ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1920/2022

Ședința publică din data de 18 octombrie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 la Tribunalul Bacău, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.A. Borzești și C., solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 460.000 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat de ruperea intempestiva a negocierilor, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 600/03.12.2020, Tribunalul Bacău a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului C. și, în consecință, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta; a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Borzești, pe care a obligat-o să plătească reclamantului suma de 460.000 RON reprezentând despăgubiri civile, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 8205 RON; a respins ca nefondată cererea reconvențională.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 174/16.02.2022, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul pârâtei B. S.A. Borzești împotriva sentinței civile menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 40.000 RON în loc de 460.000 RON.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs atât reclamantul A., cât și pârâta B. S.A. Borzești, după cum urmează:

Prin recursul formulat, reclamantul A. a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a susținut că instanța de apel a ignorat art. 1532 alin. (2) și art. 1385 alin. (4) C. civ. pentru calcularea prejudiciului.

Obiectul acțiunii este reprezentat de faptul că exigențele bunei credințe au fost încălcate, respectiv art. 1183 alin. (4) C. civ., iar acest fapt a fost reținut de ambele instanțe de fond din cauză.

Modalitatea de stabilire a prejudiciului nu se poate realiza prin raportare la prestarea activității la societatea B. care, în mod intempestiv, a procedat la retragerea ofertei angajante.

Dispozițiile art. 1532 alin. (2) și art. 1385 alin. (4) C. civ. prevăd în mod expres posibilitatea reparării prejudiciul rezultat din pierderea unei șanse, iar condițiile specifice pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul suferit prin pierderea unei șanse pentru a fi reparabil sau indemnizabil sunt caracterul cert în cazul prejudiciului suferit și caracterul real și serios al șansei.

Acest tip de prejudiciu privește acele urmări negative cauzate de o faptă ilicită, care constau în ratarea posibilității reale și serioase "privind producerea unui eveniment favorabil pentru viața victimei, care i-ar fi putut aduce împliniri în viața personală sau în plan economic prin realizarea unor proiecte."

Așadar, șansa are o valoare economică în sine, existența ei este certă, iar nematerializarea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă este, de asemenea, un fapt cert.

În mod eronat a reținut instanța de apel faptul că ar fi fost reziliat contractul cu vechiul angajator/colaborator și, prin urmare, nu există o legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită și prejudiciu.

Contractul cu fostul colaborator D. S.A. a încetat prin acordul părților, nu a fost o reziliere, reclamantul din cauză renunțând, astfel, la angajamentul avut în considerarea ofertei făcute de pârâtă.

Chiar în ipoteza în care fostul angajator, D. S.A., ar fi dorit să înceteze relația contractuală cu recurentul, acesta ar fi trebuit să-i acorde un termen de preaviz de 6 luni sau să-l despăgubească pentru nerespectarea preavizului. Pe cale de consecință, și în acest scenariu, este evident faptul că recurentul ar fi avut un venit, însă, din cauza manevrelor ilicite utilizate de societatea B., acesta a renunțat la toate angajamentele care îi asigurau o sursă de venit, pentru a putea onora oferta angajantă.

Având în vedere că s-a dovedit faptul că dispozițiile art. 1349 C. civ. sunt îndeplinite, prima instanță a admis cererea de chemare în judecată, conform situației de fapt constatate.

Din extrasul de cont aferent perioadei 01 ianuarie 2018 - 31 decembrie 2019 reiese cu claritate că veniturile încasate pe societatea deținută de reclamant sunt transferate către reclamant persoană fizică, astfel că sursa de venit constată o reprezenta colaborarea cu societatea D. S.A..

Or, prejudiciul a fost cuantificat prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la contravaloarea remunerației nete pentru 12 luni calendaristice, tocmai motivat de faptul că, dacă pârâta nu ar fi avut o conduită ilicită, ambii ar fi obținut suma de 460.000 RON, funcție de partea care ar fi solicitat încetarea contractului, fără respectarea termenului de preaviz.

Prin considerentele instanței de apel s-a reținut în mod eronat faptul că salariul solicitat este aferent a 24 de luni calandaristice, unde reclamantul nu a prestat nicio zi de activitate.

Modalitatea de determinare a întinderii reparației a prejudiciului a fost reglementată de noul C. civ. cu scopul de a facilita o jurisprudență unitară, astfel încât victimele care au suferit un prejudiciu prin pierderea unei șanse să poată obțină despăgubirile la care sunt îndreptățite.

Prin modalitatea de stabilire de către instanța de apel a despăgubirii, caracterul sancționator impus de legiuitor dispare, societatea B. fiind obligată la plata unei sume modice, echivalente cu o singură lună de remunerație.

Astfel, putem spune că trăim într-o societatea unde angajatorul poate să se joace cu ofertele de muncă, implicit cu deciziile de viață luate de persoanele pe care le vizează. Legiuitorul prin modalitatea de redactare a dispozițiilor legale, sus menționate, a stabilit reguli privind organizarea și disciplinarea comportamentului uman în principalele relații din societatea, și nu acceptarea anumitor jocuri realizate de dragul distracției, astfel cum a procedat societatea B..

