CASE OF IANCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Remainder inadmissible (Art. 35) Admissibility criteria;(Art. 35-3-a) Manifestly ill-founded;No violation of Article 6 - Right to a fair trial (Article 6 - Criminal proceedings;Article 6-1 - Fair hearing)
CASE OF IANCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2021)
Tradus
ș
i revizuit de IER (http://ier.gov.ro/)
CURTEA
EUROPEANĂ
A DREPTURILOR OMULUI
SEC
Ț
IA A PATRA
CAUZA IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 62915/17)
HOTĂRÂRE
Art. 6
(latura
penală) •
Proces echitabil
•
Semnarea deciziei de
către
președintele instanței,
în numele
președintelui
completului colegial care a
pronunțat
decizia, pensionat
•
Respectarea principiului nemijlocirii în toat
e
etapele procesului decizional
• Intervenția președintelui instanței fără
nicio
consecință concretă
asupra
soluționării
cauzei
•
Nemodificarea compunerii
completului de
judecată
STRASBOURG
23 februarie 2021
DEFINITI
VĂ
23/05/
2021
Hotărârea
a
rămas definitivă
în
condițiile prevăzute
la art. 44 § 2 din
Convenți
e.
Poate suferi
modificări
de
formă.
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
În cauza Iancu împotriva României,
Curtea
Europeană
a Drepturilor Omului
(Secția
a patra),
reunită
într-o
cameră compusă
din:
Yonko Grozev,
președinte,
Tim Eicke,
Faris
Vehabović,
Iulia Antoanella Motoc,
Armen Harutyunyan,
Gabriele Kucsko-Stadlmayer,
Ana Maria Guerra Martins,
judecători,
ș
i Ilse Freiwirth,
grefier adjunct de
secție
,
Având în vedere cererea (nr.
62915/17)
îndreptată
împotriva României,
prin care un resortisant al acestui stat, doamna Olimpia-Mirela Iancu
(„reclamanta”),
a sesizat Curtea la 16 august 2017 în temeiul art.
34 din
Convenția
pentru
apărarea
drepturilor omului
ș
i a
libertăților
fundamentale
(„Convenția”)
,
Având în vedere decizia a aduce la
cunoștința
Guvernului român
(„Guvernul”) capătul
de cerere privind semnarea unei
hotărâri
definitive doar
de patru din cei cinci
judecători
ai completului care a
pronunțat hotărârea,
Având în vedere
observațiile părților,
După
ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 februarie 2021,
Pronunță
prezenta
hotărâre, adoptată
la
aceeași dată:
INTRODUCE
RE
Cererea
privește
un proces penal în urma
căreia
reclamanta a fost
condamnată
pentru complicitate la
înșelăciune.
Persoana în
cauză
se plânge,
în temeiul art. 6 § 1 din
Convenție, că hotărârea definitivă pronunțată
în apel,
la finalul acestui proces, a fost
semnată
doar de patru din cei cinci
judecători
ai completului. Întrucât al cincilea
judecător
s-a pensionat înainte
să
semneze
hotărârea,
un alt
judecător,
care nu participase la
procedură,
a semnat pentru
acesta
.
ÎN FAPT
Reclamanta s-a
născut
în 1974
ș
i
locuiește
în Oradea. Aceasta a fost
reprezentată
de T. Tiba, avocat în Oradea.
Guvernul român
(„Guvernul”)
a fost reprezentat de
agenții
guvernamentali, cel mai recent de doamna O. Ezer, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
1
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
I. ANCHETA
PENALĂ
ÎMPOTRIVA RECLAMANTE
I
În 2012,
Direcția Națională Anticorupție
a deschis o
anchetă
privind
utilizarea
frauduloasă
a fondurilor publice. Cauza implica 16 persoane,
inclusiv reclamanta. Aceasta din
urmă,
directorul unei
instituții
bancare, era
suspectată
de complicitate la
înșelăciune
în forma
agravată.
Anchetatorii au
considerat
că
facilitase un transfer bancar fraudulos, în cadrul
căruia
sumele
reprezentând fonduri de
garanție
de
bună execuție fuseseră
transferat
e
societății
T.C., care efectua
lucrări
publice în numele unei
primării; că
aceasta
transferase fondurile în conturile T.C.
fără autorizație
din partea
primăriei,
care avea calitatea de ordonator de credite;
ș
i
că
administratorul acestei
societăți
utilizase fondurile respective în scopuri personale. În cursul acestei
anchete, reclamanta a fost
asistată
de un avocat ales.
II. PROCEDURA
ÎN
PRIMĂ
INSTA
N
ȚĂ
La 20 august 2013, reclamanta a fost
trimisă
în
judecată
în
fața
Înaltei
Curți
de
Casație ș
i
Justiție
pentru complicitate la
înșelăciune
în forma
agravată
[art. 244
alin. (2)
C. pen.]. Înalta Curte avea
competența
de a
examina cauza în
primă instanță,
în complet de trei
judecători,
având în
vedere
că
unul dintre cei 15
coinculpați
ai reclamantei avea calitatea de
parlamentar.
În
fața instanței
de fond, reclamanta,
asistată
de un avocat ales, a
susținut
că
efectuase transferul în
cauză fără să ș
tie
că autorizația prezentată
d
e
administratorul întreprinderii T.C. era
falsă.
Aceasta a
susținut că
nu exista
nicio
probă
care
să
confirme
intenția
sa de a participa la
înșelătoria organizată
de administratorul în
cauză ș
i a explicat comportamentul
său
din perspectiva
unei practici interne existente în cadrul
băncii,
în temeiul
căr
eia astfel de
transferuri erau efectuate
fără să
fie
necesară
aprobarea ordonatorului de
credite. În fine, aceasta a afirmat
că
efectuase transferul în
cauză după
consultarea avocatului
băncii.
Prin
sentința penală
din 7 mai 2015, Înalta Curte a condamnat-o pe
reclamantă
la o
pedeapsă
de un an de închisoare cu suspendare, pentru
complicitate la
înșelăciune
în forma
agravată.
Înainte de a constata
vinovăția
persoanei în
cauză ș
i a
celorlalți inculpați, instanța
a analizat o serie de probe:
declarațiile inculpaților,
precum
ș
i cele ale martorilor G.M., A.A.
ș
i F.S.A.,
un proces-verbal întocmit de auditori publici, un raport de control întocmit de
Autoritatea
Națională
pentru Reglementarea
ș
i Monitorizarea
Achizițiilor
Publice, documente emise de Ministerul Mediului, extrase de cont, acte
furnizate de o
primărie,
deconturi de la Ministerul Mediului, procese-verbale
de
percheziție
având ca obiect datele stocate într-un sistem informatic, un
raport de
expertiză tehnică,
dosarul de licita
ț
ie, un raport de constatare
tehnico-
științifică ș
i o
declarație bancară
care
atestă
transferurile efectuate d
e
2
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
primărie
într-un cont în care
fuseseră
depuse fonduri de
garanție
pentru
executarea de
lucrări
publice.
Înalta Curte a considerat
că
probele de la dosar confirmau faptul
că,
p
e
baza unei
aprobări
falsificate, care nu fusese
semnată
de primar, reclamanta
transferase în mod ilegal fonduri din contul de
garanție
de
bună execuție către
societatea T.C.,
fără să
fi
obținut
în prealabil aprobarea din partea
ordonatorului de credite,
ș
i anume
primăria,
beneficiara
lucrărilor
publice. În
continuare, a
reținut că
fondurile au fost folosite în scopuri personale de
către
administratorul
societății
T.C.,
deși
acestea nu puteau, în niciun caz,
să
fie
transferate sau retrase, ori
să
fie utilizate
fără
acordul expres al
reprezentanților
ordonatorului de credite. Pentru a ajunge la
această
concluzie,
instanța
s-a bazat, în principal, pe mai multe probe cu înscrisuri
(documente bancare
ș
i contracte de
prestări
servicii publice) care confirmau
circumstanțele
transferului fraudulos de fonduri, pe
declarațiile părților,
pe un
raport de constatare tehnico-
științifică,
care a stabilit
că ș
tampila
aplicată
pe
cererea de transfer de fonduri nu era
autentică,
precum
ș
i pe
declarațiile
a trei
martori, G.M., A.A.
