ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 781/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, la data de 9 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.R.L.: - constatarea antrenării răspunderii civile delictuale în sarcina pârâților, ca urmare a săvârșirii, cu vinovăție, a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii împotriva reclamantului, în temeiul dispozițiilor art. 71-73, art. 252, art. 253 alin. (1) lit. c), art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1357 din C. civ., atât în ceea ce privește acțiunea de documentare, redactare și publicare a unor articole de presă și a unor mesaje denigratoare de promovare de pe platforma D. de către pârâtul B., în calitate de autor și administrator al societății care deține, editează și gestionează site-ul www. E..ro, cât și în ceea ce privește publicarea și menținerea acestor articole, pe site-ul menționat, de către pârâta S.C. C. S.R.L., în temeiul art. 1373 alin. (1) și art. 219 din C. civ. și art. 30 alin. (8) din Constituția României; - obligarea pârâților la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale aparținând reclamantului, atât în prezent cât și în viitor, în temeiul art. 253 alin. (3) lit. b) din C. civ. - obligarea pârâților la retragerea de pe site-ul www.x.ro a conținutului denigrator din cuprinsul articolelor de presă reclamate, precum și a materialelor publicate pe paginile personale de D. și pe pagina de D. E., în temeiul dispozițiilor art. 253 alin. (3) lit. b) din C. civ. - obligarea pârâților la publicarea hotărârii ce se va pronunța în cauză, pe cheltuiala lor, într-un cotidian de circulație națională și pe site-ul www.x.ro, în temeiul dispozițiilor art. 253 alin. (3) lit. a) din C. civ. - obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei totale de 100.000 euro, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial produs, în baza dispozițiilor art. 253 alin. (4) din C. civ. - constatarea culpei procesuale a pârâților și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ.

Hotărârea Tribunalului Iași – secția civilă Prin sentința civilă nr. 327 din 23 februarie 2021, Tribunalul Iași a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.R.L. A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, în echivalent RON, la data plății, cu titlu de daune morale. A obligat pârâții la retragerea de pe site-ul www.x.ro și de pe paginile personale de D. a articolului intitulat " A dat cu cizmele într-un copil până l-a desfigurat, a șantajat pentru 300.000 euro un afacerist și totuși PNL l-a pus șef de spital la Iași". A obligat pârâta C. S.R.L. la ștergerea de pe pagina de D. E. a postărilor de promovare a articolului menționat anterior. A obligat pârâții la publicarea prezentei hotărâri într-un cotidian de largă circulație națională și pe site-ul www.x.ro la data rămânerii definitive. A obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea Curții de Apel Iași – secția civilă Prin decizia civilă nr. 233 din 11 mai 2022, Curtea de Apel Iași – secția Civilă a admis apelurile formulate de B. și C. S.R.L., respectiv de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 327 din data de 23 februarie 2021 a Tribunalul Iași, secția I civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâții la retragerea de pe site-ul www.x.ro și de pe paginile personale de D. a articolelor intitulate "Familie tradițională: unchiul prins cu 1.000.000 euro nejustificabil, nepotul subprefect și apoi șofer de infractor", publicat la data de 19.09.2017, respectiv " A dat cu cizmele într-un copil până l-a desfigurat, a șantajat pentru 300.000 euro un afacerist și totuși PNL l-a pus șef de spital la Iași", publicat la data de 22.02.2020, a obligat pârâta C. S.R.L. la ștergerea de pe pagina de D. E. a postărilor de promovare a articolelor menționate anterior, a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 8 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la instanța de fond, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate ce nu contravin deciziei.