În perioada celor 3 ani de litigiu, în organigrama societății nu a existat funcția de Director General Adjunct, funcția pentru care reclamantul a renunțat la toate angajamentele, astfel cum s-a solicitat de către societatea B., s-a mai învederat prin motivele de recurs.

Prin recursul formulat, pârâta B. S.A. Borzești a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a susținut, în esență, următoarele:

Instanța de apel nu a analizat, în conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., apărările pârâtei ce privesc caracterul esențial al clauzelor ce au făcut obiectul negocierilor dintre părți și contestarea acceptării ofertei de a contracta la data de 02.09.2019, iar prezentarea în mod unilateral a hotărârii nu reflectă principiul contradictorialității, nici standardele unei motivări complete.

Instanța a reținut că oferta a fost acceptată de reclamantul - intimat la data de 02.09.2019, cu toate că argumentele invocate de apelantă cu privire la lipsa acceptării pure și simple sunt abundente; acestea nu sunt analizate, iar în motivarea acceptării de către reclamant, face referire la o afirmație a reprezentantului societății B. - "de acord cu tot ce ai scris" (anexa 3.1), care este scoasă din context, referindu-se la organizarea negocierilor și fiind urmată de intenția de a negocia restul divergențelor ulterior.

Referitor la caracterul esențial al clauzelor, instanța menționează doar că, ulterior negocierilor contractului cu privire la elementele secundare, reprezentantul apelantei pârâte i-a declarat în mod tranșant acestuia că un contract între părți se poate încheia numai pentru un post de director de investiții. Pentru a ajunge la această concluzie, nu sunt analizate, însă, acele clauze "secundare", care este miza părților cu privire la negocierea acestora și dacă încheierea contractului apărea ca fiind o variantă realistă șt în acord cu interesele ambelor părți și cu libertatea contractuală, în urma neînțelegerii cu privire la acele elemente "secundare".

Prin urmare, astfel cum rezultă din art. 425 alin. (1) lit. b), motivarea insuficientă nu respectă standardele C. proc. civ., nici ale Convenției Europene a Drepturilor Omului atunci când, precum în speță, nu sunt expuse considerentele pentru care au fost înlăturate apărările și susținerile apelantei-pârâte cu privire la aspectele invocate.

Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1182, art. 1198, art. 1188, art. 1183 C. civ.

- Cu privire la aplicarea greșită a normelor privind încheierea contractului.

În analizarea cauzei supuse judecății, instanța de apel reține că societatea apelantă B. S.A. Borzești a procedat la emiterea unei oferte de angajare a reclamantului intimat în funcția de Director general adjunct, potrivit ofertei de preluare a funcției de CEO Deputy, fiind întocmit un contract conform ofertei, această ofertă fiind acceptată de reclamant la data de 2.09.2019. Mai consideră instanța faptul că au fost aliniate aspecte de ordin administrativ, "încheierea contractului urmând să aibă loc după ce părțile ar fi negociat clauzele contractului".

Astfel, instanța de apel nu a distins între etapa negocierilor și cea a încheierii contractului, nu a analizat mecanismele precontractuale și nu a ținut cont susținerile recurentei-apelante cu privire la faptul că nu a avut loc o acceptare pură și simplă din partea domnului A., faptul că părțile nu au pășit pe teren contractual, ci s-au aflat în etapa negocierilor până la momentul la care s-a convenit încetarea acestora.

Potrivit art. 1182 alin. (1) C. civ., "Contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta."

Prin urmare, aplicată această dispoziție în situația concretă, contractul putea fi încheiat prin două mijloace: fie prin acceptarea fără rezerve de către intimat a ofertelor primite de la societatea B., fie prin negocierea clauzelor contractuale. Date fiind discuțiile multiple între părți pe marginea prevederilor contractuale, întâlnirile dintre părți, concesiile reciproce făcute, este clar că ne aflam în cea de-a doua situație și nu a fost acceptată nicio ofertă din partea B., la fel cum nici aceasta nu a acceptat contraofertele venite din partea domnului A. cu privire la contractul de management.

Potrivit art. 1197 alin. (1) C. civ., "Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când: a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite", iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că "Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, după împrejurări, ca o contraofertă."

Astfel, este considerată ca fiind acceptare pură și simplă doar manifestarea de voința care acceptă fără rezerve și în mod necondiționat oferta. Instanța consideră că o astfel de acceptare rezultă din anexa 2.1 - dosar, în condițiile în care chiar din această probă rezultă că nu erau clarificate toate aspectele între părți. însuși domnul A. afirmă "multe din comentarii sunt de clarificat, dar sunt și câteva zone de negociere". De asemenea, la acel moment a fost primit doar contractul individual de muncă (Ia care părțile au renunțat ulterior de comun acord), dar domnul A. insistă, astfel cum rezultă din e-mailul de pe data de 02.09.2019 (dată considerată de către instanță ca fiind data acceptării), să se discute și detaliile cu privire la contractul de consultanță, ce trebuia să completeze contractul individual de muncă, ulterior părțile convin să renunțe la contractul de muncă și la contractul de consultanță, continuând cu negocierea unui contract de management (astfel cum rezultă din anexa nr. 6).