ș
i F.S.A. Primul (G.M.) a semnalat
existența
u
nor
nereguli în procedura de transfer de fonduri; al doilea (A.A.) a confirmat
că
ordinul de transfer al fondurilor din contul de
garanție
nu fusese semnat de
ordonatorul de credite,
ș
i al treilea (F.S.A.) a precizat
că
administratorul
societății
T.C.
ș
i reclamanta aveau o
relație strânsă
de prietenie
ș
i
că
administratorul în
cauză
utilizase fondurile în scopuri personale. Înalta Curte
a considerat
că
reclamanta
cunoștea
clauzele contractului încheiat între
societatea T.C.
ș
i
primărie,
inclusiv cele referitoare la fondurile din contul de
garanție, ș
i
ș
tia
că
transferul acestor fonduri nu putea fi efectuat
fără
acordul
expres al
primăriei.
Prin urmare, a
hotărât că
reclamanta a acceptat
să
faciliteze transferul fraudulos de fonduri.
Ceilalți
15
inculpați
au fost, de
asemenea,
condamnați.
III. PROCEDURA
DE
JUDECATĂ
A APELULUI
Reclamanta, Parchetul de pe
lângă
Înalta Curte
ș
i ceilal
ț
i 15
inculpați
au
declarat apel împotriva
sentinței
penale din 7 mai 2015. Aceste apeluri au fost
înregistrate pe rolul Înaltei
Curți ș
i au fost atribuite unui complet de cinci
judecători
(L.D.S.,
președintele
completului, I.I.D., F.D., V.H.S.
ș
i A.G.I.),
asistat de magistratul-asistent A.A.C.T. În
fața
acestui complet, reclamanta a
fost
asistată
prin avocat ales. Aceasta a
susținut că
fusese
găsită vinovată
d
e
complicitate la
înșelătorie fără să
existe probe suficiente
ș
i
că,
prin urmare,
trebuia
să
fie a
chitată.
A solicitat Înaltei
Curți să
audieze doi martori (A.A.
ș
i
F.S.A.), care
fuseseră
deja
audiați
de
instanța
de fond (supra, pct.
7
ș
i
8).
În
acest sens, reclamanta a
susținut că
noua
depoziție
a lui A.A. ar fi permis
să
se
înțeleagă
motivul pentru care
operațiunea
fusese
efectuată
în lipsa
semnăturii
ordonatorului de credite, iar o
nouă
audiere a lui F.S.A. ar fi permis
instanței
de apel
să
aprecieze mai bine credibilitatea sa.
3
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
La 22 februarie 2016, Înalta Curte,
reunită
în complet de cinci
judecători
(supra, pct.
9),
a consemnat
declarațiile
reclamantei
ș
i a respins
cererile acesteia de reaudiere a lui A.A.
ș
i F.S.A. Pentru a motiva
această
decizie, a reamintit
că
cei doi martori în
cauză fuseseră audiați
de
instanța
de
fond, cu respectarea caracterului contradictoriu al dezbaterilor,
ș
i
că toți
inculpații
(inclusiv reclamanta),
asistați
de
avocații
lor, au avut ocazia
să
adreseze
întrebări
celor doi martori. Cauza a trecut la
deliberări,
reclamanta
având posibilitatea
să depună
concluzii scrise la finalul
ș
e
dinței
de
judecată.
Cu
această
ocazie, ea a reiterat teza potrivit
căreia
lipsea elementul subiectiv
necesar pentru
existența infracțiunii
de complicitate la
înșelăciune.
Prin decizia din 3 iunie 2016, Înalta Curte a respins apelul reclamantei
ș
i a confirmat temeinicia
sentinței
penale din 7 mai 2015. Aceasta a statuat
că,
contrar argumentelor
susținute
de
reclamantă, instanța
de fond a constatat
în mod întemeiat
existența
elementului subiectiv al
infracțiunii săvârșite
d
e
persoana în
cauză.
A apreciat
că,
într-
adevăr,
din probele disponibile (acte
ș
i
declarații
ale martorilor)
reieșea că
reclamanta efectuase transferul fraudulo
s
cu scopul de a facilita utilizarea fondurilor de
către
administratorul
societății
T.C., cu care avea o
relație
de prietenie. Pe
lângă mărturiile
consemnate de
instanța
de fond, Înalta Curte
ș
i-a întemeiat
raționamentul
pe copia unui ordin
de
plată
care confirma
că
reclamanta efectuase transferul fraudulos î
n
conturile
societății
T.C. A considerat
că vinov
ăț
ia reclamantei era
confirmată
ș
i de atitudinea ei
ulterioară față
de ordonatorul de credite, în special de faptul
că
nu a informat
primăria
cu privire la faptul
că
nu mai existau fonduri
disponibile în contul de
garanție
de
bună execuție încă
din ianuarie 2009,
deși
primăria
îi solicitase în mod expres, în lunile mai
ș
i septembrie 2009,
să
deblocheze diferite sume din
același
cont. Înalta Curte a constatat, de
asemenea, valoarea probatorie pe care o are în
această privință
descoperirea,
cu ocazia unei perc
heziții
efectuate la sediul
băncii
la care lucra persoana în
cauză,
a unei serii de documente
aparținând societății
T.C. (bilete la ordin,
contracte de împrumut
ș
i ordine de
plată
în alb, necompletate, care aveau
semnătura
în alb a administratorului societ
ății ș
i
ș
tampila
societății
respective). Minuta
deciziei/hotărârii
(infra, pct.
15),
întocmită
la data
pronunțării
deciziei (3 iunie 2016),
poartă semnătura
celor cinci
judecători
ai
completului de
judecată
(L.D.S., I.I.D., F.D., V.H.S.
ș
i A.G.I.)
ș
i a
magistratului-asistent (A.A.C.T.
–
supra, pct.
9).
Întrucât
judecătorul
L.D.S. urma
să
se pensioneze la 13 iulie 2016,
Consiliul Superior al Magistraturii a propus eliberarea sa din
funcție
începând
cu
această dată.
Prin Decretul din 23 iunie 2016,
Președintele
României a
validat propunerea
.
Din scrisoarea Înaltei
Curți
din 14 ianuarie 2020 reiese
că
textul
deciziei prin care a fost
confirmată vinovăția
reclamantei a fost redactat
după
13 iulie 2016, de
către
magistratul-adjunct, A.A.C.T., care participase la
ședințele
din
fața instanței
de apel
ș
i la
deliberări.
La 13 martie 2017, textul
deciziei (165 de pagini) a fost semnat de patru dintre
judecătorii
completului
4
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
instanței
de apel (I.I.D., F.D., V.H.S.
ș
i A.G.I.), de magistratul-asistent
(A.A.C.T.)
ș
i de
judecătorul
C.T., care exercita
funcț
ia de
președinte
al Înaltei
Curți.
Aceasta din
urmă
a semnat în locul
judecătorului
L.D.S., în temeiul
art. 406 alin. (4) C. proc. pen. (infra, pct.
15).
Semnătura
acesteia figurea
ză
în
locul destinat
semnăturii judecătorului
L.D.S.
ș
i este
însoțită
de
următoare
a
mențiune olografă
:
„Pentru judecător
L.D.S., pensionat, semne
ază președintele
Înaltei
Curți.”
La 17 martie 2017, grefa Înaltei
Curți
a transmis reclamantei o copie a
hotărârii.
CADRUL JURIDIC RELEVANT
I. CODUL
DE
PROCEDURĂ PENALĂ
15.
Dispozițiile
relevante în
speță
din Codul de
procedură penală,
în
vigoare de la 1 februarie 2014, au
următorul
cuprins:
Articolul 400
Minuta
„(1)
Rezultatul
deliberării
se
consemnează
într-o
minută,
care trebuie
să aibă
conținutul prevăzut
pentru dispozitivul
hotărârii.
Minuta se
semnează
de membrii
completului de
judecată
.
(2) Întocmirea minutei este obligatorie în cazurile în care
judecătorul
sau
instanța
dispune asupra
măsurilor
preventive
ș
i în alte cazuri expre
s
prevăzute
de lege.
