA

Cererea are ca obiect reducerea, di spusă de instanțele naționale, a onorariilor reclamanților în perioada în care au fost avocați desemnați din oficiu pentru câteva mii de părți civile în cadrul unui proces penal. Reclamanții invocă a rt. 4, 13 și 14 din Convenție, precum și a rt. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. ÎN FAPT

Reclamanții s - au născut în 1970, 1978 și, respectiv, 1975 și sunt domiciliați în București. Numele reprezentanților reclamanților su nt menționate în Anexă. 1

La 30 octombrie 2007 și 28 martie 2008, judecătoria a dispus ca Barou l București să desemneze trei avocați pentru a asigura asistența din oficiu a părților civile ( infra , pct. 24). Din cauza numărului mare de părți civile, acestea au fost împărțite în trei grupe, fiecare grupă fiind reprezentată de câte unul dintre avocații desemnați de barou.

Baroul a dat curs solicitării instanței și i -a desemnat din oficiu pe cei trei reclamanți pentru părțile civile la procesul penal.

La 27 mai 2008, instanța a atribuit fiecăruia dintre reclamanți sarcina de reprezentare a părților civile din una dintre cele trei grupe.

În perioada mai 2008 – octombrie 2014, reclamanții au participat, în calitate de avocați, la 66 de termene de judecată. Așa cum reiese din copiile după încheierile de ședință depuse la dosar de către părți, reclamanții au formulat diverse solicitări în vederea protejării drepturilor clienților lor și au fost de acord cu transferul unuia dintre inculpați în România. Astfel, au solicitat traducerea anumitor documente, au f ăcut cerere pentru localizarea unuia dintre inculpați, au rugat instanța să obțină informații cu privire la succesiunea altui inculpat. De asemenea, au solicitat strămutarea cauzei referitoare la unul dintre inculpați, au solicitat informarea succesorilor unuia dintre inculpați, au solicitat instanței să verifice lichiditatea unei societăți folosite de inculpați la înființarea sistemului piramidal în litigiu și au solicitat informații cu privire la punerea în libertate a unuia dintre inculpați de către auto ritățile germane. S - au opus unei cereri formulate de avocatul inculpaților pentru retrimiterea cauzei la parchet și au solicitat instanței să aplice o amend ă instituțiilor care nu au răspuns la solicitările de informații, să identifice ultimul domiciliu cu noscut al fiecăruia dintre inculpați, să stabilească relevanța anumitor probe și să examineze oportunitatea examinării altor probe. În final, aceștia s - au opus reîncadrării juridice a faptelor.

Prin sentința din 7 octombrie 2014, judecătoria a constatat prescripția răspunderii penale a inculpaților și a dispus încetarea urmăririi penale. Instanța a decis să nu se pronunțe asupra pretențiilor formulate de părțile civile și a dispus următoarele: „[...] Onorariile avocaților din oficiu ale inculpatelor C.E. și P.M. și ale părților civile, se vor suporta din fondurile Ministerului Justiției și se vor vira către Baroul București, 2

Reclamanții au prezentat patru înscrisuri intitulate „Referat privind plata onorariilor de către Ministerul Justiției”, semnat de B.C., președintele completului de judecată care a soluționat cauza penală în speță și președintele Judecătoriei Sector 2 București. După cum reiese din referatele întocmite la 9 și 21 octombrie 2014, valoarea totală a onorariilor calculate a fost de 428.400 lei (RON) (91.412 EUR) în favoarea primei reclamante, pentru reprezentarea a 2.856 de părți civile. În referatele întocmite la 8 octombrie 2014 a u fost menționate onorarii în valoare de 436.200 lei (respectiv, 98.991 EUR) în favoarea celei de-a doua reclamante, pentru reprezentarea a 2.908 părți civile, și onorarii în valoare de 426.450 lei (respectiv, 96.700 EUR) în favoarea celui de-al treilea reclamant pentru reprezentarea a 2.843 de părți civile. Cele trei documente, care atestă că cei trei reclamanți au efectuat activitatea de reprezentare a celor 8.607 de părți civile contra plății unor onorarii în cuantum de 150 lei (respectiv, aproximativ 34 EUR) pentru reprezentarea fiecărei părți civile, poartă ștampila Judecătoriei Sector 2 București, precum și semnăturile și ștampilele fiecăruia dintre reclamanți.

La 18 și 19 noiembrie 2014, Tribunalul București și Ministerul Finanțelor au declarat apel împotriva sentinței din 7 octombrie 2014 ( supra , pct. 9). În fața Curții de Apel București, reprezentanții celor două autorități au solicitat reducerea onorariilor avocaților confirmate de judecătorie, cu motivarea că intervenția reclamanților nu a fost necesară decât din punct de vedere strict procedural pentru a asigura rapiditatea procedurii, că apărarea lor comună a fost, în realitate, în beneficiul tuturor părților civile și că, î n orice caz, pretențiile părților civile nu au fost analizate de completul instanței de fond. Tribunalul a susținut că suma de 150 lei stabilită pentru a asigura reprezentarea din oficiu a fiecărei părți civile, astfel cum se prevede în Protocolul încheiat la 1 decembrie 2008 între Uniunea Națională a Barourilor din România („UNBR”) și Ministerul Justiției ( infra , pct. 28), a reprezentat un cuantum maximal care putea fi redus în funcție de mai multe criterii, ca de exemplu complexitatea cauzei, numărul de termene și timpul necesar avocaților pentru studierea dosarului cauzei. Reprezentantul Ministerului Finanțelor a insistat asupra faptului că nu existau motive pentru confirmarea referatelor privind onorariile pentru cuantumuri maximale și disproporționate în raport cu serviciul efectiv oferit de reclamanți, despre care a susținut că a fost în beneficiul tuturor părților civile. Acesta a sugerat ca fiecăreia dintre părțile în cauză să i se plătească, în acest sens, în cuantum de 10.000 RON (aproximativ 2.267 EUR).

Reclamanții au depus la Curtea de Apel București un memoriu prin care solicitau instanței de apel să constate că tribunalul nu avea calitate procesuală activă și că nu putea să solicite reducerea onorariilor avocaților desemnați din oficiu, stabilite prin Protocolul din 1 decembrie 2008 ( infra , pct. 28). Aceștia au susținut că președintele judecătoriei a verificat și 3

La 15 octombrie 2014, reclamanții au depus o cerere pentru lămurire a și îndreptarea dispozitivului sentinței din 7 octombrie 2014 ( supra , pct. 9). Au solicitat ca în dispozitivul sentinței respective să fie incluse numele tuturor părților civile pe care le reprezentaseră în proces și cuantumul forfetar de 150 de lei, stabilit cu titlu de onorarii ale avocaților pentru fiecare dintre părțile civile. În susținerea cererii lor, aceștia au invocat dispozițiile Protocolului din 1 decembrie 2008 ( infra , pct. 28), care a stabilit pentru onorarii un cuantum fix de 150 lei pentru fiecare dintre părțile civile reprezentate din oficiu în cursul procesului penal. Au susținut, de asemenea, că onorariile fuseseră deja confirmate de instanța de fond.