Au urmat, astfel o serie de oferte și contraoferte din partea părților, specifice contractelor negociate, cu privire la clauze esențiale de interes pentru părți.

Potrivit art. 1188 alin. (2) C. civ., "Oferta poate proveni de la persoana care are inițiativa încheierii contradictoriu care îi determină conținutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esențial al contractului".

În speță, inițiativa încheierii contractului a provenit de la societatea B., însă, intimatul-reclamant are, de asemenea calitatea de ofertant (contraofertant), acesta propunând multiple modificări ale clauzelor contractuale, așa cum rezultă din probatoriul administrat. Prin urmare, instanța în mod eronat nu a ținut cont de acest aspect, a calificat e-mailul transmis de domnul A. în data de 2.09.2019 ca fiind o acceptare a ofertei, deși intenția exprimată a acestuia este alta, de a negocia și de a completa/adapta acordul dintre părți.

Recurenta a criticat, totodată, interpretarea dată clauzelor care au făcut obiectul negocierilor dintre părți, ca fiind elemente secundare.

Potrivit art. 1182 alin. (1) C. civ., "Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane."

De asemenea, potrivit art. 1185 C. civ., "Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea."

Prin urmare, clauzele esențiale sunt calificate ca atare și de către părți, atunci când acestea negociază și susțin adoptarea ca definitivă a clauzei care corespunde cel mai faine intereselor acestora. În concret, instanța nu analizează clauzele ce au făcut obiectul negocierilor dintre părți, menționează doar că negocierile au avut loc cu privire la "elemente secundare" (de unde rezultă că acestea au fost considerate neesențiale de către instanță).

Or, astfel cum recurenta a susținut în fața instanței de apel, propunerile intimatului cu care recurenta nu a putut fi de acord - fapt ce a condus la încetarea negocierilor -, au vizat clauze esențiale (4.6; 4.14; 5.2; 8.8; 9.4 și 10.2).

Referitor la catalogarea unor elemente ca fiind esențiale, doctrina a interpretat art. 1185 C. civ. în sensul că vizează elementele subiectiv esențiale ale contractului, în timp ce art. 1182 alin. (2) le vizează pe cele obiectiv esențiale.

Astfel, instanța nu poate considera acele clauze ca fiind "secundare", de vreme ce părțile au conferit acestora caracter esențial prin intenția lor de negociere, prin contraofertele propuse și prin insistarea asupra adoptării variantei susținute de fiecare dintre acestea. Părțile nu ar fi ajuns la un acord suficient și în lipsa acelor clauze, în sensul art. 1182 alin. (2) C. civ.

- Cu privire la încălcarea eronată a principiului libertății contractuale.

Potrivit art. 1183 alin. (1) C. civ., "Părțile au libertatea inițierii desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora".

În pofida acestei dispoziții, instanța de apel nu dă efect libertății contractuale a societății recurente și o consideră răspunzătoare pentru eșuarea negocierilor, fără a ține cont de faptul că nu a acționat cu rea-credință, ci în mod firesc și-a protejat propriile interese în această negociere. Acest lucru rezultă într-o manieră evidentă din caracterul clauzelor asupra cărora a intervenit domnul A. și cu privire la care recurenta a avut în mod legitim, o perspectivă diferită.

Recurenta a menționat câteva interpretări jurisprudențiale cu privire la conceptul de libertate contractuală, pentru a sublinia interpretarea eronată din partea instanței de apel a acestei garanții a raporturilor contractuale.

- Cu privire la interpretarea eronată a normelor ce ghidează conduita în etapa negocierilor și a celor privind abuzul de drept precontractual.

Instanța de apel nu a dat efect prezumției relative de bună-credință prevăzute de art. 14 C. civ. și a interpretat în mod eronat conceptul de bună-credință din art. 1183 C. civ., cazurile în care aceasta lipsește și, implicit, a condițiilor pentru asumarea răspunderii civile delictuale precontractuale.

Pentru asumarea răspunderii civile delictuale pentru nerespectarea obligației credință în etapa negocierilor, trebuie verificată îndeplinirea următoarelor condiții:

- săvârșirea faptei ilicite, care în concret este invocată ca fiind ruperea intempestivă a negocierilor, contrar bunei-credințe;

- săvârșirea faptei cu intenție, astfel cum rezultă din art. 1183 alin. (3) C. civ.

- producerea unui prejudiciu, care este evaluat potrivit criteriilor de la art. 1183 alin. (4) C. civ.

- probarea unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Cu privire la fapta ilicită, reprezentată de ruperea intempestivă a negocierilor de către recurentă, instanța a apreciat în mod greșit săvârșirea acesteia.

Încetarea negocierilor a intervenit întrucât părțile nu au putut ajunge la un acord cu privire la clauzele esențiale ale contractului, astfel încât ar fi fost imposibilă continuarea relațiilor contractuale în acele condiții. De altfel, negocierile au evoluat într-o manieră neașteptată pentru societatea recurentă, deoarece, deși a dat dovadă de deschidere la începutul negocierilor și intenția de a perfecta contractul, totuși atitudinea ulterioară a intimatului, de excludere sau modificare a unor clauze esențiale pentru societate și pentru desfășurarea normală a funcției, încercarea acestuia de a-și limita răspunderea au determinat recurenta să trateze negocierile cu mai mare precauție, întrucât nevoia de concesii acesteia era mult prea mare și ar fi contravenit în mod vădit intereselor acesteia.