Căile de atac formulate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 233 din data de 11 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, pârâții B. și C. S.R.L. au declarat recurs, la data de 11 august 2022, iar reclamantul A. a declarat recurs incident, la data de 17 octombrie 2022. Prin cererea de recurs, pârâții B. și C. S.R.L. solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurenții invocă incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. Aceștia realizează un istoric al litigiului, detaliind hotărârile care s-au pronunțat în cauză, respectiv sentința civilă nr. 327 din 23 februarie 2021 a Tribunalului Iași și decizia civilă nr. 233 din 11 mai 2022 a Curții de Apel Iași. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile procedurale referitoare la administrarea probelor întrucât singura probă administrată în cauză, de către reclamant, este depoziția martorului F. care este incompletă material. La finalul acesteia, există o întrebare la care lipsește răspunsul. Or, instanța trebuie să analizeze fiecare probă, în parte, iar cele care au stat la baza soluției trebuie să fie integre/complete. Încălcarea dispozițiilor art. 264 din C. proc. civ. atrage casarea deciziei recurate, soluția fiind impusă de legiuitor în cuprinsul art. 497 din același act normativ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții arată că decizia recurată cuprinde mai multe contradicții între considerente. Astfel, pe de o parte, instanța de apel a reținut că prejudiciul nepatrimonial trebuie probat, reclamantul având sarcina probei și că, în ceea ce privește două dintre articole, nu s-a realizat sarcina probei. Pe de altă parte, a apreciat că pentru celelalte două articole s-a făcut dovada acestui prejudiciu deși singura probă administrată, pentru toate articolele, este depoziția martorului F.. De asemenea, instanța de apel a reținut că acțiunea este neîntemeiată în ceea ce privește articolul din data de 22 februarie 2020 deși a apreciat lipsa unei încălcări a valorilor nepatrimoniale ale aceleiași părți cu privire la articolul din data de 30 martie 2020. Recurenții arată că exprimarea unor opinii, în același mod, respectiv folosirea aceleiași sintagme "șofer al infractorului G." nu poate fi reținută odată ca ironie și odată ca defăimare, în cadrul aceleiași decizii și, mai mult, sintagme vădit ironice "ca de altfel tonul întregului articol publicat de pârât în 22 februarie 2020". Or, una și aceeași expresie/sau același mod de exprimare utilizat în două articole diferite nu poate avea un caracter diferit, aspect reținut, în mod nelegal, de către instanța de fond, folosirea aceluiași tip de sintagme fiind apreciată contradictoriu de către instanța de apel. Aceste contradicții justifică, în opinia recurenților, incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ceea ce atrage casarea deciziei recurate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu pct. 8 din C. proc. civ., se arată că hotărârea recurată nu este motivată corespunzător iar motivele existente încalcă dispozițiile de drept material. Recurenții apreciază că instanța de apel nu a individualizat sancțiunea aplicată deși, prin cererea de apel, aceștia au arătat că există mai multe remedii ale prejudiciului moral, prevăzute de art. 253 alin. (1)-(4) din C. civ.. Mai mult, instanța a reținut că nu s-au dovedit efectele negative deosebite suferite de reclamant în plan profesional ca urmare a celor două articole, dar a acordat daune morale în cuantum de 2.000 euro. Or, și această contradicție în motivare conduce la casarea horărârii recurate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții arată că hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborate cu dispozițiile art. 72 alin. (2) și art. 1349 din C. civ. și ignoră prevederile art. 75 din același act normativ. Răspunderea ca urmare a atingerii aduse demnității/reputației/prestigiului unei persoane presupune, în primul rând, o aplicare a normelor de drept material ce vizează libertatea de exprimare și dreptul la reputație/renume/prestigiu al persoanei coroborate cu cele ale răspunderii de tip delictual. Ingerința adusă dreptului de exprimare se poate dispune, în mod legal, în urma aplicării limitărilor posibile ale acestui drept fundamental în cazurile și condițiile expres definite de legislația aplicabilă, națională și europeană. În opinia recurenților, potrivit dispozițiilor art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe care le citează, în integralitate, în cererea de recurs, libertatea de exprimare nu reprezintă o libertate absolută ci ea poate fi supusă unor restrângeri și, implicit, responsabilități, în condițiile în care aduce atingere valorilor prevăzute de art. 10 alin. (2), între care și reputația unei persoane. Recurenții prezintă detaliat jurisprudența CEDO relevantă în cauză, principiile pe care