Prin încheierea din 17 aprilie 2015, judecătoria a respins cererea formulată de reclamanți, cu motivarea următoare: „În ceea ce privește cererile de îndreptare a erorii materiale, formulate către avocații din o ficiu ai părților civile, și cererea de lămurire a dispozitivului, instanța a preciază că acestea sunt nefondate, argumentele invocate de către petenți necircumscriindu -se cazurilor în care se poate dispune îndreptarea erorii materiale sau lămurirea dispoz i tivului, atât timp cât instanța a dispus cu privire la plata onorariilor cuvenite respectivilor avocați, determinarea sumei concrete reprezentând onorariu făcând -se potrivit Protocolului menționat anterior [încheiat între Ministerul Justiției și U.N.B.R.] și reprezentând о chestiune de executare a sentinței penale, iar nu о eroare materială sau о omisiune [...]”

Reclamanții au declarat apel împotriva acestei încheieri, cu motivarea că instanța nu a admis cererea lor, ci s - a limitat să precizeze că Proto colul din 1 decembrie 2008 era aplicabil în speță.

Apelul declarat de reclamanți a fost conexat cu apelul declarat de tribunal și Ministerul Finanțelor împotriva sentinței din 7 octombrie 2014 ( supra , pct. 11). La 26 iunie 2015, în ședința desfășurată la Curtea de Apel București, reclamanții au solicitat respingerea apelului Ministerulu i Finanțelor, cu motivarea că această instituție nu avea calitate procesuală în speță. În ceea ce privește apelul declarat de tribunal, reclamanții au solicit at curții de apel să declare că onorariile stabilite prin Protocolul din 1 decembrie 2008 ( infra , pct. 28) nu puteau face obiectul unei reduceri confirmate de 4

Pentru a ajunge la această concluzie, curtea de apel și -a motivat decizia după cum urmează: „[...] „Instanța constată că în speță sunt incidente, precum celor relatate la un termen anterior, dispozițiile a rt. 173 [din vechiul] C. proc. pen. iar prezența apărătorilor desemnați din oficiu este legală și temeinică în fața acestei instanțe [...]. Potrivit protocolului încheiat între Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Barourilor din România, în anul 2008, [...] onorariul avocatului din oficiu este în cuantum de 150 RON, fără a fi specificat un maxim al sumelor ce constituie onorariul avocatului din oficiu [...]. Se observă că prima instanță a omis să precizeze în cuprinsul dispozitivului care este suma acordată fiecărui avocat din oficiu, menționându -se în mod expres numai împrejurarea că acest onorariu va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției. Se observă totodată că fiecare dintre avocații din oficiu a acordat asistență juridică unui număr de aproximativ 2300 de părți civile, ceea ce presupune că, în măsura în care s -ar stabili onorariul în cuantumul maxim de câte 150 lei pentru fiecare parte civilă, fiecăruia dintre avocații din oficiu ar trebui să i se achite aproximativ 345.000 RON. În mod evident prestația avocațială în prezenta cauză este disproporționată față de onorariul solicitat de avocații din oficiu, dat fiind faptul că, indiferent de numărul părților civile din cauză, apărarea și activitățile de asistență juridică au fost aceleași [...] Din coroborarea textelor art. 82 alin. (1) și (3) din Legea 51/1995 rezultă mai întâi că onorariul avocatului din oficiu, prevăzut de protocoalele încheiate între Ministerul Justiției și Uniunea Barourilor din România, este unul maximal, apoi că acesta poate fi cenzurat de o rganul judiciar, fiind supus confirmării organului judiciar, care, în funcție de volumul și complexitatea activității desfășurate de avocat, precum și în raport cu durata, tipul și particularitățile cauzei, poate dispune menținerea sau majorarea onorariu lu i stabilit inițial . Apoi, omisiunea de a plafona cuantumul global maximal al onorariul avocatului din oficiu în situații similare a fost îndreptată prin protocolul încheiat între Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Barourilor din România în iunie 2 015, la art. 5 lit. d) precizând u- se că «Atunci când în cauză există mai mult de cinci astfel de părți cu aceeași calitate instanța trebuie să acorde un onorariu cumulat, în mod rezonabil, în 5

Cu privire la apelurile declarate de reclamanți împotriva încheierii din 17 aprilie 2015, curtea de apel le-a considerat admisibile înainte de a le respinge, considerând că acestea erau nefondate. Aceasta a motivat decizia după cum urmează: „[...] Astfel, potrivit a rt. 408 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentința, cu excepția cazurilor când, potr ivit legii, pot fi atacate s eparat cu apel. Apoi, apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilo r. Relativ la încheierile de îndreptare a erorii materiale, pronunțate după pronunțarea hotărârii de fond, nu există o dispoziție expresă în sensul că pot fi atacate cu vreo cale separată de atac, însă se observă că în lipsa unor dispoziții legale exprese sunt incidente dispozițiile comune, în sensul că încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentința. Pe de altă parte, este posibil ca asemenea încheieri sa fie pronunțate la mult timp de la data pronunțării hotărârii de fond, uneori chiar după ce aceasta a rămas definitivă, iar dacă am interpreta restrictiv acest text, prin încheierile de îndreptare a erorii materiale ar putea fi operate modificări în hotărâre, pe care părțile să nu le poată ataca, neexistând о cale separată de atac. Potrivit art. 409 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., martorul, expertul, interpretul și avocatul, în ceea ce privește cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare aplicate pot formula apel. Curtea apreciază, în contextul dat, că dat fiind faptul că respectiva încheiere a fost pronunțată după data pronunțării hotărârii, respectiv la data de 17.04.2015, apelul decl arat de avocații din oficiu este admisibil, tot odată neputându - se susține ca acesta ar fi tardiv. Apelul este însă nefondat, pentru motivele arătate în analiza apelurilor declarate de Tribunalul București și Ministerul Finanțelor. Astfel, Curtea apreciază că acordarea onorariului maximal de câte 150 lei pentru fiecare dintre părțile civile asistate/reprezentate, așa cum solicită apelanții, este exagera tă, impunându -se stabilirea unui onorariu constând într- o sumă globală, rezonabilă [...]”