Mai mult decât atât, ruperea negocierilor nu a intervenit intempestiv, astfel cum sugera reclamantul, ci discuțiile dintre părți s-au desfășurat pe o perioadă îndelungată. Negocierile nu au încetat în mod neașteptat, în toiul unor negocieri în care părțile erau de acord cu privire la elementele contractuale, ci, pe parcurs, părțile au început să fie de acord cu privire la din ce în ce mai puține aspecte, ceea ce a condus la încetarea acestora.

Referitor la buna-credință în etapa negocierilor, dată fiind importanța sa deosebită, buna-credință se prezumă, ceea ce înseamnă că a susține contrariul, respectiv reaua-credință în exercitarea drepturilor, trebuie să se bazeze pe dovezi concludente și pertinente. Nu este suficientă doar afirmarea unei asemenea conduite, în condițiile în care, de facto, se prezumă că subiectele raportului juridic sunt de bună-credință. Buna-credință presupune conformitatea dintre gândire și expresiile ce o traduc, dintre faptul psihologic exprimat și scopul urmărit.

Prin urmare, instanța nu a aplicat prezumția de bună-credință, iar partea adversă nu a făcut dovada contrară. Atenția sporită a societății și limitarea concesiilor care se impuneau a fi făcute sunt explicabile, ținând cont de interesul acesteia de a avea personal de conducere competent, având în vedere anvergura acesteia, gradul mare de răspundere pe care îl au angajații săi și impactul dezastruos pe care le pot avea deciziile nepotrivite, atât în ceea ce privește alegerea personalului, cât și relațiile cu terții. Postul pe care urma să îl ocupe domnul A. era un post de răspundere majoră, astfel încât nu erau permise erori, în sensul angajării unei persoane nepotrivite.

Cât privește forma de vinovăție a intenției, aceasta presupune un element volitiv mai accentuat decât în cazul celorlalte forme. Atitudinea recurentei de la finalul negocierilor, inclusiv prin propunerea unui post remunerat la o valoare mai mică, nu sugerează intenția de a desfășura și înceta negocierile cu rea-credință. Odată ce discuțiile au avansat și viziunile părților au prins contur, continuarea negocierilor a fost complicată, de vreme ce devenea evident faptul cu intimatul nu dorea să își asume responsabilitatea acelui post, ci doar beneficiile acestuia (unele dintre ele, propuse chiar de acesta, precum nerespectarea unui program de lucru, plata primelor de asigurare pentru răspundere profesională de către societate).

Cu privire la oferta ulterioară a postului de director de investiții, remunerația a fost stabilită la un nivel mai redus, însă exista posibilitatea obținerii unui onorariu de succes considerabil. Având în vedere că societatea recurentă a ajuns la concluzia că ocuparea postului de director adjunct de către intimat ar fi prejudiciat societatea, i s-a propus un post care nu presupune o răspundere la fel de mare. O nonă propunere poate fi considerată ca o dovadă a bunei-credințe, relevând intenția de a se încheia un contract cu intimatul. Instanța de apel consideră că aceste "experiment" este o dovadă a lipsei de bună-credință, însă, în realitate, intimatul avea posibilitatea acceptării celei de-a doua oferte, care însă punea accent pe onorariul de succes, deci pe rezultatele pe care intimatul le-ar putea obține, dar pe care nu și le-a asumat.

Considerentele care au stat la baza ruperii negocierilor nu au fost reprezentate de decizia inopinată a recurentei, ci rezultă din anexa nr. 10.

Hotărârea instanței de apel contrazice conceptul de bună-credință, având în vedere faptul că propunerile recurentei au fost rezonabile, iar cel care se face vinovat de condiții, modalități neserioase este de fapt intimatul, date fiind modificările și înlăturările de clauze esențiale și necesare.

În ceea ce privește prejudiciul, deși aspectele de fapt sunt reținute în mod corect de către instanța de apel, totuși decizia de a acorda totuși intimatului suma de 40.000 de RON este contradictorie și denotă o interpretare eronată a modalității de evaluare a prejudiciului.

Se observă, îndeosebi, faptul că intimatul a acționat cu rea-credință, întrucât a ascuns celeilalte părți implicate în negocieri și instanței faptul că acel contract cu titlu oneros era încheiat cu o firmă, iar nu cu acesta în nume propriu. Renunțarea la contractul cu titlu gratuit, în mod cert, nu a produs vreun prejudiciu intimatului.

Mai mult decât atât, încetarea negocierilor este un efect al dreptului recurentei de a încheia contractele care nu contravin intereselor acesteia, sens cu care este incident art. 1353 C. civ., în cauză nefăcându-se dovada abuzului de drept, în exercitarea libertății contractuale prevăzute de art. 1183 alin. (1) C. civ.