(3) Minuta se
întocmește
în
două
exemplare originale, dintre care unul se
atașează
la
dosarul cauzei, i
ar
celălalt
se depune, spre conservare, la dosarul de minu
te al
instanței.
[...
]
”
Articolul 406
Redactarea
ș
i semnarea
hotărârii
„(1) Hotărârea
se
redactează
în cel mult 30 de zile de la
pronunțare
.
(2)
Hotărârea
se
redactează
de unul dintre
judecătorii
care au participat la
soluționarea
cauzei, în cel mult 30 de zile de la
pronunțare, ș
i se
semnează
de
toți
membri
i
completului
ș
i de grefier.
(3) Dispozitivul
hotărârii
trebuie
să
fie conform cu minuta.
(4) În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de
judecată
de a
semna,
hotărârea
se
semnează
în locul acestuia de
președintele
completului.
Dacă ș
i
președintele
completului este împiedicat a semna,
hotărârea
se
semnează
de
președintel
e
instanței.
Când împiedicarea îl
privește
pe grefier,
hotărârea
se
semnează
de grefierul-
șef.
În toate cazurile se face
mențiune
pe
hotărâre
despre cauza care a determinat
împiedicarea. [...]
”
5
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Articolul 426
Cazurile de
contestație
în anulare
„Împotriva hotărârilor
penale definitive se poate face contestatei în anulare în
următoarele
cazuri:
[...]
c) când
hotărârea
a fost
pronunțată
de alt complet decât cel care a luat parte la
dezbaterea pe fond a procesului [...]
”
16.
Dispozițiile
relevante în
speță
din Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor ș
i procurorilor , astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor,
au
următorul
cuprins:
Articolul 71
„Magistrați
i
-
asistenți
care
participă
la
ședințele
de
judecată
ale Înaltei
Curți
de
Casație
ș
i
Justiție redactează
încheierile,
participă
cu vot consultativ la
deliberări ș
i
redacteaz
ă
hotărâri,
conform
repartizării făcute
de
președinte
pentru
toți
membrii completului de
judecată.
”
17.
Dispozițiile
relevante din Regulamentul privind organizarea
ș
i
funcționarea administrativă
a Înaltei
Curți
de
Casație ș
i
Justiție,
astfel cum
erau în vigoare la momentul faptelor, au
următorul
cuprins:
Articolul 45
„Președintele
completului de
judecată
are
următoarele atribuții:
[...]
4.
după pronunțarea hotărârilor:
a)
repartizează judecătorilor ș
i
magistrațil
or
-
asistenți
spre redactare
hotărârile
pronunțate
;
[...
]
”
Articolul 51
„(1) Magistrații
-
asistenți
din cadrul
secțiilor
Înaltei
Curți
de
Casație ș
i
Justiție
participă
la
ședințele
de
judecată
ale
secțiilor ș
i duc la îndeplinire orice alte sarcini
încredințate
de
președintele
Înaltei C
urți
de
Casație ș
i
Justiție,
de
vicepreședinte
sau de
președintele
de
secție.
[...]
(3)
Magistrați
i
-
asistenți
care
participă
la
ședințele
de
judecată
au
ș
i
următoarel
e
atribuții
:
[...]
i)
participă
cu vot consultativ l
a
deliberăr
i;
[...]
m)
redactează hotă
râri, conform
repartizării președintelu
i completului de
judecat
ă
[...
]
”
6
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
II. PRACTICA
INTERNĂ RELEVAN
TĂ
A.
Hotărârile
Înaltei
Curți
Prin decizia nr.
1419 din 24 februarie 2005, Înalta Curte a casat o
încheiere prin care se dispuneau
măsuri
provizorii, pe motiv
că
minuta fusese
semnată
doar de
președinte ș
i nu de
toți
membrii completului care
participaseră
la luarea
hotărârii.
A fost admis recursul Parchetului
ș
i cauza a
fost
trimisă
spre rejudecare.
Prin decizia nr.
7186 din 11 decembrie 2006, Înalta Curte a admis
recursurile declarate de mai multe
părți
împotriva unei decizii penale, pe
motiv
că
unul dintre
judecătorii
din completul de
judecată
fusese înlocuit cu
un alt j
udecător, după
repunerea cauzei pe rol,
deși
nu exista nicio
dovadă că
judecătorul
absent se aflase în imposibilitatea
obiectivă
de a participa la
judecarea cauzei.
În decizia nr. 2832 din 17 octombrie 2014, Înalta Curte, sesiza
tă
cu
recurs, a
hotărât că
faptul
că
un
judecător
delegat a semnat
hotărârea atacat
ă
atât în locul
președintelui
completului, cât
ș
i în locul unui alt
judecător,
n
u
constituia un motiv de casare, întrucât
judecătorul
delegat fusese desemnat în
acest scop de
președintele instanței.
Înalta Curt a respins
acțiunea ș
i a
reamintit
că,
în conformitate cu vechiul Cod de
procedură penală,
atunci când
președintele
se
află
în imposibilitatea de a semna
,
vicepreședintele semnează
deciziile în locul
său ș
i, în cazul în care acesta din
urmă
se
află
în
imposibilitatea de a semna,
președintele instanței semnează
în locul
său.
La 23 noiembrie 2018
ș
i la 14 ianuarie 2020,
președintele
Înaltei
Curți
a comunicat Agentului Guvernamental
informații
cu privire la practica
urmată
la momentul respectiv în materia
pronunțării ș
i
redactării hotărârilo
r
completurilor de
judecată
formate din cinci
judecători.
Din aceste
informații
reies
următoarele:
la finalul
deliberărilor,
la care participau
toți judecători
i
care
făceau
parte din completul de
judecată,
precum
ș
i magistratul-asistent
(care participa cu vot consultativ
–
a se vedea art. 71 din Legea nr. 303/2004,
citat supra, pct.
16),
redactarea
hotărârii
era
încredințată
fie unuia dintre
judecătorii
completului, fie magistratului-asistent;
magistrații
-
asistenți
aveau
rolul nu doar de a consemna rezultatul
deliberărilor,
ci
ș
i de a le furniza
judecătorilor,
la cererea acestora,
informaț
ii cu privire la
jurisprudența
instanțelor
interne sau europene referitoare la anumite aspecte de fapt sau de
drept
ș
i de a lua
cunoștință
de toate argumentele concurente, în scopul
redactării hotărârii;
sarcina
redactării motivării hotărârilor
era atribui
tă
în
funcție
de mai multe criterii, cum ar fi gradul de complexitate a cauzelor
ș
i
volumul de
muncă
al membrilor completului sau al magistratului-asistent.
7
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
B. Deciziile
Curții Constituționale
În Decizia nr.
33 din 23 ianuarie 2018 referitoare la
obiecția
de
neconstituționalitate
a
dispozițiilor
Legii pentru modificarea
ș
i completarea
Legii nr.
304/2004 privind organizarea
judiciară, publicată
în Monitorul
Oficial la 15 februarie 2018, Curtea
Constituțională precizează următoarele:
„[...]
În fine, prin
Hotărârea
din 7 martie 2017,
pronunțată
în Cauza
Cerovsek
ș
i
Bozicnik împotriva Sloveniei
, Curtea
europeană
a statuat
că judecătorii
care nu au
participat la proces nu pot motiva
ș
i semna
hotărârea judecătorească,
pentru
că
nu pot
oferi
garanția că
s-a realizat o
bună
administrare a actului
de
justiție
[...]
Având în vedere aceste argumente, Curtea
Constituțională reține că
redactare
a
hotărârii judecătorești,
actul final
ș
i de
dispoziție
al
instanței
prin care se
soluționeaz
ă
cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre
părți,
este rezultatul
activității
de delibera
re,
desfășurată
în secret, la care
participă
doar
judecătorii
care au calitatea de membri ai
completului în
fața căruia
a avut loc dezbaterea. Doar
aceștia
se pot
pronunța
asupr
a
chestiunilor de fapt
ș
i de drept deduse
judecății, soluționându
-le. Prin urmare, legea
prevede expres
că hotărârea
se
redactează
de unul dintre
judecătorii
care au participat
la
soluționarea
cauzei. Mai mult, redactarea unei
hotărâri judecătorești
este inerent
legată
de motivarea ei, acest din
urmă
aspect constituind, astfel cum s-a
arătat
mai sus,
o
obligație
a
judecătorului
cauzei ce decurge din prevederile art.