Reclamanții au declarat recurs împotriva deciziei curții de apel, considerând, printre altele, că instanțele au aplicat în mod greșit dispozițiile 6

În perioada 14 –28 decembrie 2015, fiecărui reclamant i s - a plătit suma de 25.000 RON (aproximativ 5.681 EUR) cu titlu de onorarii în calitatea lor de avocați din oficiu, în cadrul executării deciziei din 9 iulie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București ( supra , pct. 17-19). IV.

Prin decizia din 25 octombrie 2016, Înalta Curte a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamanți ( supra , pct. 20), cu motivarea că nu îndeplinea condițiile prevăzute de a rt. 434 alin. (1) din noul Cod de procedu ră penală ( infra , pct. 25), întrucât o decizie prin care s-a dispus casarea cu trimitere nu putea fi supusă recursului în casație. Instanța a precizat, de asemenea, că, în temeiul a rt. 436 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, reclamanții, în calitatea lor de avocați reprezentând părți civile în cursul procesului penal, nu se numărau printre persoanele care aveau dreptul de a declara recurs în casație ( infra , pct. 25). Aceasta a concluzionat cu precizarea că nu erau îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 440. 7

Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat a intrat în vigoare la 9 iunie 1995, data publicării în Monitorul Oficial. Dispozițiile relevante în speță prevăd următoarele: Art. 69 „În cauzele în care asistența judiciară este acordată din oficiu la cererea instan țelor de judecată sau a organelor de urmărire penală, plata onorariilor se face din fondurile Ministerului Justiției [...]” Art. 82 „1. Pe ntru asistența judiciară acordată, avocatul desemnat are dreptul la un onorariu stabilit de organul judiciar, potrivit naturii și volumului activității desfășurate, în limitele sumelor stabilite prin protocolul încheiat între U.N.B.R. și Ministerul Justiți ei. 9

Potrivit informațiilor transmise de Baroul București Agentului guvernamental la 20 februarie 2013, avocații care doreau să ofere asistență judiciară în calitate de avocat din oficiu urmau o procedură internă la data faptelor, care consta în depunerea unei cereri scrise la Departamentul de coordonare a asistenței judiciare al baroului, înscrierea numelor lor într -un registru stabilit de departamentul respectiv și organizarea, în cele din urmă, a planificării lunare a asistenței judiciare.

Protocolul din 1 decembrie 2008 a fost precedat de Protocolul din 23 iunie 2005, care prevedea acordarea unei sume de 800.000 ROL (aproximativ 22 EUR) pentru asistența acordată fiecărei părți civile în situații în care era implicat un avocat desemnat din oficiu. La 11 iunie 2015, a intrat în vigoare un nou protocol care reglementa aceleași chestiuni și prevedea o plafonare a onorariilor la 10.000 RON (2.267 EUR) în cazurile de asistență din oficiu a mai mult de cinci părți civile din partea aceluiași avocat. V.

În decembrie 2019, Departamentul agentului guvernamental a solicitat curților de apel un aviz cu privire la clarificarea aspectului dacă instanțele puteau să confirme reducerea onorariilor avocaților desemnați din oficiu în situații similare cu cea a reclamanților și dacă o astfel de decizie putea sau nu să fie supusă unei căi de atac.

Unii dintre judecătorii Curții de Apel București au considerat că, odată ce avocații au fost implicați în procedura judiciară, onorariile stabilite în temeiul Protocolului din 1 decembrie 2008 ( supra , pct. 28) nu mai puteau fi reduse. Ceilalți judecători au susținut contrariul. În ceea ce privește calea de atac împotriva unei astf el de decizii, majoritatea judecătorilor au considerat că nu exista niciuna. Cu toate acestea, unii judecători au considerat că s -ar putea formula o contestație în anulare sau o cerere de îndreptare.

Curtea de Apel Timișoara, printre altele, a informat Departamentul Agentului guvernamental cu privire la o practică anterioară, în baza căreia s - au redus anumite onorarii acordate avocaților desemnați din oficiu. Nu s -a prezentat niciun exemplu de jurisprudență în acest sens. Potrivit opiniei majorității judecătorilor acestei instanțe, nu exista nicio cale de atac împotriva unei decizii definitive prin care reducerea onorariilor avocaților desemnați din oficiu fusese confirmat ă. 11

Reprezentantul Curții de Apel Constanța a exprimat opinia judecătorilor acestei instanțe, în sensul că instanțele aveau posibilitatea de a confirma reducerea on orariilor avocaților desemnați din oficiu în temeiul art. 451 din Codul de procedură civilă, fără a prezenta exemple de jurisprudență referitoare la o situație similară cu cea a reclamanților. În opinia judecătorilor acestei instanțe, nu exista nicio cale de atac împotriva reducerii onorariilor avocaților într - o situație similară celei a reclamanților.

Reprezentantul Curții de Apel din Bacău a depus la dosar un exemplu de jurisprudență (încheierea din 1 noiembrie 2011 pronunțată de aceeași curte de apel ), care confirma faptul că instanța de fond a stabilit onorarii mai mici (150 RON) decât cele la care avocatul din oficiu s- a considerat îndreptățit (7 350 RON) pentru că a reprezentat 49 de persoane vătămate în cursul aceluiași proces penal. Din copia acestei hotărâri reiese că prestația avocațială a fost minimă întrucât avocatul „doar a pus concluzii într - o singură frază”. Magistrații de la Judecătoria Piatra Neamț au considerat că o reducere de acest tip a onorariilor era posibilă în temeiul Legii nr. 51/1995 ( supra , pct. 26). Magistrații de la Judecătoria Roman au considerat că o reducere a onorariilor avocaților desemnați din oficiu nu avea nicio bază obiectivă, întrucât cuantumul acestor onorarii era prevăzut în mod expres în Protocolul din 1 decembrie 2008 ( supra , pct. 28). Potrivit acestora, reducerea onorariilo r reclamanților în speță a fost efectuată pe baza unor criterii subiective, cu încălcarea a rt. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Potrivit opiniei majorității exprimate de Curtea de Apel Bacă u, nu exista nicio cale de atac împotriva deciziei definitive prin care s- a confirmat reducerea onorariilor avocaților desemnați din oficiu. 12

Reprezentantul Curții de Apel Pitești a considerat că reclamanții aveau la dispoziție o cale de atac internă pentru a contesta decizia în litigiu (natura acestei căi de atac nu a fost precizată). Acesta a prezentat un exemplu de jurisprudență (decizia nr. 773 din 12 septembrie 2012 pronunțată de aceeași instanță), din care reieșea că curtea de apel a decis să confirme reducerea onorariilor din oficiu stabilite în temeiul Protocolului din 1 decembrie 2008 ( supra , pct. 28), astfel cum a fost dispusă de o instanță de fond, ca urmare a prestației minime a avocaților desemnați din oficiu: apărarea efectuată de toț i avocații desemnați din oficiu „se rezumă la trei rânduri”. Curtea de apel a prezentat o copie după alt exemplu de jurisprudență (încheierea din 13 decembrie 2018 pronunțată de aceeași instanță) în aplicarea Protocolului din 11 iunie 2015 ( supra , pct. 29).