Nu este îndeplinită nici condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Renunțarea la contractele aflare în desfășurare (cu toate că nu se cunoaște cu certitudine modalitatea de încetare a respectivului contract) a reprezentat o apreciere subiectivă a intimatului-reclamant, care nu poate ii imputabilă societății B..

Negocierile presupun doar posibilitatea încheierii unui contract, neputând exista o certitudine în această privință. Intimatul, dată fiind experiența sa profesională, cu siguranță cunoaște acest lucru, însă a evaluat în mod greșit/precipitat șansele de încheiere a contractului, având cunoștință de importanța pe care o are societatea B. pe piață și de pregătirea ce se solicită pentru un astfel de post. Deși președintele Consiliului de administrație s-a arătat deschis față de posibilitatea încheierii contractului cu intimatul, acest lucru nu anulează neînțelegerile survenite pe parcursul negocierilor, s-a conchis prin motivele de recurs.

III. Judecata recursului

La termenul de judecată din 18 octombrie 2022, Înalta Curte a pus în discuție excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant A., invocată prin întâmpinare de către recurenta-pârâtă B. S.A. Borzești, urmând a se pronunța asupra acestei excepții cu prioritate față de analiza motivelor de recurs.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte constată că este fondată, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 1- 8 C. proc. civ.

Pe acest temei, pentru ca recursul să fie motivat, nu este suficientă indicarea formală a unuia dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci este necesară formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

În același timp, nu constituie critici de nelegalitate susținerile părții cu privire la situația de fapt stabilită în evocarea fondului de către instanța de apel și care tind la reaprecierea probatoriului administrat, întrucât reevaluarea elementelor faptice care au condus la pronunțarea deciziei de apel interesează temeinicia acesteia, a cărei verificare nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, deși recurentul a încadrat criticile sale în cazul de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este posibilă cercetarea legalității deciziei de apel, în ceea ce privește modul de aplicare a normelor de drept substanțial, în contextul susținerilor din memoriul de recurs.

Astfel, recurentul, nemulțumit fiind de diminuarea în apel a cuantumului despăgubirilor cuvenite de la 460.000 RON la 40.000 RON, a pretins că instanța de apel ar fi ignorat art. 1532 alin. (2) și art. 1385 alin. (4) C. civ. la calcularea prejudiciului, deși pierderea unei șanse poate fi luată în considerare la repararea pagubei suferite, din moment ce are caracter cert, potrivit legii, existența șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, dar și faptul nematerializării ei.

Din considerentele deciziei recurate, reiese că instanța de apel s-a raportat, în analiza condiției prejudiciului, la prevederile art. 1532 alin. (2) și art. 1385 alin. (4) C. civ., invocate în cererea de recurs, ce reprezintă norme de drept comun pentru întinderea reparației în cazul răspunderii civile delictuale, dar și la prevederile art. 1183 alin. (4) C. civ., ce reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin negocierea contrară bunei-credințe.

Instanța de apel a analizat dacă neîncasarea, ca urmare a ruperii negocierilor, a venitului aferent postului pentru care s-au purtat negocierile, echivalează cu pierderea șansei de a obține un avantaj și a arătat argumentele pentru care a înlăturat susținerile cu acest obiect ale reclamantului.

Prin urmare, la stabilirea întinderii despăgubirilor a fost avut în vedere criteriul de calcul al pierderii unei șanse, însă, nu i s-a dat eficiență în circumstanțele particulare ale speței.

În aceste condiții, critica recurentului este formală, atât timp cât se limitează la invocarea unui anumit criteriu de calcul al prejudiciului și la redarea conținutului textelor de lege care îl prevăd și îl definesc, în pofida analizării de către instanța de apel tocmai a cerințelor de aplicare a dispozițiilor legale respective, fără a se indica vreun argument în combaterea raționamentului juridic expus în decizie și fără a se face măcar referire la motivele pentru care au fost înlăturate susținerile părții.

Nu se poate reține, așadar, formularea unei veritabile critici de nelegalitate a deciziei în legătură cu acest criteriu legal de calcul, după cum nu pot fi primite nici susținerile recurentului referitoare la venitul pe care îl realiza în postul din care și-a dat demisia pentru a încheia contractul asupra căruia s-au purtat negocieri.

Rezultă din considerentele deciziei recurate faptul că instanța de apel a analizat și aceste susțineri ale reclamantului, însă le-a înlăturat în raport de probele administrate, reținând, în fapt, că reclamantul ocupa postul anterior în baza unui contract de mandat cu titlu gratuit, ceea ce înseamnă o funcție neremunerată, iar contractul cu titlu oneros depus la dosar a fost încheiat de către o persoană juridică, nu de către reclamant personal, aceasta încasând sume de bani într-o altă perioadă de timp decât cea la care reclamantul a făcut referire prin pretențiile formulate în cauză.

Prin motivele de recurs, s-a arătat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, cauza de încetare a contractului de muncă anterior ca fiind rezilierea, când, în realitate, contractul a încetat prin acordul părților și, totodată, că s-ar fi dovedit încasarea de către reclamant a unui venit, chiar dacă o persoană juridică a încheiat contractul cu titlu oneros, sumele de bani remise acesteia din urmă fiind transferate reclamantului.