le-a statuat instanța europeană, insistând asupra împrejurării că libertatea de exprimare se aplică nu numai informațiilor sau ideilor considerate inofensive ci și a celor care lovesc, șochează sau neliniștesc o persoană sau o parte a populației, în baza pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere fără de care o societate democratică nu poate exista. De asemenea, prezintă detaliat și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a întări limitele largi ale libertății de exprimare. Raportând cele statuate de instanța europeană și cea națională la speța dedusă judecății, recurenții apreciază că decizia recurată este nelegală cu privire la soluția ce vizează cele două articole considerate prejudiciabile pentru reclamant. Astfel, arată că articolul "A dat cu cizmele într-un copil până l-a desfigurat, a șantajat pentru 300.000 euro un afacerist și totuși PNL l-a pus șef de spital în Iași" este un articol de opinie. Autorul a exprimat, într-o manieră critică și ironică, o opinie privind numirea reclamantului, persoană publică, în funcția de manager al spitalului, de către PNL, fără ca acesta să aibă minime competențe profesionale care să justifice o astfel de numire. De aceea, instanța trebuia să rețină aceste aspecte. Mai mult, există o bază factuală în privința faptelor relatate: incidentul din perioada liceului nu a fost contestat de reclamant, a fost relatat de martorul audiat în cauză, șantajul face obiectul unei anchete penale, prietenia cu G. este de notorietate. Iar tonul și limbajul folosit fac referire direct la operele lui Caragiale care denotă tenta de ironie în care a fost redactat articolul. Materialul publicistic se încadrează în limitele libertății de exprimare întrucât, în concordanță cu jurisprudența CEDO, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes general, cu o bază factuală suficientă. În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmația (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României). Iar toate acestea sunt respectate în cauză. De aceea, în opinia recurenților, referirirea la "reaua – credință", "folosirea unui limbaj care depășește doza de exagerare permisă jurnalistului" atestă nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce privește acest articol. Articolul "Familie tradițională: unchiul bugetar prins cu 1.000.000 euro nejustificabil, nepotul subprefect și apoi șofer de infractor", publicat la data de 19 septembrie 2017, reprezintă o opinie exprimată de jurnalist cu privire la activitatea publică a reclamantului, respectiv a persoanelor care au contribuit la cariera sa publică, mai ales unchiul său care a fost condamnat penal pentru șantaj prin presă. Știrea este transpusă prin raportare la aspectele de interes public local, pe baza unor fapte reale, jurnalistul arătând că a obținut o funcție publică deși nu s-a remarcat prin nimic special nici înainte și nici după obținerea unei astfel de funcții. Legăturile cu persoanele anchetate sau condamnate penal fuseseră relatate în presă: la data de 5 iulie 2017 fusese publicat pe site-ul postului H., un articol despre relațiile dintre familia I. și A. iar la data de 18 septembrie 2017, pe site-ul www.x.ro a fost publicat un alt articol despre nejustificarea unor sume de bani de către unchiul reclamantului. Astfel, și sub acest aspect, decizia recurată este nelegală. În ceea ce privește motivul de casare referitor la cheltuielile de judecată, apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Arată că hotărârea este nelegală întrucât, pe de o parte, s-a reținut eronat că nu solicită cheltuieli de judecată. Recurenții arată că au menționat expres că își rezervă dreptul de a recupera cheltuielile de judecată pe cale separată. Pe de altă parte, întrucât cererea de chemare în judecată a fost admisă parțial, reclamantul putea obține cheltuieli de judecată proporțional cu pretențiile admise. În concluzie, pentru toate situațiile expuse, recurenții – pârâți solicită admiterea recursului, casarea deciziei nr. 233/2022 pronunțate de Curtea de Apel Iași și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Prin recursul incident formulat, reclamantul A. solicită admiterea căii extraordinare de atac și casarea deciziei recurate, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul arată că au fost încălcate dispozițiile art. 264 din același act normativ potrivit cu care instanța este obligată să examineze probele administrate, pe fiecare în parte, și pe toate, în ansamblul lor. În opinia sa, prin decizia recurată s-a reținut că anumite afirmații reprezintă judecăți de valoare care au o bază factuală, un exemplu, în acest sens, fiind lipsa experienței anterioare în domeniul medical. Or, împrejurarea reținută dovedește că instanța nu a analizat CV-ul reclamantului întrucât acolo sunt detaliate funcțiile anterioare și sectoarele de activitate în care și-a desfășurat activitatea. Neanalizarea acestui CV a condus la o soluție eronată și justifică necesitatea casării parțiale a hotărârii. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel a depășit limitele judecății, hotărârea cuprinzând motive străine de natura cauzei. Susține că s-a reținut, în mod eronat, că unul dintre articole a fost publicat într-o secțiune dedicată informațiilor într-o notă umoristică, ironică, exagerată. În realitate, în această secțiune se redau informații concrete iar nu bancuri sau alte elemente de natură umoristică. Nici pârâții nu au susținut o împrejurare contrară. În acest sens, instanța și-a depășit limitele învestirii și, mai mult, a reținut situații străine de natura cauzei, ceea ce justifică casarea parțială a hotărârii în ceea ce privește articolele "A., a doua amendă pentru prietenul său I." publicat la data de 19 decembrie 2018 și "Fostul subprefect A., martor de serviciu pentru a certifica suferințele clanului I." publicat la data de 26 septembrie 2018. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul critică modalitatea de motivare, apreciind că analiza trebuia realizată dintr-o altă perspectivă. Acesta nu avea nicio funcție publică, imaginea sa fiind asociată cu una dintre victimele jurnalistului, respectiv J., care face obiect al multor materiale denigratoare. Consideră că pârâtul B. are un interes personal de a scrie despre familia Asimionesei, atitudinea sa părtinitoare rezultând din conținutul articolelor publicate. Or, atitudinea jurnalistului nu trebuie interpretată unilateral și unidirecțional, prin raportare la fiecare material de presă, în parte, ci în ansamblul ei. Atitudinea exprimată în articolele de presă, pentru care a fost sancționat de către instanță, nu a dispărut în celelalte articole, raportarea la subiectul materialelor fiind aceeași. Jurnalistul este lipsit de obiectivitate, reclamantul fiind adus în atenția publicului doar în considerarea relației de prietenie cu J.. Reclamantul este asociat noțiunii de clan, fiind pus în aceleași rânduri cu oamenii pe care pârâtul B. îi disprețuiește încă din anul 2012, deși doar a avut calitatea de martor într-un proces civil. Apreciază că, dat fiind caracterul denigrator al materialelor criticate, se impune sancționarea tuturor articolelor supuse controlului judiciar. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel a interpretat eronat normele care stabilesc drepturile și obligațiile jurnalistului. În opinia sa, instanța de apel nu a ținut seama de dispozițiile Rezoluției Consiliului Europei nr. 1003 din data de 1 iulie 1993 cu privire la etica ziaristică, adoptată de România și publicată în Monitorul Oficial nr. 265 din data de 20 septembrie 1994. Potrivit dispozițiilor art. 3 din această rezoluție, principiul de bază al oricărei evaluări etice a ziaristicii este că trebuie făcută o distincție clară între știri și păreri. Știrile sunt informații, adică fapte și date, în timp ce opiniile exprimă gânduri, idei, convingeri sau judecăți de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariștilor. Iar potrivit art. 4 din același act european, știrile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost făcute verificările de rigoare, prezentările, descrierea, narațiunea fiind făcute în mod imparțial. Aceleași reguli se desprind și din Codul Deontologic al Jurnalistului din România, respectiv art. 1, 2 și 3 care impun jurnalistului obligația de a relata adevărul, de a da publicității doar informații de a căror veridicitate este sigur, după ce le-a verificat din surse credibile, de a oferi știri exacte, obiective, fără păreri personale. Doar jurnalistul de bună-credință poate folosi judecăți de valoare în redactarea unei știri de presă iar pârâtul B. nu a acționat cu bună-credință. Recurentul se face vinovat doar de faptul că este prieten cu membrii familiei Asimionesei, denigrarea sa pornind de la această împrejurare. Campania de presă a început după momentul în care pârâtul B. a anunțat public că va ataca orice persoană care se asociază cu K. și s-a intensificat în momentul în care recurentul s-a prezentat, ca martor, într-un proces dintre J. și recurent. Fiind încălcate toate aceste dispoziții legale, hotărârea este nelegală. Referitor la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul apreciază că hotărârea cuprinde motive contradictorii cu privire la sintagma "șofer al șantazistului I.". Acesta arată că sintagma este apreciată ca fiind denigratoare în articolul "Familie tradițională: unchiul bugetar prins cu 1.000.000 euro nejustificabil, nepotul subprefect și apoi șofer de infractor". Astfel, afirmațiile jurnalistului nu pot beneficia de protecția instituită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Însă, aceeași sintagmă apare și în articolul "80 de angajați Socola dau năvală peste managerul fost șofer al infractorului