Reprezentantul Curții de Apel Cluj a informat Departamentul Agentului guvernamental că niciuna dintre instanțele din raza sa teritorială sa nu a prezentat exemple de jurisprudență care să confirme posibilitatea ca instanțele să reducă onorariile avocaților desemnați din oficiu în situații similare cu cea a reclamanților. Șapte dintre cele opt instanțe au confirmat lipsa unei căi de atac pentru a contesta o astfel de decizie.

Reclamanții au depus la dosar copii după trei exemple de jurisprudență. Astfel cum reiese din copia sentinței din 20 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, onorariile avocaților desemnați din oficiu aflați într -o situație similară cu cea a reclamanților au fost calculate, în conformitate cu art. 5 din Protocolul din 1 decembrie 2008 ( supra , pct. 28), prin înmulțirea numărului de părți civile cu suma de 150 RON. Prin încheierea din 8 septembrie 2011, Tribunalul București a admis o cerere de îndreptare a dispozitivului unei hotărâri și a aplicat aceeași metodă de calcu l într-un proces penal în care doi avocați desemnați din oficiu reprezentaseră câteva sute de părți civile. Prin decizia din 5 martie 2013, Curtea de Apel București a dispus plata sumei de 150 RON cu titlu de onorarii pentru acordarea de asistență juridică fiecărei părți civile în cursul unui proces penal. 13

Guvernul invită Curtea să radieze cererea de pe rolul său pentru abuz de dreptul de a introduce o acțiune individuală în conformitate cu a rt. 35 § 3 din Convenție. Referindu -se la cauza Predescu împotriva României (nr. 21447/03, pct. 25- 27, 2 decembrie 2008), acesta susține că reclamanții au încercat în mod intenționat să inducă în eroare Curtea și, prin urmare, au abuzat de dreptul lor de a introduce o a cțiune individuală susținând că nu au perceput onorariile în litigiu și că, prin urmare, au fost obligați să își desfășoare activitatea cu titlu gratuit. În susținerea tezei sale, Guvernul prezintă răspunsul Baroului București, care a confirmat că s -a efectuat plata unui cuantum de 25.000 lei (aproximativ 5.581 EUR) pentru plata onorariilor avocațiale către fiecare dintre reclamanți, în conformitate cu dispozitivul deciziei din 9 iulie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București ( supra , pct. 21). Adaugă că reclamanții au omis să informeze Curtea cu privire la renunțarea de către mai multe părți civile la procesul penal, cu consecința reducerii numărului total de părți civile care necesitau reprezentare de către aceștia .

Reclamanții contestă argumentul Guvernului și subliniază, mai întâi, că obiectul capetelor lor de cerere, astfel cum au fost enunțate în formularul de cerere, îl constituie reducerea onorariilor lor și consecințele acestei reduceri asupra drepturilor lor garantate de Convenție, nu neplata onorariilor lor. În ceea ce privește reducerea numărului total de părți civile, reclamanții susțin că acest aspect nu a fost examinat de curtea de apel și că, în orice caz, nu a avut niciun efect asupra plății onorariilor acestora, întrucât legislația națională nu prevedea nicio dispoziție care să permită reducerea onorariilor unui avocat desemnat din oficiu în cazul renunțării unei părți civile. B. Motivarea Curții

Curtea reamintește că, în temeiul a rt. 35 § 3 lit. a) din Convenție, o cerere poate fi decl arată abuzivă în special dacă se întemeiază în mod deliberat pe fapte neadevărate. O informație incompletă și, așadar, înșelătoare, se poate transpune de asemenea într -un abuz de dreptul de a introduce o acțiune individuală, în special atunci când aceasta privește esența 14

În speță, Curtea consideră că informațiile furnizate de Guvern și necomunicate de către reclamanți nu privesc un aspect esențial al cauzei în sensul jurisprudenței citate la punctul preced ent.

Reclamanții au sesizat Curtea cu privire la reducerea substanțială a onorariilor primite în calitate de avocați desemnați din oficiu, dispusă de Curtea de Apel București, precum și cu privire la consecințele acestei decizii în privința respectării drepturilor prevăzute de a rt. 4, 13 și 14 din Convenție și de a rt. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată că, astfel cum reiese din observațiile formulate de reclamanți după comunicarea cererilor lor, părțile interesate nu contestă perceperea onorariilor în discuție, ci critică decizia curții de apel, care a dispus reducerea onorariilor lor ( infra , pct. 49). În orice caz, aceștia au încasat onorariile în discuție abia după 25 octombrie 2015, dată la care au sesizat Curtea ( supra , pct. 21).

În ceea ce privește numărul părților civile care au renunțat la prestațiile lor în cursul procesului penal, Curtea observă că această informație nu a fost examinată de instanțele naționale în momentul stabilirii cuantumurilor aferente onorariilor reclama nților în calitate de avocat. Nici judecătoria, care a confirmat numărul de părți civile reprezentate de reclamanți, nici curtea de apel, care a stabilit noile onorarii avocațiale, nu au considerat necesar să ia în considerare aspectul invocat de Guvern în susținerea căruia a formulat cererea de radiere de pe rol pentru abuz de dreptul de a introduce o acțiune individuală ( supra , pct. 9 și 17 - 19). În măsura în care curtea de apel a justificat reducerea onorariilor reclamanților prin alte criterii, Curtea consideră că nedivulgarea acestei informații de către părțile interesate nu are legătură cu însăși esența capetelor lor de cerere. Aceste concluzii fac inutilă examinarea aspectului dacă reclamanții au prezentat o explicație suficientă cu privire la tăcerea lor.

În aceste condiții, Curtea constată că informațiile invocate de Guvern nu constituie informații importante și relevante pentru examinarea prezentei cauze în sensul jurisprudenței citate supra , la pct. 43 [a se vedea a contrario , Gardean și S.C. Gr up 95 SA împotriva României (revizuire), nr. 25787/04, pct. 20-22, 30 aprilie 2013].