6 al
Convenției
europene pentr
u
apărarea
drepturilor omului
ș
i a
libertăților
fundamentale. Toate aces
te
aspecte constituie
garanții
ale dreptului
părților
la un proces echitabil, judecat de o
instanță independentă ș
i
imparțială,
care se supune numai legii.
”
În Decizia nr.
633 din 12 octombrie 2018, publi
cată
în Monitorul
Oficial la 29 noiembrie 2018, Curtea
Constituțională
s-a
pronunțat
asupra
compatibilității
cu
Constituția
a anumitor
dispoziții
de modificare a Codului
de
procedură penală ș
i a Legii nr. 304/2004. Curtea
Constituțională
a precizat
următoa
rele,
făcând
referire la motivarea
hotărârii judecătorești:
„975. Dacă
motivarea/redactarea
hotărârii judecătorești
este actul inerent
funcție
i
judecătorului
cauzei, fiind o manifestare
intrinsecă
a acesteia, semnarea
hotărârii
este
actul extrinsec, formal,
care
atestă
îndeplinirea
funcției
de
judecată
de
către judecătoru
l
cauzei. În cazul completului cu
judecător
unic,
hotărârea
se
redactează ș
i se
semneaz
ă
de
judecătorul
cauzei, iar în cazul completului cu mai
mulți judecători, hotărârea
se
redactează
de unul sau mai
mulți
dintre
judecătorii
din completul care a
soluționat
cauza
ș
i se
semnează
de
toți judecătorii
completulu
i.
976.
Așa
fiind, semnarea
hotărârii judecătoreșt
i
se
realizează
de membrii completu
lui
care au participat la dezbateri
ș
i la
deliberări ș
i de
către
grefier. În caz de împiedicare
a
vreunuia dintre membrii completului de
judecată
de a semna, potrivit art. 406 alin. (4)
din cod,
hotărâre
a
se
semnează
în locul acestuia de
președintele
completului, i
ar
dacă ș
i
președintele
completului este împiedicat a semna,
hotărârea
se
semnează
de
președintel
e
instanței.
Când împiedicarea îl
privește
pe grefier,
hotărârea
se
semnează
de grefierul-
șef.
În toate cazurile se face
mențiune
pe
hotărâre
despre cauza care a determinat
împiedicare
a.
Având în vedere aceste considerente, din analiza
coroborată
a normelor
procesuale,
rezultă că,
în ceea ce
privește
împrejurarea
că hotărârea
nu a fost
semnată
de
judecătorul
care a participat la
soluționarea
cauzei, aceasta poate constitui o
cauză
de revizuire a
hotărârii
doar în
condițiile
în care nu a fost
reținută incidența
art. 406
alin. (4) din Cod
ul de
procedură penală,
deci nu a existat
o
cauză
de împiedicare.
”
8
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
III. ELEMENT
E
DE DREPT COMPARA
T
Din
informațiile
de care dispune Curtea cu privire la
legislația ș
i
practicile statelor membre ale Consiliului Europei, în special dintr-un studiu
referitor la 35 de state membre, reiese
că există
trei sisteme, fiecare având
norme
ș
i
excepții
în ceea ce
privește
semnarea
hotărârilor judecătorești,
în
special în cazul
absenței
unuia dintre
judecătorii
unui complet de
judecată
la
momentul
semnării hotărârii judecătorești.
Dintre cele 35 de state membre
studiate, Armenia, Irlanda, Regatul Unit
ș
i San Marino nu dispun de
reglementări
sau practici specifice în materie.
În cadrul primului sistem,
toți judecătorii
care au participat la
procedură
trebuie
să
semneze
hotărârea judecătorească
pe care au
pronunțat
-
o (Albania, Andorra, Belgia, Estonia, Georgia, Germania, Islanda, Letonia,
Lituania, Luxemburg, Republica Moldova, Monaco, Polonia, Rusia, Spania,
Țările
de Jos
ș
i Ungaria). În opt dintre aceste state (Belgia, Germania,
Luxemburg, Republica Moldova, Monaco, Polonia, Spania
ș
i Ungaria) sunt
posibile
excepții.
În patru dintre aceste opt state (Belgia, Republica Moldova,
Spania
ș
i Ungaria),
judecătorul
care
semnează hotărârea judecătorească
în
locul
judecătorului
absent nu trebuie
neapărat să
fie unul dintre
judecători
i
care au participat la
procedură.
În cadrul celui de-al doilea sistem, numai
președintele
completului de
judecată semnează hotărârile judecătorești
(Austria, Bosnia
ș
i
Herțegovina,
Franța,
Grecia
ș
i Slovenia). Cu toate acestea, în trei dintre
țările
care
aplică
acest sistem (Austria, Bosnia
ș
i
Herțegovina ș
i Slovenia), este posibil ca un
alt
judecător,
care nu a participat la
procedură, să
semneze în locul
președintelui
completului de
judecată.
În cadrul celui de-al treilea sistem,
hotărârile judecătoreș
ti trebuie
să
fie semnate fie de
președintele
completului de
judecată,
fie de
președintele
completului de
judecată ș
i de un
judecător
sau de grefier
(Croația,
Finlanda,
Macedonia de Nord, Muntenegru, Portugalia, Republica
Cehă,
Republica
Slovacă,
Serbia
ș
i Turcia). În patru
țări
din acest grup
(Croația,
Muntenegru
,
Republica
Cehă ș
i Republica
Slovacă),
este posibil ca un alt
judecător să
semneze
hotărârile judecătorești
în locul
președintelui
sau al altui
judecăto
r
al completului de
judecată.
ÎN DREPT
I. CU
PRIVIRE LA PRETINSA
ÎNCĂLCARE
A ART. 6 §
1 DIN
CONVEN
Ț
IE ÎN CEEA CE
PRIVEȘTE
SEMNAREA
HOTĂRÂRII
Reclamanta se plânge de faptul
că hotărârea pronunțată
la 3 iunie 2016
nu a fost
semnată
de
judecătorul
L.D.S., întrucât aceasta s-a pensionat imediat
după pronunțarea
acestei
hotărâri,
astfel încât un alt
judecător,
C.T., care nu
participase la
procedură,
a semnat
hotărârea
în locul
judecătorului
pensionat
.
9
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
S
usține,
în
esență, că judecătorul
C.T. nu
cunoștea
direct cauza. Reclamanta
inv
ocă
art. 6 § 1 din
Convenție.
În
părțile
sale relevante,
această dispoziție
prevede
următoarele:
„Orice persoană
are dreptul la judecarea în mod echitabil
[…]
a cauzei sale, de
către
o
instanță […],
care va
hotărî […
]
asupra temeinicie
i
oricărei acuzaț
ii
penale îndreptate
împotriva sa.
”
A. Cu
privire la admisibilitat
e
1.
Excepția
Guvernului
întemeiată
pe neepuizarea
căilor
de atac interne
Guvernul
pledează
pentru neepuizarea
căilor
de atac interne.
Reclamanta ar fi trebuit
să
se plâng
ă
în
fața instanțelor naționale,
prin
introducerea unei
contestații
în anulare [art. 426 lit. (c) C. proc. pen., citat
supra, pct.
15].
Guvernul
oferă
trei exemple de
jurisprudență
care, în opinia
sa,
ilustrează
modul în care
instanțele naționale
se
pronunță
cu privire la
viciile de
procedură
cauzate de nesemnarea unei
hotărâri judecătorești
(supra,
pct.
18-
20).
Reclamanta
susține că
respectiva cale de atac
indicată
de Guvern nu
este
aplicabilă capătului său
de cerere. S
usține,
mai întâi,
că această
cale de
atac
privește
doar viciile de
procedură
care
afectează pronunțarea
unei
hotărâri, ș
i nu motivarea acesteia.