Față de considerentele deciziei recurate, redate în cele ce preced, Înalta Curte constată că susținerile reclamantului au ca finalitate reală reaprecierea situației de fapt stabilite de către instanța de apel pe baza probelor administrate, întrucât analizarea lor ar implica cercetarea contractului de muncă și a altor înscrisuri referitoare la acesta, precum și mijloacele de probă vizând eventualul transfer al unor sume de bani de la persoana juridică în contul bancar al reclamantului.

Or, reevaluarea probelor administrate, cu scopul stabilirii situației de fapt, interesează temeinicia deciziei recurate, astfel încât excedează atribuțiile acestei instanțe de control judiciar, care sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității hotărârii de apel, prin prisma cazurilor de casare în mod expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, susținerile din cererea de recurs referitoare la întinderea despăgubirilor acordate prin decizia de apel nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, susceptibile de a fi calificate drept motive de recurs în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi primite și analizate ca atare.

Împrejurarea că despăgubirile acordate în apel ar fi modice este lipsită de relevanță pentru modul de aplicare a legii de către instanța de apel, în condițiile în care cuantumul acestora a fost stabilit pe baza probelor administrate și în urma verificării condițiilor de aplicare a prevederilor legale de care s-a prevalat reclamantul, acestuia revenindu-i sarcina probării prejudiciului suferit prin ruperea negocierilor.

În absența unor critici pe aspectul menționat, care să învestească instanța de recurs cu cercetarea legalității deciziei recurate, Înalta Curte constată, față de considerentele expuse anterior, că recursul este nul, pe temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârâta B. S.A. Borzești, examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., conțin, în esență, patru critici de nelegalitate, astfel cum au fost sintetizate chiar de către recurentă:

- neanalizarea apărărilor recurentei, în conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privitoare la caracterul de clauze esențiale al clauzelor ce au făcut obiectul negocierilor dintre părți și contestarea acceptării ofertei de a contracta la data de 02.09.2019;

- aplicarea greșită a prevederilor art. 1182 alin. (1), art. 1185, art. 1196, art. 1197 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. civ., prin aprecierea conform căreia ar fi fost acceptată oferta reprezentată de contractul de muncă, iar încheierea contractului urma să aibă loc după ce părțile ar fi negociat clauzele contractului;

- încălcarea și aplicarea greșită a principiului libertății contractuale, prevăzut de art. 1183 alin. (1) C. civ.

- evaluarea greșită a condițiilor pe care le presupune răspunderea delictuală prevăzută de art. 1183 alin. (2)-(4) C. civ.

Înalta Curte constată că motivele de recurs se bazează pe o lectură eronată a considerentelor de fapt și de drept ale deciziei recurate, începând cu conținutul ofertei de a contracta și până la ruperea negocierilor.

Astfel, din considerentele deciziei de apel, rezultă că oferta făcută reclamantului de către societatea pârâtă B. S.A. Borzești a vizat preluarea de către reclamant a unei anumite funcții de conducere în cadrul societății recurente (director general adjunct - CEO Deputy), pentru o indemnizație de 8000 euro lunar. Acesta este conținutul ofertei în legătură cu care s-a constatat acceptul reclamantului și respectiv, ruperea negocierilor ca urmare a conduitei de rea-credință a pârâtei.

Trebuie, de asemenea, subliniat, din considerentele deciziei, că încheierea contractului urma să aibă loc după ce părțile ar fi negociat clauzele contractului, totodată, că momentul ruperii negocierilor a fost marcat de comunicarea de către reprezentantul pârâtei a faptului că un contract între părți se poate încheia doar pentru un post de director de investiții și doar pentru o remunerație de 4000 euro lunar, justificând că acest post este prea complex, stresant și de specialitate pentru reclamant.

Anterior, după acceptarea ofertei, părțile purtaseră negocieri pe mail, timp de 2 luni, în legătură cu clauzele contractuale și de confidențialitate din cuprinsul contractului de management, respectiv al contractului individual de muncă, transmise în proiect reclamantului.

Situația de fapt expusă în decizia de apel și redată anterior nu poate face obiect al unei reevaluări în etapa procesuală a recursului, întrucât temeinicia hotărârii nu reprezintă un motiv de casare în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acestea vizând exclusiv aspecte de nelegalitate a deciziei pronunțate în calea ordinară de atac.

Pornind de la această premisă, se reține că, prin motivele de recurs, se susține în mod eronat formularea unei constatări a instanței de apel în sensul încheierii contractului, ca urmare a acordului părților asupra clauzelor esențiale ale contractului, și al purtării negocierilor exclusiv asupra clauzelor secundare, cu consecința că nu au temei susținerile recurentei vizând neanalizarea apărărilor sale pe aspectul caracterului clauzelor ce au făcut obiectul negocierilor părților.

În realitate, prin decizia recurată, după cum s-a arătat anterior, s-a constatat în mod neechivoc faptul că acceptarea ofertei nu a condus la încheierea contractului, acordul de voință perfectându-se abia după ce părțile ar fi negociat clauzele contractului.