Prin urmare, trebuie respinsă excepția întemeiată pe abuzul de dreptul de a introduce o acțiune individuală, ridicată de Guvern. 15

Guvernul consideră că reclamanții nu dețineau „bunuri” în sensul a rt. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Acesta susține că Protocolul din 1 decembrie 2008 ( supra , pct. 28) nu era în vigoare la data la care reclamanți i au fost desemnați avocați din oficiu pentru apărarea părților civile, nici la data la care aceștia au devenit avocați.

Reclamanții contestă argumentul Guvernului și susțin că au avut un „bun” deoarece legislația națională, aplicabilă tuturor avocaților desemnați din oficiu în România, prevedea în mod explicit cuantumul onorariilor care urmau să le fie plătite în cursul proceselor penale ( supra , pct. 26 și 28). Aceștia au arătat, de asemenea, că instanța de fond a confirmat referatele care justificau cuantumul onorariilor lor ( supra , pct. 10).

Curtea face trimitere la principiile referitoare la noțiunea „bunuri” menționată în primul paragraf al a rt. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel cum rezultă din jurisprudența sa, rezumată în cauza Béláné Nagy împotriva Ungariei [(MC), nr. 53080/13, pct. 72-79, 13 decembrie 2016].

În speță, Curtea observă că obligația de reprezentare juridică exercitată din oficiu de reclamanți la cererea instanței de fond ( supra , pct. 5) se întemeia pe dispozițiile legale relevante în materie, și anume a rt. 82 din Legea nr. 51/1995 ( supra , pct. 26) și a rt. 5 și 9 din Protocolul din 1 decembrie 2008 încheiat între U.N.B.R. și Ministerul Justiției ( supra , pct. 28). Legislația menționată anterior a creat o „speranță legitimă” pentru reclamanți, care intră sub incidența noțiunii „bun” în sensul a rt. 1 din Protocolul nr. 1, că vor urm a să primească suma prevăzută la a rt. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, cu condiția ca mandatul lor de reprezentare a părților civile să nu se încheie în cursul procesului (a se vedea, mutatis mutandis , Anželik a Šimaitienė împotriva Lituaniei , nr. 36093/13, pct. 96, 21 aprilie 2020). În 16

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenție, Curtea îl declarată admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Reclamanții susțin că au primit onorarii reduse substanțial după ce, timp de peste 6 ani, au acordat asistență juridică mai multor mii de părți civile în cursul unui proces penal. Aceștia consideră că ingerința nu a avut nicio bază legală, fiind chiar interzisă de a rt. 82 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, care prevedea o singură excepție ce nu era incidentă în speță ( supra , pct. 26) . Aceștia adaugă că activitatea lor a fost confirmată de instanța de fond, care a confirmat și onorariile lor ( supra , pct. 10) în conformitate cu dispozițiile a rt. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, și că problema aplicării în speță a dispozițiilor protocolului nu era controversată, fiind confirmată chiar de Curtea de Apel București ( supra , pct. 18). Reclamanții arată că și -au exercitat atribuțiile, fapt confirmat de încheierile de ședință întocmite în cursul celor 6 ani de proces ( supra , pct. 8).

Guvernul consideră că ingerința în exercitarea, de către reclamanți, a dreptului la respectarea bunurilor lor a fost prevăzută de lege (și anume, de art. 69 din Legea nr. 51/1995 și a rt. 5 din Protocolul din 1 decembrie 2008, citate supra , pct. 26 și 28) și necesară deoarece cuantumul onorariilor trebuia stabilit în limitele bugetului Ministerului Justiției. Acesta susține că instanțele naționale nu au redus cuantumul onorariilor prevăzute de Protocolul din 1 decembrie 2008, ci l-au stabili t pe baza unor criterii diferite, și anume complexitatea și particularitățile cauzei, volumul de muncă, după ce a constatat că onorarii excesive, precum cele solicitate de reclamanți, ar fi avut un impact asupra bugetului de stat. Referindu-se la serviciile juridice furnizate de reclamanți, pe lângă caracterul pro bono al misiunii unui avocat desemnat din oficiu, Guvernul insistă asupra faptului că, după anul 2011, părțile în cauză nu au avut o contribuție substanțială la asigurarea apărării părților civile și că prestația acestora, care a fost în principal rezultatul muncii în echipă, a constat în principal în redactarea mai multor tabele ce conțineau 17

Curtea face trimitere la jurisprudența sa constantă referitoare la structura art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și la cele trei norme distincte cuprinse în această dispoziție [a se vedea, printre altele, Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 78, CEDO 2006-V; J.A. Pye (Oxford) Ltd și J.A. Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44302/02, pct. 52, CEDO 2007- III; și Vistiđš și Perepjo lkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71243/01, pct. 93, 25 octombrie 2012]. a) Cu privire la existența unei ingeri nțe

Curtea constată că, în contextul factual specific prezentei cauze, faptul că Curtea de Apel București a procedat la reducerea onorariilor reclamanților ( supra , pct. 17- 19) este considerat „reglementarea folosinței” bunurilor în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și, prin urmare, poate fi considerat o ingerință în exercitarea de către reclamanți a dr eptului lor la respectarea bunurilor lor. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă privarea denunțată se justifică din perspectiva acestei dispoziții. b) Cu privire la justificarea ingerinței

Curtea face trimitere la principiile generale privind legalitatea unei ingerințe într -un drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum sunt rezumate în cauza Vistiņš și Perepjolkins (citată anterior, pct. 95-97): „95. Curtea reamintește că a rt. 1 din Protocolul nr. 1 impune ca ingerința autorității pu blice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală: a doua teză a primului paragraf al acestui articol nu permite privarea de proprietate decât «în condițiile prevăzute de lege». În plus, preeminența dreptului, unul dintre principiile fu ndamentale ale unei societăți democratice, este un concept inerent tuturor articolelor din Convenție [ Fostul Rege al Greciei și alții împotriva Greciei (fond) (MC), nr. 25701/94, pct. 79, CEDO 2000- XII; și Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 147, CEDO 2004-V]. 96. Cu toate acestea, existența unei baze legale în legislația națională nu este suficientă, ca atare, pentru a respecta principiul legalității. În plus, această bază legală trebuie să fie de o anumită calitate, aceea de a fi compatibilă cu preeminența dreptului și de a oferi garanții împotriva arbitrarului. În această privință, trebuie amintit că noțiunea «lege» în sensul a rt. 1 din Protocolul nr. 1 are același sens ca și cel care i se atribuie în alte dispoziții ale Convenției (a se vedea, de exemplu, Špaček, s.r.o. împotriva Republicii Cehe , nr. 26449/95, pct. 54, 9 noiembrie 1 999). 18

În ceea ce privește circumstanțele prezentei cauze, Curtea observă , de la bun început, că Curtea de Apel București și -a întemeiat decizia din 9 iulie 2015 pe art. 82 alin. (1) și (3) din Lege a nr. 51/1995 ( supra , pct. 26), care, în opinia sa, permitea instanțelor să reducă onorariile avocaților desemnați din oficiu, ale căror cuantu muri au fost stabilite prin Protocolul din 1 decembrie 2008 ( supra , pct. 18).