Adaugă,
în continuare,
că legislația
națională
prevedea posibilitatea ca un
judecător să
semneze o
hotărâre
judecătorească
în locul unui alt
judecăt
or [a se vedea art. 406 alin. (4), citat
supra, pct.
15]
ș
i
că,
prin urmare, nicio cale de atac nu ar fi fost
eficientă
în
cazul
său.
Principiile generale aplicabile în materie de epuizare a
căilor
de atac
interne sunt rezumate în
hotărârea
Vučković ș
i
alții
împotriva Serbiei
[(MC)
(excepție preliminară),
nr. 17153/11
ș
i alte 29 de cereri, pct. 69-77, 25 martie
2014]. Curtea
reamintește,
în special,
că
scopul art.
35 §
1 este
să
ofere
statelor contractante ocazia de a preveni sau de a remedia pretinsele
încălcări
care le sunt imputate, înainte ca aceste
încălcări să
fie supuse aprecierii
Curții.
Astfel,
capătul
de cerere cu care este
sesizată
Curtea trebuie
să
fie formulat
întâi în
fața instanțelor naționale corespunzătoare,
în formele
ș
i termenele
prevăzute
de dreptul intern [
Scoppola împotriva Italiei (nr.
2)
(MC),
nr. 10249/03, pct. 68-69, 17 septembrie 2009]. În cele din
urmă,
Guvernul
care a invocat neepuizarea
căilor
de atac interne are
obligația
de a convinge
Curtea de caracterul efectiv
ș
i disponibilitatea
căii
de atac pe care o
invocă,
atât în teorie, cât
ș
i în
practică,
la momentul faptelor, cu alte cuvinte
că
aceasta
era
accesibilă ș
i
că
îi putea oferi reclamantului posibilitatea
soluționării
capetelor sale de cerere, precum
ș
i
că
prezenta perspective rezonabile
de
reușită
[
Sejdovic împotriva Italiei
(MC), nr.
56581/00, pct.
46, CEDO
2006-II].
În
speță,
Curtea
constată
c
ă
respectiva cale de atac
indicată
de Guver
n
i-ar fi permis reclamantei
să
conteste decizia din 3 iunie 2016
dacă
minut
a
10
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
acestei decizii nu ar fi fost
semnată
de
toți judecătorii
care au participat la
dezbateri (supra, pct.
18).
Din probele depuse la dosar reiese
că
decizia în
cauză
a fost
pronunțată
de
același
complet de cinci
judecători
(L.D.S., I.I.D.,
F.D., V.H.S.
ș
i A.G.I.) care a participat la
procedură.
Minuta deciziei include,
de asemenea,
semnăturile fiecăruia
dintre
acești
cinci
judecători,
precum
ș
i a
magistratului-asistent A.A.C.T. (supra, pct.
11
in fine
).
În plus, Curtea
observă că,
în primele
două
exemple de
jurisprudență
furnizate de Guvern, Înalta Curte a
sancționat
fie faptul
că
minuta unei decizii
nu fusese
semnată
de
toți
membrii completului de
judecată,
fie faptul
că
unul
dintre
judecători
fusese înlocuit cu un altul înainte de
deliberările
asupra
cauzei (supra, pct.
18-
19).
Curtea
apreciază că situațiile
în aceste
d
ouă
exemple nu pot fi asimilate celei aflate la originea
capătului
de cerere
formulat de
reclamantă.
În ceea ce
privește
al treilea exemplu, Înalta Curte a
respins recursul
hotărând că,
în cazul în care
judecătorii
titulari se
află
în
imposibilitatea de a semna, un
judecător
delegat poate semna o decizie atât în
locul
președintelui
completului de
judecată,
cât
ș
i în locul unui alt
judecător
(supra, pct.
20).
Deși
se
întemeiază
pe dreptul intern, astfel cum era în vigoare
înainte de
pronunțarea condamnării
definitive a reclamantei,
această
a treia
decizie a Înaltei
Curți sugerează că
o
eventuală contestație
în anulare a
reclamantei ar fi avut pu
ț
ine
ș
anse de
reușită.
Prin urmare, Curtea
concluzionează că
respectiva cale de atac
invocată
de Guvern nu i-ar fi permis reclamantei
să
conteste, cu perspective rezonabile
de succes, faptul
că
decizia în
cauză
fusese
semnată
de
judecătorul
C.T., în
locul
judecătorului
L.D.S.
35.
Ț
inând seama de principiile
enunțate
supra, pct.
31,
Curtea
apreciază
că,
în aceste
condiții,
nu i se poate
reproșa
reclamantei faptul
că
nu a introdus
o
contestație
în anulare.
Așadar,
trebuie
să
fie
respinsă excepția preliminară
ridicată
de Guvern cu privire la neepuizarea
căilor
de atac interne (supra,
pct.
29).
Alte
motive de inadmisibilitat
e
Constatând
că
acest
capăt
de cerere nu este în mod
vădit
nefondat
ș
i
că
nu
prezintă
niciun alt motiv de inadmisibilitate
prevăzut
la art.
35 din
Convenție,
Curtea îl
declară
admisibil.
B. Cu
privire la fond
Argumentele
părților
a) Reclamanta
Reclamanta se plânge
că
decizia din 3 iunie 2016 a fos
t
semnată
de u
n
alt
judecător
decât cel care a participat la dezbateri.
Consideră că,
având în
vedere acest lucru
ș
i
ț
inând seama de art. 406 alin. (4) C. proc. pen. (supra,
11
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
pct.
15),
procesul penal care a vizat-o nu a fost echitabil. Reclamanta
susține
că
semnarea, de
către toți judecătorii
care au participat la dezbateri, a deciziei
care a rezultat în urma acestor dezbateri constituie o
garanție indispensabilă
pentru a asigura un proces penal echitabil, în sensul art. 6 § 1 din
Convenție.
Invocând
hotărârile
Cerovšek ș
i
Božičnik
împotriva Sloveniei
(nr. 68939/12
ș
i 68949/12, 7 martie 2017)
ș
i
Cutean împotriva României
(nr. 53150/12, 2
decembrie 2014), reclamanta
susține că această garanție
nu a fost
respectată
în
speță.
b) Guvernul
Guvernul
subliniază că
decizia din 3 iunie 2016 a fost
adoptată
de
toți
judecătorii
din completul de
judecători însărcinat
cu
soluționarea
cauzei în
apel.
Precizează că același
complet a delegat redactarea deciziei
magistratului-asistent
ș
i
că, după
redactare, a asigurat semnarea acesteia de
către
cei patru
judecători
(I.I.D., F.D., V.H.S.
ș
i A.G.I.) care erau
încă
în
funcție,
precum
ș
i de
către judecătorul
C.T.,
președintele
Înaltei
Curți
.
Guvernul
afirmă că
aceasta a semnat decizia în numele
judecătorului
L.D.S.,
în conformitate cu art. 406 alin. (4) C. proc. pen., întrucât aceasta din
urmă
se
afla în imposibilitatea
obiectivă
de a semna
.
Mai
susține că
reclamanta nu a precizat în ce fel, în mod concret, faptul
că judecătorul
L.D.S. nu a semnat ea
însăși
decizia i-a adus prejudicii.
Consideră că
trebuie
să
se
facă distincție
între acest caz
ș
i cel din
hotărârea
Cerovšek ș
i
Božičnik
(citată
anterior, pct. 32-33),
invocată
de
reclamantă,
în
care
reclamanții
s-au plâns de faptul
că
motivarea
hotărârii judecătorești
pronunțate
împotriva lor a fost
redactată
de
judecători
care nu
participaseră
nici la proce
dură,
nici la
deliberări.
În
această privință,
Guvernul
susține că,
în
speță,
decizia Înaltei
Curți
a fost
pronunțată,
în unanimitate, de cei cinci
judecători
care
participaseră
la
procedură ș
i la
deliberări. Afirmă că
acest vot
unanim al celor cinci judec
ători,
rezultat în urma
deliberărilor
acestora, este
verdictul care a fost transpus ulterior în textul deciziei.
