ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2432/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă la data de 29.10.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 1.000.000 de RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul produs prestigiului, onoarei si demnității.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1060 din 17 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă a fost admisă în parte cererea privind pe reclamantul A. și pe pârâta B. și a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1088 din 06 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă s-a admis apelul formulat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 1060 din 17.12.2021 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă; a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1088 din 06 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Făcând o prezentare a situației de fapt, recurentul-reclamant a arătat că, în cadrul campaniei electorale pentru alegerile locale în comuna Nicolae Bălcescu, a avut o pagină publică, prin care răspundea la întrebări și lămurea cetățenii cu privire la problemele comunității. Pe această platformă publică de socializare, a început să fie atacat de pârâtă, prin jigniri și reproșuri, pârâta acuzându-l de săvârșirea de ilegalități, respectiv de evaziune fiscală și de declararea în fals. Mai mult, a fost acuzat că angajează oameni la negru și că un accident fatal ce s-a produs unui angajat (care nu avea contract de muncă) ar fi fost din vina lui, precum și că pune în pericol sănătatea consumatorilor în restaurantul pe care îl conduce. A considerat că toate acuzele au fost aduse reclamantului, personal, și nu partidului din care face parte, fiind un atac de natură a îi provoca mari daune nepatrimoniale și patrimoniale, apreciind că pârâta duce împotriva lui o campanie de denigrare, prin acuzații deosebit de grave, care pot provoca falimentul afacerilor pe care le gestionează. A susținut că pârâta, în afirmațiile făcute, s-a bazat doar pe zvonuri și informații false, pe care le-a proferat în spațiul public fără măcar să încerce să le verifice. A mai învederat că nu a formulat apel împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, chiar dacă nu a fost de acord cu cele reținute. În dezvoltarea criticilor efective aduse hotărârii recurate, recurentul a invocat o argumentare contradictorie și denaturată a art. 70, art. 72 și art. 75 din C. civ. Astfel, a arătat că, din perspectiva art. 75 alin. (2) C. civ., exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor la onoare și reputație. Învederează că instanța de apel a reținut atât incidența art. 70 C. civ., cât și a art. 72 din același cod, aceste două articole de lege fiind în contradicție, primul stabilind că orice persoană are dreptul la liberă exprimare. Pe de altă parte, art. 72 din C. civ. stabilește că orice persoană are dreptul la demnitate și este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia sau fără respectarea limitelor impuse de art. 75. Cu privire la afirmațiile pârâtei făcute pe rețeaua publică de socializare, a considerat că nu poate fi reținută buna-credință a acesteia, afirmațiile fiind doar o listă lungă de injurii și acuze nefondate. Sub acest aspect, a opinat că argumentele instanței de apel întemeiate pe dispozițiile art. 30 din Constituția României sunt eronate, întrucât acestea privesc libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor și credințelor, iar speța de față privește doar acuzații răuvoitoare, care nu pot fi exprimate în orice modalitate, fără consecințe. Totodată, a considerat că jurisprudența CEDO la care se face trimitere în considerentele deciziei atacate îndrumă spre responsabilitate și decență. Însă, pârâta nu a încercat să nege că ar fi spus aceste lucruri sau să le nuanțeze, ci exact opusul, a încercat cu martori să dovedească că acuzele erau adevărate. Or, proba verității a eșuat, pârâta nereușind să probeze afirmațiile făcute, acesta fiind motivul pentru care prima instanță a admis acțiunea. În ceea ce privește sintagma folosită "Nu fii nesimțit", susține că instanța de apel a apreciat greșit că această expresie a fost folosită la persoana a II-a plural, fiind o formă de politețe în contextul dat, în condițiile în care este evident că modalitatea de adresare folosită de pârâtă este colocvială și semidoctă și, totodată, o formă de agresivitate directă verbală. Astfel, consideră că argumentația instanței de apel este greșită și mai ales periculoasă, întrucât interpretarea cât mai laxă a normelor deja prea relaxate existente face loc atacurilor personale, informațiilor false și jignitoare, retoricilor agresive și mincinoase.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea decizia curții de apel, ca legală și temeinică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Pentru evaluarea cazurilor de casare pe care reclamantul și-a întemeiat calea de atac - motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.) și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente pentru soluționarea raportului juridic litigios (art. 488 alin. (1) pct. 8), Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei reținute de instanțele de fond. Prin demersul său judiciar, reclamantul a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru atingeri aduse demnității, onoarei, reputației, prin postări realizate pe o platformă online, înființată cu prilejul alegerilor locale din septembrie 2020, când reclamantul a candidat pentru un post de consilier local. Drept urmare, prin cererea cu care a învestit instanța de judecată, recurentul-reclamant a supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului - dreptul recurentului-reclamant la viață privată (art. 26 din Constituția României, art. 58 și art. 71 și următoarele C. civ. și art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor Omului și a libertăților fundamentale) și, respectiv, dreptul părții adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenție), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale, împrejurare față de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Examinând cauza, pe baza probatoriului administrat, prima instanță a admis, în parte, acțiunea formulată, reținând că afirmațiile pârâtei privind evenimentele imputate pârâtului în calitate de om de afaceri aveau o bază factuală suficientă, fiind intens mediatizate, iar cele care privesc activitatea anterioară a acestuia, în calitate de consilier local, vizează subiecte de interes public pentru comunitatea locală. Astfel, în privința acestora, a constatat că nu poate fi reținută o depășire a limitelor de exprimare și nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtei. În ceea ce privește sintagma "Nu fii nesimțit", prima instanță a reținut că nu poate fi calificată ca o judecată de valoare, având un caracter insultător, astfel că sub aspectul limbajului jignitor menționat, a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C. civ. Prin decizia atacată, instanța de apel a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat soluția primei instanțe, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată, reținând că, prin fapta sa, folosirea sintagmei "Nu fii nesimțit", pârâta nu a depășit limitele libertății de exprimare și nu a încălcat drepturile reclamantului ocrotite de art. 72 C. civ. În esență, recurentul-reclamant a criticat soluția instanței de apel, susținând, prin raportare la motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pe de o parte, că hotărârea instanței de apel este contradictorie, aceasta reținând atât incidența art. 70 C. civ., cât și a art. 72 din același cod, două articole de lege care se află în contradicție, iar, pe de altă parte, interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor care guvernează limitele libertății de exprimare. Cu titlu prealabil, se impune a preciza că reclamantul nu a declarat apel împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, astfel încât reținerea tribunalului în sensul inexistenței faptei ilicite cu privire la afirmațiile care privesc activitatea de consilier local a reclamantului, precum și cele referitoare la gestionarea afacerilor acestuia este definitivă și beneficiază de autoritate de lucru judecat, nefiind atacată, pe calea apelului, de reclamant. În aceast context, trebuie menționat principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac care impune părților din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea de atac a recursului pentru a mai invoca o reținere eronată a primei instanțe. Atribuțiile instanței de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel și, cât timp partea nu a formulat apel, nu poate fi verificată decât în considerarea motivelor care au determinat această soluție. În speța supusă analizei, astfel cum rezultă din circumstanțele cauzei expuse anterior, sentința tribunalului nu a fost atacată cu apel de reclamantul A., astfel că recursul acestei părți procesuale, în ceea ce privește inexistența faptei ilicite prin raportare la afirmațiile pârâtei având ca obiect activitatea de consilier local și gestionarea afacerilor a fost declarat omisso medio, cu nerespectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, motiv pentru care instanța de recurs va înlătura din analiză criticile formulate în legătură cu alte aspecte. Trecând la analiza motivelor de recurs formulate care vizează sintagma "Nu fii nesimțit", Înalta Curte reține că recurentul critică hotărârea instanței de apel susținând că aceasta cuprinde considerente contradictorii, întrucât se reține incidența atât a dispozițiilor art. 70 din C. civ., cât și a dispozițiilor art. 72 din același cod, iar, pe de altă parte, că s-a făcut o interpretarea și aplicarea eronată a normelor care guvernează limitele libertății de exprimare. Raportându-se la chestiunile de care se prevalează recurentul pentru a susține motivarea necorespunzătoare, precum și la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea caracterului contradictoriu al motivării deciziei recurate, practic, recurentul contestă raționamentul juridic al instanței de apel, astfel că acestea vor fi analizate atât din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al aceluiași articol. Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 din C. civ. Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile. Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menționate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Deopotrivă, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Raportat la dispozițiile legale naționale și europene, precum și la criteriile stabilite de instanța de contencios european al drepturilor omului, instanța de apel a reținut că apelanta-pârâtă nu a depășit limitele libertății de exprimare, întrucât nu a folosit expresia,Nu fii nesimițit" pentru a-l ofensa pe reclamant, ci într-un context susținut de campania electorală aflată în plină desfășurare. Totodată, a stabilit că pârâta nu a făcut o afirmație, nu a susținut că reclamantul ar fi nesimțit, ci, folosind verbul a fi la modul imperativ, l-a îndemnat să nu depășească limitele bunului simț prin afirmațiile pe care le face în legătură cu aspecte care o vizau, să prezinte informații corecte pe respectiva platformă publică de socializare. Or, având în vedere obiectul litigiului, unde instanța are a pune în balanță respectarea a două drepturi fundamentale, cel al vieții private, inclusiv imaginea, onoarea și demnitatea pesoanei, și cel al libertății de exprimare, este evidentă incidența în cauză a ambelor texte de lege care reglementează cele două drepturi, precum și necesitatea analizării acesteia din perspectiva atât a art. 70 C. civ., cât și a art. 72 din același cod. Mai mult, din expunerea tuturor criticilor, rezultă că recurentul-reclamant este nemulțumit, în realitate, de împrejurarea că instanța de apel a stabilit, pe baza situației de fapt concrete și a probatoriului administrat în cauză, că pârâta nu a depășit limitele liberei exprimări, astfel că nu i se poate atrage răspunderea civilă delictuală, însă o atare nemulțumire nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte reține că motivarea instanței de apel nu este contradictorie, astfel că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Criticile sunt nefondate și din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., având în vedere cele ce succed. Procedând la analiza legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european al drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte va expune următoarele considerații: Astfel cum s-a menționat supra, potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 din C. civ. Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile. Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menționate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Art. 20 alin. (1) din Constituția României stipulează, în mod expres, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme. Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. În paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege. Art. 8 din Convenție Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016). În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică". În ceea ce privește dreptul la viață privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (hotărârea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70). Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmațiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmații, se impută situații factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010). În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. României, în următorul mod: "Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenție (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, par. 39)". De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38). Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64. În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul și contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României). Astfel, deși în speță, recurentul pretinde că s-ar fi impus ca instanțele de fond să dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, întrucât, prin afirmațiile făcute, pârâta a adus atingere onoarei, reputației și demnității acestuia, fiind necesară acoperirea prejudiciului moral, aceste argumente nu pot fi validate. În acest sens, se reține că, în cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamat în speță, în jurisprudența națională și în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanțele specifice cauzei, prezumția simplă fiind la rândul său un mijloc de probă, soluția adoptată, deși atipică în raport cu regimul general al răspunderii, fiind justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat în mod direct. Rezultă că, de principiu, instanța poate deduce producerea prejudiciului moral din existența faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită. În speță, recurentul ignoră ansamblul considerentelor deciziei recurate - care relevă faptul că instanța de apel a reținut că afirmația "Nu fii nesimțit" nu constituie faptă ilicită, constatând, în esență, raportat la starea de fapt a cauzei, că acestă expresie nu a avut, în cazul particular analizat, aptitudinea de a afecta onoarea sau reputația reclamantului de o manieră care să facă necesară intervenția instanței și sancționarea conduitei pârâtei. Astfel, în analiza efectuată, instanța de apel a reținut că pârâta nu a făcut o afirmație, nu a susținut că reclamantul ar fi nesimțit, ci, folosind verbul a fi la modul imperativ, l-a îndemnat să nu depășească limitele bunului simț prin afirmațiile pe care le face în legătură cu aspecte care o vizau, să prezinte informații corecte pe respectiva platformă publică de socializare. Totodată, a reținut că, din contextul în care a avut loc discuția, nu rezultă intenția pârâtei de a îl insulta pe reclamant, astfel că nu se poate reține că aceasta a încălcat drepturile reclamantui ocrotite de art. 72 C. civ. În acest punct al analizei, Înalta Curte subliniază că, în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Drept urmare, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel (cazul prezentei pricini). Astfel, Înalta Curte constată că, deși exprimarea utilizată de pârâtă poate fi considerată nepotrivită, inadecvată și lipsită de tact, astfel că nu trebuie încurajată, fiind esențială promovarea unui limbaj care să reflecte demnitatea și respectul față de ceilalți, indiferent de circumstanțe, totuși instanța de apel a fost preocupată să stabilească dacă conduita pârâtei a depășit limitele de protecție oferite de art. 10, ținând cont și de echilibrul care trebuie menținut între aceste două drepturi fundamentale garantate de CEDO. Aceasta nu face decât să evidențieze că raționamentul expus prin hotărârea recurată este conform jurisprudenței CEDO care a statuat asupra elementelor esențiale care trebuie avute în vedere în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, anterior reliefate. Rezultă, astfel, că instanța de apel care a examinat fapta imputată pârâtei și a verificat dacă normele de drept intern care permit antrenarea răspunderii civile delictuale (și care reprezintă o ingerință în dreptul la liberă exprimare), vizează un scop legitim, iar aplicarea lor poate fi calificată ca fiind necesară într-o societate democratică, a realizat în cauză o aplicare judicioasă a normelor legale naționale și europene incidente și jurisprudenței CEDO anterior prezentate, în speță nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Reiterând, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, verificând modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. Față de soluția pronunțată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentului la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâta B., reprezentând onorariu de avocat, acestea fiind dovedite cu chitanța nr. x din 22 mai 2023, aflată la dosarul de recurs.