Aceasta observă, de asemenea, că Legea nr. 51/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial ( supra , pct. 26) și că textul Protocolului din 1 decembrie 2008 era disponibil în cad rul UNBR, din care făceau parte reclamanții ( supra , pct. 28; a se vedea, mutatis mutandis , Špaček, s.r.o., împotriva Republicii Cehe , nr. 26449/95, pct. 57- 60, 9 noiembrie 1999). Consideră că reglementările relevante erau accesibile reclamanților.

Curt ea constată apoi că Curtea de Apel București a considerat că, prin confirmarea onorariilor avocaților desemnați din oficiu, instanțele aveau totodată posibilitatea de a controla cuantumul maximal al onorariilor prevăzute de a rt. 5 din Protocolul din 1 decembrie 2008, care nu prevedea un plafon pentru onorariile avocaților desemnați din oficiu ( supra , pct. 18). Tot potrivit curții de apel, lipsa unui plafon stabilit legal pentru onorariile avocaților desemnați din oficiu reprezenta o omisiune care a fost corectată în cele din urmă prin Protocolul din 11 iunie 2015, care a stabilit unul în cazul reprezentării mai multor părți civile de către același avocat desemnat din oficiu ( supra , pct. 28). Aplicând acest raționament în prezenta cauză și după ce a constatat existența unei diferențe disproporționate între prestația oferită de reclamanți – care consta într- o apărare în beneficiul tuturor părților civile – și onorariile calculate în temeiul Protocolului din 1 decembrie 2008, curtea de apel a decis reducerea ono rariilor fiecăruia dintre reclamanți stabilind o sumă forfetară de 25.000 RON (aproximativ 5.681 EUR), în loc să calcul eze onorariile înmulțind numărul de părți civile cu suma de 150 RON, prevăzută de art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008 ( supra , pct. 18). 19

În ceea ce privește serviciile juridice oferite din oficiu de reclamanți în beneficiul părților civile, Curtea observă că, din data de 27 mai 2008 ( supra , pct. 7) și până la data de 7 octombrie 2014, data pronunțării sentinței judecătoriei, adică timp de peste 6 ani, aceștia au reprezentat 8.607 părți civile ( supra , pct. 10) în cadrul celor 46 de termene de judecată desfășurate în fața judecătoriei ( supra , pct. 8). În ceea ce privește aprecierea efectuată de curtea de apel cu privire la serviciile oferite de reclamanți, Curtea observă că aceasta este contrazisă de aprecierea făcută de judecătorul de la instanța de fond în fața căreia s - a desfășurat procesul penal și care a decis să confirme și să mențină, în condițiile a rt. 82 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, onorariile prevăzute la a rt. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, fără a efectua nicio reducere ( supra , pct. 10). În acest sens, Curtea constată, ca și reclamanții, că referatele care justificau plata onorariilor de către Ministerul Justiției nu au fost nici contestate, nici anulate de autoritățile naționale. Aceste constatări ar putea fi suficiente pentru a concluziona că motivarea deciziei din 9 iulie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Bucureș ti nu era în conformitate cu dispozițiile legale naționale și că decizia respectivă era arbitrară (a se vedea, mutatis mutandi s , Anželika Šimaitienė , citată anterior, pct. 113).

În al doilea rând, trebuie arătat că argumentul reclamanților este confirm at de exemplele de jurisprudență internă depuse la dosar de părți. 20

Astf el cum reiese din exemplul de jurisprudență prezentat de Curtea de Apel Bacău, avocatului i s - a reproșat, printre altele, că a oferit o prestație avocațială minimă ( supra , pct. 35). În ceea ce privește exemplul de jurisprudență prezentat de Curtea de Apel Pitești, Curtea constată că aceasta a fost o confirmare a reducerii onorariilor avocatului decise de instanța de fond, fără a preciza totuși baza legală pentru adoptarea acestei decizii și invocând o prestație avocațială minimă din partea avocaților desemnați din oficiu ( supra , pct. 37). Potrivit Curții, aceste exemple de jurisprudență nu sunt relevante deoarece mandatul reclamanților din prezenta cauză nu a fost considerat de instanță o prestație avocațială minimă, ci un mandat de asistență juridică de care au beneficiat toate părțile civile ( supra , pct. 18). În plus, spre deosebire de situațiile expuse în cele două exemple de jurisprudență furnizate de Guvern, în prezenta cauză reducerea onorariilor a intervenit în apel, după ce instanța de fond a confirma t onorariile calculate în temeiul art. 5 din Protocolul din 1 decembrie 2008 ( supra , pct. 10 și 18).

Curtea observă, de asemenea, că cele trei exemple de jurisprudență prezentate de reclamanți arată că instanțele naționale nu au redus onorariile cuveni te avocaților desemnați din oficiu care, la fel ca reclamanții, au asistat mai multe părți civile, ci au acordat suma prevăzută de a rt. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008 ( supra , pct. 39). Unii dintre judecătorii de la curțile de apel au susținut această jurisprudență exprimând opinii potrivit cărora onorariile acordate avocaților desemnați din oficiu nu puteau fi reduse de către instanțe ( supra , pct. 31, 33 și 35).

Curtea concluzionează că aceste elemente sunt de natură să confirme că argumentele în susținerea deciziei din 9 iulie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, care justifica reducerea onorariilor reclamanților, nu erau în conformitate cu legislația națională aplicabilă în materie, astfel cum a fost interpretată de jurisprudența internă relevantă, și că, prin urmare, reclamanți i nu puteau să prevadă că onorariile lor, stabilite în temeiul a rt. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, vor fi reduse de instanțele naționale (a se vedea jurisprudența citată la pct. 59 supra ).

În al treilea și ultimul rând, Curtea amintește că o normă este „previzibilă” atunci când oferă o anumită garanție împotriva unor ingerințe 21

În prezenta cauză, Curtea amintește că ingerința în exercitarea de către reclamanți a dreptului la respec tarea bunurilor lor a avut loc în apel, la pronunțarea deciziei definitive a Curții de Apel București din data de 9 iulie 2015 ( supra , pct. 18). Desigur, prin sentința din 7 octombrie 2014, judecătoria nu a precizat cuantumul exact al onorariilor avocațilo r la care aveau dreptul reclamanții, dar nici nu a procedat la reducerea acestor onorarii, limitându -se doar la confirmarea mandatelor reclamanților și la confirmarea cuantumului acestor onorarii cu respectarea art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008 ( supra , pct. 9- 10). Cererea reclamanților având ca obiect precizarea cuantumului onorariilor lor în dispozitivul sentinței din 7 octombrie 2014 a fost respinsă definitiv la 9 iulie 2015, când curtea de apel a decis să le acor de onorarii reduse ( supra , pct. 13-19).