În plus, Guvernul
susține că însuși
Regulamentul
Curții
preved
e
imposibilitatea de a semna. Acesta
citează
art. 77, potrivit
căruia hotărârile
se
semnează
doar de
președintele
completului Camerei sau al comitetului
ș
i de
grefier.
Subliniază că,
în cauzele în care
președintele
completului s-a aflat în
imposibilitatea de a semna,
alți judecători
au fost
autorizați să
semneze în
locul
său
[
Marckx împotriva Belgiei
, 13 iunie 1979, seria A nr.
31;
Helle
împotriva Finlandei
, 19 decembrie 1997,
Culegere de
hotărâri ș
i decizii
1997-VIII;
ș
i
Jasper împotriva Regatului Unit
(MC), nr.
27052/95, 16
februarie 2000].
În
sfârșit, adaugă că
procesul în litigiu a fost
însoțit
de
garanții
suficiente pentru a proteja drepturile reclamantei. Astfel, persoana în
cauză
a
fost
asistată
de un avocat ales pe
toată
durata procesului, a fost
ascultată
în
persoană
de jud
ecătorii instanței
de fond
ș
i, apoi, de
judecătorii instanței
d
e
apel, nu a invocat niciun viciu de
procedură
înainte de
pronunțarea
deciziei în
12
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
litigiu
ș
i a avut posibilitatea de a
obține
examinarea, de
către instanțele
naționale,
a probelor pe care le-a prezentat. În plus, motivarea deciziei era
completă ș
i
detaliată.
Motivarea
Curții
a) Principii generale
Curtea
reamintește că
un aspect important al unui proces penal
echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu
martorii în
prezența judecătorului
care, în cele din
urmă,
se
pronunță
asupra
cauzei. Principiul nemijlocirii este o
garanție importantă
în procesul penal în
cadrul
căruia observațiile făcute
de
instanță
cu privire la comportamentul
ș
i
credibilitatea unui martor pot ave
a
consecințe
importante pentru inculpat. Prin
urmare, o modificare
adusă
compunerii
instanței
ulterior audierii unui martor
important trebuie, în principiu,
să
determine o
nouă
audiere a martorului
respectiv [
P.K. împotriva Finlandei
(dec.), nr.
37442/97, 9 iulie 2002,
ș
i
Beraru împotriva României
, nr. 40107/04, pct. 64, 18 martie 2014].
Aceleași
considerente se
aplică ș
i cu privire la audierea
directă
a inculpatului de
către
judecătorul
care s
e
pronunță
asupra cauzei (
Cutean
,
citată
anterior, pct. 60).
Potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal
hotărârea
trebui
e
luată
de
judecătorii
care au fost
prezenți
la
procedură ș
i la procesul de
administrare a probelor (
ibidem
, pct. 61).
Totuși,
nu se poate considera
că
acest principiu
–
a
cărui
nerespectare nu poate constitui, în sine, o
încălcare
a
dreptului la un proces echitabil
– implică interdicția oricărei modificări
a
compunerii completului de
judecată
al unei
instanțe
în timpul unui proces. Pot
apărea
factori administrativi sau procedurali foarte
evidenți
care
să facă
imposibilă
participarea în continuare a unui
judecător
într-un proces. În astfel
de cazuri, pot fi luate
măsuri
pentru a se asigura
că judecătorii
care
continuă
să
judece cauza au
înțeles
în mod
corespunzător
probele
ș
i argumentele
prezentate anterior, de exemplu prin furnizarea minutelor dezbaterilor în
cazul în care credibilitatea martorului în chestiune nu este
pusă
la
îndoială
,
sau prin noi
ascultări
ale argumentelor relevante sau ale martorilor
importanți
înaintea completului nou-format (
Škaro
împotriva
Croației
, nr.
6962/13
,
pct. 24, 6 decembrie 2016).
Aplicând aceste principii, într-o
cauză
în care
președintele
completului
de
judecată
s-a schimbat, dar în care trei asesori au
rămas aceiași
pe parcursul
procesului
ș
i în care noului
președinte
al completului i s-a pus la
dispoziție
procesul-verbal de audiere a unui martor a
cărui
credibilitate nu a fost
pusă
la
îndoială
în niciun moment, Curtea a apreciat
că acești
factori compensau în
mare
măsură
neîndeplinirea
cerinței
nemijlocirii în cadrul procesului. Aceasta
a constatat
că
verdictul de condamnare nu se întemeia exclusiv pe
depoziția
martorului în
cauză ș
i
că
nu exista niciun indiciu
că
fostul
președinte
al
completului a fost înlocuit astfel încât rezultatul procesului
să
fie diferit sau
din orice alt motiv abuziv (
P.K. împotriva Finlandei
, decizie
citată
anterior).
13
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Considerente similare au determinat Curtea
să
constate
neîncălcarea
art. 6 § 1
în
hotărârile pronunțate
în cauzele
Graviano împotriva Italiei
(nr. 10075/02,
pct. 39-40, 10 februarie 2005)
ș
i
Škaro
(citată
anterior, pct. 22-31),
deși,
în
această
din
urmă cauză,
credibilitatea martorului, care nu a fost audiat din
nou, a fost
contestată
de
apărare ș
i
declarațiile
sale au fost decisive pentru
condamnarea inculpatului.
Într-o
altă cauză,
în care un
judecător
unic a fost înlocuit cu un nou
judecător
care nu audiase martorii,
coinculpații ș
i
experții, ș
i care
ș
i-a
întemeiat verdictul de condamnare exclusiv pe stenogramele
ședințelor
d
e
judecată,
Curtea a constatat nerespectarea principiului nemijlocirii
ș
i
încălcarea
art. 6
din
Convenție
(
Svanidze împotriva Georgiei
,
nr. 37809/08, pct. 34-38, 25 iulie 2019). A ajuns la
aceeași
concluzie în alte
două
cauze: în prima
cauză,
niciunul dintre
judecătorii
din completul i
niția
l
care i-au ascultat pe reclamant
ș
i pe martori la
instanța
de fond nu a
rămas
în
complet pentru a continua examinarea cauzei (
Cutean
,
citată
anterior
,
pct. 60-73)
ș
i, în a doua
cauză,
neîndeplinirea
cerinței
nemijlocirii în cadrul
procesului nu putea fi
compensată
de simplul fapt
că judecătorul
a avut la
dispoziție
minutele
ședințelor
de
judecată
în care au fost
audiați
reclamantul
ș
i martorii, pe care acesta nu i-a ascultat direct (
Beraru
,
citată
anterior,
pct. 65-66).
În
hotărârea
Cerovšek ș
i
Božičn
ik
(citată
anterior, pct
.
37-48),
Curtea a constatat
încălcarea
art. 6
deoarece motivarea
hotărârilor
d
e
condamnare a
reclamanților
nu fusese
redactată
de
judecătorul
unic, care
participase la dezbateri,
pronunțase
verdictele
ș
i stabilise pedepsele, ci de
alți
judecători, după
aproximativ trei ani de la pensionarea
judecătorului
respectiv
.
b) Aplicarea acestor principii în
speță
În
speță,
Curtea
observă
de la bun început
că
reclamanta a declarat apel
împotriva
hotărârii
de condamnare, în
fața
unui complet de
judecată
al Înaltei
Curți. După
analizarea probelor depuse la dosar
ș
i ascultarea persoanei în
cauză,
acest complet a deliberat asupra cauzei,
după
încheierea
ședinței, ș
i a
pronunțat,
în
aceeași
zi, o decizie care a confirmat decizi
a
pronunțată
în
primă
instanță
(supra, pct.
9-
11).
În continuare,
observă că
redactarea deciziei
Înaltei
Curți ș
i semnarea acesteia de
către judecători
au avut loc la o
dată
ulterioară
datei
pronunțării
deciziei (supra, pct.
13).
Prin urmare, Curtea
distinge trei etape ale procesului decizional care a condus la adoptarea
deciziei din 3 iunie 2016: prima este
pronunțarea
deciziei, a doua, redactarea
deciziei, iar a treia, semnarea acesteia. Pentru a stabili
dacă
decizia în
cauză
a fost
adoptată
de
judecătorii
care au participat la
procedură,
în conformitate
cu principiul nemijlocirii, Curtea
consideră că
este necesar
să
analizeze
fiecare dintre aceste etape în lumina principiilor rezumate supra, pct.