I.". Aceste articol este apreciat ca având judecăți de valoare, cu fundament factual, adică o împrejurare diferită primului articol menționat. Or, cu privire la aceeași expresie nu se poate reține ca fiind odată o judecată de valoare iar altă dată fapt denigrator. Apreciază ca această situație este consecința unei erori a instanței de apel. Sintagma este jignitoare, neputând fi reținută diferit în două situații identice. Iar această contradicție atrage casarea hotărârii recurate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu pct. 6 din C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la una dintre chestiunile juridice supuse analizei, respectiv una dintre ideile centrale ale articolului "80 de angajați Socola dau năvală peste managerul fost șofer al infractorului Asimionesei". Autorul articolului arată că recurentul este o persoană incapabilă să ajungă într-un anumit punct, nu are experiență, având însă, ca atu, faptul că a fost șofer al infractorului G.. Această concluzie nu a fost analizată de către instanța de apel, care trebuia să sancționeze atacurile gratuite la adresa recurentului. Și această împrejurare atrage casarea deciziei recurate. În concluzie, se solicită admiterea recursului incident și casarea parțială a deciziei recurate.

Apărările formulate în cauză În termen procedural, reclamantul A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâți, prin care a invocat excepția nulității căii extraordinare de atac, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., solicitând, în principal, anularea acestuia și, în subsidiar, respingerea, ca nefondat. În termen procedural, pârâții B. și C. S.R.L. au formulat întâmpinare la recursul incident, prin care au invocat excepția nulității căii extraordinare de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Procedura în fața instanței de recurs Prin încheierea din data de 9 martie 2023, a fost preschimbat termenul de judecată acordat în cauză, de la 30 martie 2023 la 27 aprilie 2023. La termenul din data de 27 aprilie 2023, Înalta Curte a respins atât excepția nulității recursului invocată de reclamantul A. cât și excepția nulității recursului invocată de pârâții B. și C. S.R.L., apreciind că ambele căi extraordinare de atac cuprind argumente care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. La același termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra celor două recursuri, cu care a fost învestită, amânând pronunțarea pentru termenul din data de 11 mai 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor declarate în cauză Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele. Prin cererea de recurs, pârâții B. și C. S.R.L. critică decizia nr. 233 din data de 11 mai 2022 a Curții de Apel Iași, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. Pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte va proceda la analiza argumentelor grupate pe motivele de recurs invocate de recurenți. În primul rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când "instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității." Acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural, care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., potrivit cu care "(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat." În cadrul acestui motiv de casare, recurenții arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile procedurale referitoare la administrarea probelor, respectiv art. 264 din C. proc. civ., întrucât singura probă administrată în cauză, de către reclamant, este depoziția martorului F. care este incompletă material în sensul că lipsește răspunsul la ultima întrebare. Înalta Curte reține că se invocă o neregularitate a actului de procedură care, față de norma încălcată, ar atrage sancțiunea nulității relative. Din prevederile art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată, ale cărei interese sunt protejate prin norma încălcată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria sa faptă. Iar conform art. 178 alin. (3) lit. b) din același act normativ, nulitatea relativă trebuie invocată, pentru neregularitățile săvârșite în cursul judecății, la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond. Or, în cauza pendinte, lipsa răspunsului la ultima întrebare este justificată de împrejurarea că întrebarea a fost respinsă de către instanță, ca nefiind utilă soluționării cauzei. Lipsa unei astfel de mențiuni în cuprinsul declarației de martori nu este, însă, vătămătoare pentru recurenți cu atât mai mult cu cât întreaga procedură a fost expusă, în detaliu, în încheierea de ședință de la termenul respectiv. Mai mult, la termenul de judecată când s-a administrat proba cu martori, nu a fost invocată nicio neregularitate, în acest sens, deși toate părțile au fost prezente, au administrat probatoriile și au pus concluzii pe fond. Prin urmare, această