Pe de altă parte, trebuie amintit că precizarea referitoare la faza procesuală în care a avut loc ingerința este cu atât mai importantă în prezenta cauză cu cât, astfel cum reiese din actele și lucrările dosarului, legislația națională nu oferea reclamanților nicio posibilitate să conteste ingerința în litigiu ( supra , pct. 25). Ca atare, Curtea ia act de demersurile făcute de reclamanți în fața Înaltei Curți pentru a contesta reducerea onorariilor lor, decisă de Curtea de Apel București, care s-au soldat cu respingerea recursului lor în casație, declarat inadmisibil ( supra , pct. 23). Ineficacitatea acestei căi extraordinare de atac a fost de altfel confirmată de Curtea Constituțională, care a declarat că reclamanții, în calitate de avocați ai părților civile, nu puteau să introducă un de recurs în casație ( supra , pct. 22). În fine, lipsa oricărei posibilități efective pentru reclamanții din prezenta cauză de a contesta ingerința în dreptul lor la respectarea bunurilor lor este confirmată de majoritatea instanțelor de apel consultate în această chestiune ( supra , pct. 31 - 36 și 38). Numai reprezentantul Curții de Apel Pitești a considerat că reclamanții aveau la dispoziție o cale de atac efectivă, însă fără a preciza natura acesteia ( supra , pct. 37). Având în vedere aceste constatări, Curtea consideră că reclamanții nu au beneficiat de garanții procedurale suficiente pentru a- și apăra interesele patrimoniale [a se vedea, mutatis mutandis , Capital Bank AD împotriva Bulgariei , nr. 49429/99, pct. 135-140, CEDO 2005-XII (extrase)].

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza lipsei unei baze legale clare și previzibile, însoțite de garanții suficiente împotriva arbitrarului, care să 22

O astfel de concluzie scutește Curtea de a cerceta dacă celelalte cerințe prevăzute de a rt. 1 din Protocolul nr. 1 au fost respectate în prezenta ca uză, în special dacă măsura în litigiu a fost în conformitate cu interesul general și dacă a respectat echilibrul just care trebuia atins în materie între un astfel de interes și cerințele de protecție a drepturilor individuale. IV.

Reclamanții susțin că nu au avut la dispoziție o cale de atac efectivă pentru a- și invoca pretențiile întemeiate pe a rt. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cu privire la reducerea onorariilor lor de către Curtea de Apel B ucurești la 9 iulie 2015. Invocă a rt. 13 din Convenție, care prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de […] convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci c ând încălcarea s - ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale. ”

Guvernul contestă acest argument.

Curtea, constatând că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, îl declară admisibil.

Cu toate acestea, Curtea consideră că nu este necesar să îl examineze pe fond întrucât se confundă cu cel pe care l - a soluționat în raport cu a rt. 1 din Protocolul nr. 1 ( supra , pct. 71-73). V.

Reclamanții susțin că reducerea onorariilor efectuată de Curtea de Apel București la 9 iulie 2015 constituie o muncă forțată sau obligatorie în sensul art. 4 din Convenție, care prevede următoarele: „1. Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire. 2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau oblig atorie. 3. Nu se consider ă muncă forțată sau obligatorie în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de a rt. 5 din (...) Convenție sau în timpul în care se află în libertate condiționat ă; b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conștiință, în țările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligat oriu; 23

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac interne. Ca răspuns la susținerile privind discriminarea, formulate de reclamanți în capetele de cerere cu care Curtea a fost sesizată, acesta susține că persoanele în cauză ar fi putut să sesizeze Consiliul Național pentru. Combaterea Discriminării (CNCD). Pe fondul capătului de cerere, acesta susține că presupusa situație discriminatorie denunțată de reclamanți nu poate fi caracterizată ca muncă forțată în sensul a rt. 4 din Convenție, întrucât persoanele respective s- au înscris în mod voluntar pe lista avocaților desemnați din oficiu și au desfășurat activități juridice fără amenințarea vreunei sancțiuni. Acesta subliniază asemănările dintre prezenta cauză și cauzele Van der Mussele împotriva Belgiei (23 noiembrie 1983, pct. 32, 34 și 38, seria A nr. 70) și Bucha împotriva Slovaciei [(dec.), nr. 43259/07, pct. 39, 20 septembrie 2011].

Reclamanții contestă argumentul Guvernului. Subliniază că CNCD nu are competență de examinare a posibilelor efecte discriminatorii care rezultă din hotărârile judecătorești și că, în orice caz, eventualele constatări făcute de această autoritate nu sunt în măsură să influențeze hotărârile instanțelor. De asemenea, aceștia solicită Curții să respingă jurisprudența invocată de Guvern în prezenta cauză și declară că au acceptat să acorde asistență juridică părților civi le în condițiile stabilite de protocoalele în vigoare la data faptelor. B. Motivarea Curții

Curtea constată că nu este necesar să examineze dacă reclamanții au epuizat căile de atac interne, întrucât capătul de cerere al acestora este, în orice caz, inadmisibil pentru motivele expuse mai jos.

Curtea face trimitere la jurisprudența sa relevantă în speță referitoare la art. 4 din Convenție, astfel cum a fost rezumată în cauza Chowdury și alți i împotriva Greciei (nr. 21884/15, pct. 90-91, 30 martie 2017): „90. [...] Curtea reamintește că termenul «muncă forțată» evocă ideea unei constrângeri, fizice sau morale. În ceea ce privește termenul «muncă obligatorie», acesta nu poate viza o obligație legală oarecare. De exemplu, munca care trebuie efectuată în temeiul unui contract liber încheiat nu poate intra sub incidența a rt. 4 din Convenție numai pentru că unul dintre cei doi contractanți s - a angajat față de celălalt să o realizeze și se expune la sancțiuni dacă nu își onorează obligația. Trebuie să f ie vorba despre o muncă «pretinsă […] sub amenințarea cu o pedeapsă oarecare» și, în plus, contrară voinței persoanei în cauză, pentru care aceasta «nu s - a oferit de bunăvoie» ( Van der Mussele împotriva Belgiei , 23 noiembrie 1983, pct. 37, seria A nr. 70 și Siliadin [ împotriva Franței , nr. 73316/01], pct. 117, [CEDO 2005- VII]). În hotărârea Van der Mussele împotriva Belgiei (citată anterior, pct. 37), Curtea a constatat «valoarea 24

În prezenta cauză, Curtea constată că, în temeiul legislației naționale în vigoare la data faptelor, atunci când existau indicii că părțile civile nu erau în măsură să își asigure propria apărare, instanțele recurgeau la serviciile avocaților desemnați din oficiu pentru părțile respective ( supra , pct. 24). Această regulă nu poate fi considerată, în sine, ca fiind contrară Convenției, întrucât refuzul de a oferi părților civile această posibilitate ar putea, în anumite circumstanțe, să conducă la o încălcare a a rt. 6 § 1 din Convenție din cauza lipsei posib i lității de acces la o instanță (a se vedea, de exemplu, Airey împotriva Irlandei , 9 octombrie 1979, pct. 26, seria A nr. 32).