O asemenea constatare nu este contradictorie, chiar dacă, potrivit art. 1182 alin. (1) C. civ., contractul se socotește încheiat nu numai prin negocierea lui de către părți, ci și prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta, fiind suficient, potrivit alin. (2), "ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane."

Art. 1182 C. civ. conține regula în ceea ce privește încheierea oricărui contract, însă, trebuie observat și art. 1185 C. civ., în conformitate cu care "Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea."

Se impune a se constata, astfel, că motivarea deciziei de apel relevă incidența în cauză a situației de excepție prevăzute de art. 1185 C. civ., în condițiile în care s-a considerat că, în pofida acceptării ofertei, contractul nu a fost, totuși, încheiat. Între părți s-au purtat, incontestabil, negocieri, iar instanța de apel a reținut că acestea au avut loc în legătură cu clauzele contractuale și de confidențialitate din cuprinsul contractului de management, respectiv al contractului individual de muncă, după cum s-a arătat anterior.

Dacă s-ar fi ajuns la concluzia încheierii contractului ca urmare a acceptării ofertei, s-ar fi constatat pe acest temei că raportul juridic dintre părți are un temei contractual. Or, despăgubirile au fost acordate pe temei delictual, în aplicarea prevederilor cu caracter special din art. 1183 C. civ., ce reglementează posibilitatea reparării prejudiciului cauzat în legătură cu negocierea cu rea - credință a unui contract.

Astfel, conform acestei norme, "(3) Este contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul. (4) Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemănătoare."

Instanța de apel a respins solicitarea reclamantului, referitoare la întinderea prejudiciului, având ca obiect acordarea de despăgubiri într-un cuantum echivalent salariului promis și neîncasat tocmai față de neîncheierea contractului. S-a arătat în decizie că, în această situație, nu ar mai fi nicio diferență între executarea contractului și neîncheierea lui culpabilă, în speță nefiind vorba despre drepturi salariale necuvenite și neîncasate pentru mandatul exercitat.

Revenind la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., față de cele arătate anterior, se observă că rațiunea pentru care instanța de apel a considerat lipsită de relevanță apărarea pârâtei pe aspectul caracterului esențial ori neesențial al clauzelor care au făcut obiectul negocierilor decurge din prevederile art. 1185 C. civ.

Această normă nu face distincție între clauze principale și secundare, prevăzând doar că un contract nu se poate socoti ca fiind încheiat până nu se ajunge la un acord cu privire la acele clauze (elemente) cu privire la care acest acord este solicitat de către una dintre părțile la negociere.

Întrucât, ca regulă, contractul este încheiat prin acordul de voință asupra elementelor esențiale ale contractului, astfel cum prevede art. 1182 alin. (2) C. civ., în situația de excepție din art. 1185 C. civ. un asemenea rezultat nu se produce, chiar dacă a intervenit acordul asupra elementelor esențiale, iar negocierile continuă asupra elementelor secundare.

Într-o asemenea ipoteză, clauzele asupra cărora se negociază devin esențiale prin voința părților (clauze esențiale subiective), cu toate că, în mod obiectiv, privesc elemente secundare ale contractului. Fiind vorba despre o derogare de la regulă, prin art. 1185 C. civ. legiuitorul a dat eficiență deplină libertății contractuale, care caracterizează formarea, încheierea oricărui contract.

Prin urmare, este lipsită de temei critica recurentei - pârâte referitoare la nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile în care, potrivit celor expuse, instanța de apel a reținut incidența art. 1185 C. civ. și a considerat că este suficient faptul că părțile au continuat negocierile asupra unor clauze contractuale și de confidențialitate, indiferent de caracterul lor de clauze esențiale ori secundare, pentru a ajunge la concluzia neîncheierii contractului.

Se observă, de altfel, că recurenta, reproșând instanței de apel neanalizarea caracterului clauzelor vizate de negocierea părților (pct. A fila x din memoriul de recurs) - și, în continuare, aprecierile legate de acceptarea ofertei și momentul încheierii contractului (pct. B), cu consecința nerespectării principiului libertății contractuale, prevăzut de art. 1183 alin. (1) C. civ. (pct. C) -, contestă, în realitate, chiar conținutul ofertei făcute reclamantului.

Astfel, susținerea conform căreia contractul nu ar fi fost încheiat, întrucât oferta nu a fost acceptată fără rezerve de către reclamant - distinct de faptul că se bazează pe o premisă eronată, respectiv pe o constatare ce nu corespunde considerentelor deciziei recurate, anume că instanța de apel ar fi reținut încheierea contractului ca urmare a acceptării ofertei, astfel cum s-a expus anterior -, relevă, în concret, apărarea constantă a pârâtei în proces, potrivit cu care, în cursul negocierilor, reclamantul a fost testat dacă ar fi acceptat un post cu aceleași sarcini, dar plătit la jumătate din suma inițială, acesta fiind motivul pentru care i s-a oferit un asemenea post (cel de director de investiții, în loc de director general adjunct).