42-
43.
Curtea
constată că,
în ceea ce
privește
prima et
apă,
decizia din 3 iunie
2016 a fost
pronunțată
de
același
complet de
judecată
care examinase
declarațiile
reclamantei
ș
i participase la analiza
directă
a probelor. Niciunul
14
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
dintre cei cinci
judecători
ai acestui complet nu a fost înlocuit înainte de
delib
erări ș
i de
pronunțarea
deciziei (supra, pct.
9-
11).
Copia minutei
redactate la data
pronunțării
deciziei (supra, pct.
11
in fine
)
atestă că
nu a
existat nicio modificare a completului de
judecată
în
această etapă ș
i
că
judecătorii
care au fost
desemnați să
se
pronunțe
cu privire la apelul
reclamantei au fost
aceiași
care au
pronunțat
verdictul de condamnare (a se
vedea,
a contrario
,
Svanidze
,
citată
anterior, pct
.
34-38,
Cutean
,
citată
anterior, pct. 60-73,
ș
i
Berar
u
,
citată
anterior, pct. 65-66). Curtea nu
constată
nicio
încăl
care a principiului nemijlocirii în
această etap
ă.
În ceea ce
privește
cea de-a doua
etapă, ș
i anume redactarea deciziei,
Curtea
consideră că
este important
să
se precizeze
că,
în
speță,
completul de
judecată
era un complet colegial (supra, pct.
9),
ș
i
că,
în dreptul
național,
redactarea deciziilor adoptate de acest tip de complet era
delegată
de
cătr
e
președintele
completului fie unuia dintre
judecătorii
completului, fie unui
magistrat-asistent care a participat la proces (supra, pct.
16-
17
ș
i
21).
În
speță,
din
informațiile
de la dosar reiese
că
redactarea
motivării
deciziei a fost
încredințată
magistratului-adjunct, A.A.C.T., care participase la
ședințele
d
e
judecată ș
i la
deliberări ș
i care a expus, în numele completului de
judecată,
motivele pe care se întemeia verdictul de condamnare
pronunțat
la 3 iunie
2016 (supra, pct.
9-
11
ș
i
13).
Acest lucru permite
să
se
facă distincție
între
prezenta
cauză ș
i
hotărârea
în cauza
Cerovšek ș
i
Božičnik
(citată
anterior,
pct. 37-48), în care motivarea
hotărârilor
de condamnare a fost
redactată după
aproximativ trei ani de la
pronunțarea
verdictelor, de
judecători
care nu
participaseră
în niciun fel la
ședință,
la dezbateri
ș
i la prezentarea probelor,
astfel cum se prevede în Codul de
procedură penală
(supra, pct.
45
in fine
).
Este
adevărat că
L.D.S. nu mai era în
funcție
la momentul
redactări
i
hotărârii,
întrucât pensionarea sa a avut loc la 40 de zile de la semnarea
minutei deciziei de
către toți judecătorii
care
participaseră
la
deliberările
care
au avut ca rezultat decizia din 3 iunie 2016 (supra, pct.
12).
Această situați
e
ar putea fi
considerată
un factor administrativ foarte evident, care
să facă
imposibilă
participarea în continuare a unui
judecător
într-un proces (supra,
pct.
42
in fine
). Cu toate acestea, având în vedere
că
redactarea deciziei i-a
fost
încredințată
magistratului-asistent, în conformitate cu dreptul
național
,
nici
intervenția judecătorului
L.D.S., nici eventuala înlocuire a acesteia cu un
alt
judecător
nu s-au dovedit necesare în
această etapă.
În orice caz, nicio
probă
din dosar nu este de
natură să
coroboreze
existența
vreunei
intervenții
a
judecătorului
C.T. în etapa
redactării motivării
deciziei definitive a Înaltei
Curți.
Astfel, Curtea
constată că
nu a existat nicio
încălcare
a principiului
nemijlocirii nici în
această etapă.
În continuare, trebuie
să
cerceteze
dacă
motivarea deciziei
pronunțate
de Înalta Curte este
conformă
cu normele
Convenției.
În ceea ce
privește garanțiile
aplicabile în materie de motivare a
hotărârilor judecătorești
(supra, pct.
61),
Curtea
reamintește că
art. 6 § 1 din
Convenție implică,
în special,
obligația instanței
de a efectua o examinare
15
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
efectivă
a motivelor, a argumentelor
ș
i a probelor prezentate de
părți,
cu
excepția
cazului în care se
apreciază relevanța
acestora, precum
ș
i de a motiva
hotărârile judecătorești. Totuși, deși
art. 6 § 1
obligă instanțele să își
motiveze
hotărârile,
acesta nu poate fi interpretat ca impunând formularea unui
răspuns
detaliat la fiecare argument al
părților.
Întinderea acestei
obligații
de motivare
poate varia în
funcție
de natura deciziei [
Wagner
ș
i J.M.W.L. împotriva
Luxemburgului
, nr. 76240/01, pct. 89-90, 28 iunie 2007,
ș
i
Magnin împotriva
Franței
(dec.), nr. 26219/08, pct. 27, 10 mai 2012]. Curtea
reamintește,
de
asemenea,
că,
potrivit juri
sprudenței
sale constante, aprecierea faptelor
ș
i a
probelor este, în primul rând, de
competența instanțelor naționale
[
Bocha
n
împotriva Ucrainei (nr. 2)
(MC), nr. 22251/08, pct. 61, CEDO 2015], iar o
hotărâre judecătorească internă
poate fi
caracterizată
ca fiind
„arbitrară”
într
-
o
măsură
care
prejudiciază
caracterul echitabil al procesului numai
dacă
este
lipsită
de motivare sau
dacă
motivarea se
bazează
pe o
vădită
eroare de fapt
sau de drept
săvârșită
de
instanța națională,
având ca rezultat o
„denegare
de
dreptate”
[
Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr.
2)
(MC),
nr. 19867/12, pct. 85, 11 iulie 2017].
În
speță,
reclamanta a
susținut că
ar trebui
să
fie
achitată,
întrucât nu
existau suficiente probe care
să
confirme
că
era
vinovată
de
săvârșirea
infracțiunii
de complicitate la
înșelătorie
(supra, pct.
9).
Curtea
constată că
Înalta Curte a
hotărât că
acest argument era nefondat
ș
i
că
probele depuse la
dosar justificau condamnarea persoanei în
cauză.
Pentru a ajunge la
această
concluzie, Înalta Curte a analizat
conținutul sentinței
penale
pronunțate
la 7
mai 2015
ș
i a procedat la propria apreciere a faptelor
ș
i a probelor, înainte de
a confirma verdictul de
vinovăție pronunțat
de
judecătorii instanței
de fond.
În urma acestei
examinări,
Înalta Curte a consider
at
că
probele depuse la dosar
confirmau
existența infracțiunii
de complicitate la
înșelăciune ș
i justificau
condamnarea reclamantei pentru
săvârșir
e
a acesteia (supra, pct.
11).
Curtea
observă că
motivarea deciziei din 3 iunie 2016 a
răspuns
principalelor
argumente invocate de
reclamantă ș
i a precizat în mod suficient motivele pe
care s-a întemeiat decizia
însăși,
astfel încât principiile rezumate supra,
pct.
50,
au fost respectate în
această etap
ă.
În ceea
ce
privește
ultima e
tapă, ș
i anume semnarea deciziei din 3 iunie
2016 de
către judecătorul
C.T., în locul
judecătorului
L.D.S. (supra, pct.
13)
,
chiar presupunând
că
i se
aplică
principiul nemijlocirii, Curtea are sarcina d
e
a determina, în lumina principiilor
enunțate
supra, pct.
42
ș
i
43,
dacă
acest
lucru poate fi considerat, în sine, drept o
încălcare
a acestui principiu.
În primul rând, Curtea
observă că legislația națională
prevedea
că,
în
cazul în care
președintele
unui complet de
judecată
se afla în imposibilitatea
obiectivă
de a semna o
hotărâre, președintele
Înaltei
Curți
semna în locul
acestuia
hotărârea
în
cauză
(supra, pct.