În continuare, Curtea observă că reclamanții au ales în mod liber profesia de avocat, acceptând în același timp ideea că aceas ta implica obligația de a reprezenta clienții în cauzele în care erau desemnați apărători. Natura și scopul activității de reprezentare desfășurate de reclamanți în cursul procesului penal desfășurat în fața Judecătoriei Sector 2 București nu se aflau în a fara cadrului activităților obișnuite ale unui avocat. Astfel cum reiese din practica internă a Baroului București, desemnarea lor în cursul procesului penal în discuție s - a făcut numai după ce reclamanții au formulat o cerere expresă pentru acordarea de asistență juridică din oficiu ( supra , pct. 27). În plus, reclamanții nu precizează că nu au avut posibilitatea să renunțe la contractele de asistență juridică încheiate în beneficiul clienților lor .

Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței citate la pct. 82 supra , munca „forțată” evocă ideea unei constrângeri fizice sau morale, care în mod cert lipsește în prezenta cauză. Cât despre munca „obligatorie”, aceasta nu s e poate referi la nicio obligație legală, ca de exemplu munca ce trebuie efectuată în temeiul unui contract liber încheiat, astfel cum a fost situația în prezenta cauză.

Curtea consideră că situația reclamanților este similară cu cea a avocatului desemnat din oficiu în cauza Bucha (citată anterior, pct. 40-41), în care Curtea a declarat inadmisibil un capăt de cerere întemeiat pe refuzul Curții Constituționale a Slovaciei de a rambursa unui avocat desemnat din 25

Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și 4 din Convenție. VI.

Guvernul constată că reclamanții nu au indicat persoanele despre care se presupune că au fost supuse unui tratament diferit față de ei, ca urmare a discrim inării căreia consideră că i - au căzut victime.

Curtea reamintește că munca normală în sine se poate dovedi anormală dacă discriminarea presupune alegerea unor grupuri sau persoane care trebuie să o presteze. Aceasta a statuat că a rt. 14 coroborat cu art. 4 din Convenție s e aplică în cauze similare cu prezenta cauză (a se vedea, mutatis mutandis , Bucha , citată anterior, pct. 53).

Curtea constată că există o „discriminare”, în sensul a rt. 14, atunci când statul, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, tratează în mod diferit persoane aflate în situații similare [a se vedea, printre multe altele, Thlimmenos împotriva Greciei (MC), nr. 34369/97, pct. 44, CEDO 2000-IV]. În fiecare cauză cu care este sesizată în contextul a rt. 14, aceasta trebuie să verifice, pe baza elementelor de fapt și de drept care îi sunt prezentate, dacă a avut loc efectiv o diferență de tratament și dacă aceasta a fost aplicată în funcție de criteriile prevăzute de acest articol. O simplă supoziție sau suspiciune din partea părților în cauză nu este suficientă în acest scop [ Vikoulov și alții împotriva Letoniei (dec.), nr. 16870/03, 31 august 2006] .

În spe ță, în ceea ce privește primul argument invocat de reclamanți în susținerea capătului lor de cerere, și anume acela că avocaților care i -au 26

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și 4 din Convenție.

Cu titlu de prejudiciu material, reclamanții solicită rambursarea diferenței dintre onorariile avocațiale la care aveau dreptul în temeiul Protocolului din 1 decembrie 2008 și onorariile deja plă tite. Astfel, prima reclamantă solicită 411.200 lei românești (RON) [aproximativ 93.300 euro (EUR)], a doua reclamantă solicită 403.400 (aproximativ 91.500 EUR), iar al treilea reclamant solicită 401.450 RON (aproximativ 91.000 EUR). De asemenea, reclamanții solicită, fiecare, 10.000 EUR pentru repararea prejudiciului moral pe care consideră că l - au suferit ca urmare a dezamăgirii resimțite în urma minimizării competențelor lor profesionale de către autoritățile statului.

Guvernul solicită Curții să constate că activitatea de asistență juridică acordată de reclamanți în beneficiul părților civile a fost o muncă comună, pe când cererile lor de reparare a prejudiciilor materiale au fost formulate separat în fața Curții. Acesta subliniază că singurele docum ente justificative prezentate sunt rezultatul calculelor efectuate de părțile interesate. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul solicită Curții să constate că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciile pe care reclamanții consideră că le - au suferit și faptele aflate la originea cererilor lor. Acesta precizează că sumele solicitate de aceștia în acest sens sunt excesive. 27

În plus, Curtea subliniază că a rt. 465 din noul Cod de procedură penală permite revizuirea unei hotărâri pronunț ate în plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale unui reclamant (a se vedea, mutatis mutandis , Mischie împotriva României , nr. 50224/07, pct. 50, 16 septembrie 2014; și Pătrașcu împotriva Român iei , nr. 7600/09, pct. 58, 14 februarie 2017) și consideră că această posibilitate constituie, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate în speță. Reclamanții se pot folosi de acesta, dacă așa doresc. B. Cheltuieli de judecată

Re clamanții nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Curtea nu trebuie să se pronunțe cu privire la acest aspect . C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA: 1. Decide , în unanimitate, să conexeze cererile; 2. Declară , cu majoritate de voturi, că sunt admisibile capetele de cerere referito are la pretinsa ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la o cale de atac efectivă, și că sunt inadmisibile celelalte capete de cerere; 3. H otărăște , cu patru voturi pentru și trei împotrivă, că a fost încălcat a rt. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenț ie; 4. H otărăște , cu unanimitate, că nu este necesar să examineze fondul capătului de cerere formulat în raport cu a rt. 13 din Convenție; 5. H otărăște , cu patru voturi pentru și trei împotrivă, a) că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu a rt. 44 § 2 din Convenție, suma de 5.000 EUR (cinci mii d e eur o) pentru cheltuielil e de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată pentru această sumă 28