A susține că, după emiterea unei oferte pentru o anumită funcție și cu o anumită remunerație, este posibil, în cursul negocierii clauzelor specifice acelei oferte ori chiar după terminarea negocierii, să se ajungă la discuții între părți asupra altei funcții și a unei alte remunerații, echivalează, în fapt, cu a dilua însuși conținutul ofertei inițiale: în realitate, oferta ar fi vizat o funcție și o remunerație adecvate pregătirii de specialitate a reclamantului, nu neapărat funcția de director general adjunct și remunerația de 8000 euro lunar, funcția și remunerația urmând a fi stabilite după negociere și după testarea destinatarului ofertei.

Or, o asemenea susținere tinde la schimbarea situației de fapt reținute în apel pe baza probelor administrate, în condițiile în care instanța de apel a reținut că oferta făcută de către societatea pârâtă a vizat preluarea de către reclamant a unei anumite funcții de conducere în cadrul societății recurente, pentru o indemnizație de 8000 euro lunar, pe care reclamantul a acceptat-o și în legătură cu care au început negocierile.

Pe baza acestei situații de fapt, practic, instanța de apel a constatat că pârâta a retractat oferta și a făcut o ofertă nouă, ceea ce a condus la încetarea negocierilor în baza primeia. În măsura în care reclamantul ar fi acceptat a doua ofertă (ceea ce nu s-a întâmplat), ar fi fost vorba despre o nouă negociere, în baza noii oferte, și nu despre continuarea negocierii precedente.

În acest context a constatat instanța de apel că societatea nu a avut niciodată intenția să îl angajeze pe reclamant pentru indemnizația de 8000 euro propusă inițial, conduita sa în legătură cu inițierea, continuarea și ruperea negocierilor fiind contrară bunei - credințe, în aplicarea art. 1183 alin. (3) și (4) C. civ.

Din cele expuse, rezultă că susținerile din recurs relevă propria versiune a recurentei - pârâte asupra raportului juridic dintre părți, generat de oferta de contractare, motiv pentru care vor fi înlăturate, cât timp au ca finalitate, inacceptabilă în recurs, schimbarea situației de fapt și reaprecierea probelor administrate.

Prin urmare, nu se poate reține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1182 alin. (1) și art. 1185 C. civ., astfel cum pretinde recurenta, din moment ce instanța de apel nu a constatat că ar fi intervenit încheierea contractului, iar recurenta tinde la schimbarea situației de fapt referitoare la ofertă și la derularea negocierilor, considerentele pe acest aspect fiind deja expuse în prezenta decizie.

Pentru aceleași motive, nici aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1196 și art. 1197 C. civ. nu poate fi reținută, în condițiile în care recurenta invocă aceste prevederi legale, referitoare la acceptarea ofertei, respectiv acceptarea necorespunzătoare a ofertei, cu scopul de a obține în recurs o reevaluare a însuși conținutului ofertei, adică a situației de fapt stabilite în apel, iar atare finalitate este incompatibilă cu prerogativele acestei instanțe de recurs.

Cât privește dispozițiile art. 1183 alin. (1) C. civ., care transpun principiul libertății contractuale în materia negocierilor în vederea încheierii unui contract, prevăzând că părțile nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul negocierilor, trebuie subliniat că norma suportă o derogare consacrată prin alin. (4) al aceluiași art. 1183, aplicabil prin coroborare cu alin. (3). Potrivit acestor dispoziții legale - deja citate în prezenta decizie - partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe, astfel cum aceasta este definită în alin. (3), răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți.

Or, instanța de apel din cauza de față a constatat îndeplinite condițiile de aplicare a normei derogatorii, astfel încât nu au temei susținerile recurentei referitoare la nerespectarea de către instanța de apel a regulii statuate prin art. 1183 alin. (1) C. civ.

În ceea ce privește întrunirea în persoana pârâtei a condițiilor răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat reclamantului pentru inițierea, continuarea și ruperea negocierilor contrar bunei-credințe, Înalta Curte constată că, și de această dată, susținerile recurentei urmăresc reevaluarea situației de fapt, în sensul că eșecul negocierilor ar fi imputabil reclamantului, care nu a dorit să-și asume responsabilitatea postului, ci doar beneficiile acestuia, viziune ce a devenit evidentă pe parcursul negocierilor.

Instanța de apel a constatat, însă, societatea nu a avut niciodată intenția să îl angajeze pe reclamant pentru indemnizația de 8000 euro propusă inițial, astfel încât angajarea sa în negocieri este contrară bunei - credințe.

În raport de aceste considerente din decizia recurată, susținerile recurentei ar presupune a se reaprecia în recurs, pe baza probelor administrate, dacă întreaga conduită a pârâtei, începând cu oferta și până la încetarea negocierilor, denotă intenția sa reală de a-l angaja pe reclamant pentru indemnizația de 8000 euro propusă inițial ori, dimpotrivă, astfel cum a apreciat instanța de apel.

Or, o asemenea reevaluare excedează atribuțiile acestei instanțe de control judiciar, întrucât vizează temeinicia, iar nu legalitatea deciziei recurate, motiv pentru care susținerile recurentei pe aspectul în discuție nu vor fi primite.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtei B. S.A. Borzești, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 174 din data de 16 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. Borzești împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 octombrie 2022.