15).
În
speță, părțile
nu
contestă
aplicabilitatea art.
406 alin.
(4) C. proc. pen., având în vedere faptul
că
judecătorul
L.D.S., care era
președintele
completului de
judecată
la momentul
examinării
cauzei, nu mai era în
funcție
la data depunerii
motivării
deciziei
16
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
ș
i, prin urmare, se afla în imposibilitatea
obiectivă
de a semna
această
decizie
(supra, pct.
9,
12
ș
i
37-
38).
De asemenea, Curtea
observă că,
în
jurisprudența
sa, Înalta Curte
–
care
acordă
o
importanță deosebită
faptului
că
fiecare
hotărâre judecătorească
trebuie
să
fie
semnată
de
toți
membrii completului de
judecată
care au
adoptat-o
– recunoaște,
de asemenea, o
excepție
de la
această regulă,
în cazul
imposibilității
obiective de a semna (supra, pct.
18-
20).
Prin urmare,
justițiabilii
dispun de o cale de atac (revizuirea) pentru a
obține
verificarea
faptului
dacă
a existat sau nu imposibilitatea
obiectivă
de a semna (supra,
pct.
23).
În plus, Curtea
constată că
norma privind semnarea
hotărârilor
judecătorești
de
către toți
membrii completelor colegiale nu este
comună
tuturor statelor membre ale Consiliului Europei.
Dacă,
în unele state,
hotărârile judecătorești
sunt semnate de
președintele
completului de
judecată,
singur sau
împreună
cu grefierul (supra, pct.
26-
27),
în alte state,
judecătorul
care
semnează hotărârea judecătorească
în locul
judecătorului
absent nu
trebuie
să
fie
neapărat
unul dintre
judecătorii
care au participat la
procedură
(supra, pct.
25-
27
in fine
). Dintre cele treizeci
ș
i cinci de state care au
participat la studiul de drept comparat, doar
nouă
impun,
fără să
se
prevadă
vreo
excepție,
ca
hotărârile judecătorești pronunțate
de un complet colegial
să
fie semnate de
toți
membrii completului (supra, pct.
25).
În ceea ce
privește
problema stabilirii
dacă judecătorul
C.T. a reluat
examinarea cauzei
ș
i, prin urmare,
dacă
a fost
modificată
compunerea
completului, Curtea reaminte
ș
te
că judecătorul
respectiv nu a participat nici
la
ședințe,
nici l
a
deliberări
(supra, pct.
47)
ș
i nici la redactarea deciziei din 3
iunie 2016 (supra, pct.
48),
ci, pur
ș
i simplu, a semnat decizia
respectivă
în
locul
judecătorului
L.D.S., care
ieșise
la pensie (supra, pct.
13).
De altfel, din art. 406 alin. (4) C. proc. pen. (supra, pct.
15)
reiese
că
legiuitorul a limitat admisibilitatea acestei
soluții
doar la cazurile în care
ju
decătorul
titular se
află
în imposibilitatea de a semna
hotărârea, adică
într-
o
etapă ulterioară deliberărilor ș
i
redactării hotărârii
în
cauză.
De asemenea,
Curtea
acordă
o
importanță deosebită
faptului
că mențiunea scrisă
de
mân
ă
de
judecătorul
C.T., referitoare la
semnătura
sa, preciza
că
aceasta semna
pentru
judecătorul
L.D.S.,
ș
i nu în nume propriu (supra, pct.
13
in fine
), ceea
ce
confirmă
faptul
că
nu a participat la adoptarea deciziei.
Având în vedere aceste
constatări ș
i concluziile la care a ajuns anterior,
Curtea
consideră că intervenția judecătorului
C.T. nu a avut nicio
consecință
concretă
asupra
soluționării
cauzei (a se vedea,
a contrario
,
jurisprudența
citată
supra, pct.
45,
în care constatarea
încălcării
art. 6 § 1 din
Convenție
era
justificată
având în vedere rolul activ al
judecătorilor
înlocuitori, care,
fără s
ă
fi participat la dezbateri
ș
i la prezentarea probelor, au
pronunțat
verdictul
ș
i/sau au redactat motivarea
hotărârii
de condamnare). De altfel, reclamanta
nu a invocat niciun argument susceptibil
să pună
la
îndoială această
concluzie
(supra, pct.
37).
Ț
inând seama de aceste elemente, Curtea
apreciază că,
astfel
17
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
cum a precizat Guvernul în
observațiile
sale (supra, pct.
38-
39),
în
speță,
nu
a existat nicio modificare în compunerea completului de apel al Înaltei
Curți,
astfel încât nu
există
nicio
problemă
în ceea ce
privește
respectarea
principiului nemijlocirii (a se vedea
jurisprudența citată
supra, pct.
42
ș
i
43).
În cele din
urmă,
în ceea ce
privește
respingerea cererii reclamantei de
reaudiere a martorilor (supra, pct.
9,
10
ș
i infra, pct.
61),
Curtea
reamintește
că
admisibilitatea probelor
ț
ine în primul rând de dreptul intern
ș
i de
aprecierea
instanțelor naționale
[
García Ruiz împotriva Spaniei
(MC),
nr. 30544/96,
pct. 28,
CEDO 1999-1]. Aceasta
observă că,
în
speță,
judecătorii instanței
de fond
analizaseră
deja proba în
cauză ș
i
că
reclamanta,
asistată
de avocatul ales, avusese deja posibilitatea de a adresa
întrebări
martorilor a
căror
reaudiere a solicitat-o [supra, pct.
10;
a se vedea, de
asemenea,
mutatis mutandis
,
Palchik împotriva Ucrainei
, nr.
16980/06
,
pct. 50,
2 martie 2017,
ș
i
Previti împotriva Italiei
(dec.), nr.
45291/06
,
pct. 222, 8 decembrie 2009]. În aceste
condiții ș
i având în vedere faptul
că,
în
prezenta
cauză,
nu a existat o
răsturnare
a unui verdict de achitare pe baza
unei
reevaluări
a
credibilității
martorilor (a se vedea, printre multe altele,
ș
i
a
contrario
,
Dan împotriva Republicii Moldova
, nr.
8999/07, 5 iulie 2011),
principiile procesului echitabil nu pot impune o a doua audiere, în apel, a
acelorași
martori.
Prin urmare, nu a fost
încălcat
art. 6 § 1 din
Convenție.
II. CU
PRIVIRE LA PRETINSELE
ÎNCĂLCĂRI
ALE ART. 6 DIN
CONVEN
Ț
IE
În formularul de cerere, reclamanta
susține că
deciziile de condamnare
pronunțate
împotriva sa nu erau nici suficient motivate, nici întemeiate pe
suficiente probe. De asemenea, aceasta se plânge de refuzul Înaltei
Curți
de a
admite cererea sa de reaudiere, în apel, a doi martori
care
fuseseră
deja
audiați
în
primă instanță
(supra, pct.
9
ș
i
10).
Aceasta
invocă
art. 6 §
1
ș
i 3 lit. d)
din
Convenție.
62.
Ț
inând seama de faptele din prezenta
cauză ș
i de concluziile formulate
în temeiul art. 6 § 1 (supra, pct.
51
ș
i
59),
Curtea
consideră că
aceste capete
de cerere sunt în mod
vădit
nefondate
ș
i trebuie
să
fie respinse în temeiul
art. 35 § 3
ș
i 4 din
Convenție.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
1.
declară
cererea
admisibilă
în ceea ce
privește capătul
de cerere formulat
în temeiul art. 6 § 1 din
Convenție,
referitor la nerespectarea principiului
nemijlocirii,
ș
i
inadmisibilă
pentru celelalte capete de cerere;
2.
hotărăște
că
nu a fost
încălcat
art. 6 § 1 din
Convenție.
18
HOTĂRÂREA
IANCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Redactată
în limba
franceză,
apoi
comunicată
în scris la 23 februarie 2021,
în temeiul art. 77 § 2
ș
i 3 din Regulament.
Ilse Freiwirt
h
Yonko Grozev
Grefier adjunct
Președinte
19