neregularitate invocată de recurenți nu este vătămătoare, nu a fost invocată în termen procedural și nu poate conduce la nulitatea actului de procedură și la casarea hotărârii recurate. Tot în cadrul acestui motiv de recurs se susține că hotărârea este nelegală și sub aspectul cheltuielilor de judecată. Recurenții arată că au menționat, expres, că își rezervă dreptul de a recupera cheltuielile de judecată pe cale separată, dar că acest aspect nu a fost reținut de către instanța de apel. Partea care câștigă procesul are posibilitatea de a recupera cheltuielile de judecată pe calea unei acțiuni separate și autonome față de litigiul care le-a generat. Acest aspect a fost menționat și prin considerentele Deciziei nr. 59/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat: "S-a reținut a fi firesc ca o astfel de cerere, care capătă autonomie în raport cu litigiul ce a generat cheltuielile respective, să fie văzută și tratată ca una cu individualitate proprie, care stă la baza declanșării unui litigiu independent de cel inițial, care generează propriile cheltuieli și care se supune regulilor generale de judecată, inclusiv a acelora reglementate în cuprinsul dispozițiilor art. 451 – 455 din C. proc. civ.." Demersul separat nu este condiționat de existența unei mențiuni în acest sens, în hotărârile pronunțate în litigiul care a determinat, efectiv, cheltuielile, astfel încât lipsa unei astfel de mențiuni, în cuprinsul hotărârii, nu este vătămătoare pentru partea care pretinde cheltuielile de judecată. De asemenea, recurenții susțin că, întrucât cererea de chemare în judecată a fost admisă parțial, reclamantul putea obține cheltuieli de judecată proporțional cu capetele de cerere admise. Însă, nici aceste susțineri nu pot fi primite întrucât instanța de apel a acordat cheltuieli de judecată proporțional cu pretențiile admise, motiv pentru care cuantumul acestora a fost stabilit la 8 RON. Prin urmare, criticile formulate sunt nefondate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În al doilea rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat este nefondat. Orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt menționate trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. Dacă pentru invocarea nemotivării totale a hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte variante normative recurenții sunt ținuți să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă, cu claritate, motivarea insuficientă, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept sau să indice acele considerente străine de natura pricinii. În cauza de față, recurenții precizează că hotărârea atacată cuprinde mai multe considerente contradictorii. Astfel, arată că instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește trei dintre articole, nu s-a realizat sarcina probei prejudiciului iar pentru celelalte două articole s-a făcut dovada acestuia deși singura probă administrată, pentru toate articolele, este depoziția martorului F.. De asemenea, arată că exprimarea unor opinii, în același mod, respectiv folosirea aceleiași sintagme "șofer al infractorului G." a fost reținută odată ca ironie și odată ca defăimare, în cadrul aceleiași decizii. Și tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenții arată că instanța de apel nu a individualizat sancțiunea aplicată, a reținut că nu s-au dovedit efectele negative deosebite suferite de reclamant în plan profesional, ca urmare a celor două articole, dar, cu toate acestea, a acordat daune morale în cuantum de 2.000 euro. Raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurenții pentru a susține motivarea necorespunzătoare, precum și la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea caracterului contradictoriu al motivării deciziei recurate, practic, recurenții contestă raționamentul juridic al instanței de apel. Considerentele apreciate, ca fiind contradictorii, vizează preponderent situația de fapt iar nu de drept, nesupusă cenzurii pe calea recursului. Mai mult, nici nu există vreo contradictorialitate între susținerile instanței de apel. Depoziția martorului reclamantului nu a fost analizată singular, ci prin raportare la celelalte probatorii. Prin urmare, prin coroborarea probatoriilor administrate, s-a stabilit că două dintre articole cuprind materiale defăimătoare, cu consecințele negative expuse de martorul indicat, și s-au stabilit daune, în cuantum de 2.000 euro. Trei dintre articole, încadrându-se în limitele libertății de exprimare, nu au lezat reputația și onorarea reclamantului, nu au condus la consecințe negative, prejudiciabile pentru acesta. Referitor la sintagma "șofer al infractorului", în mod corect, instanța de apel a analizat-o în contextul expus de articolele respective. Articolul "80 de angajați Socola dau năvală peste managerul fost șofer al infractorului G." are ca subiect situația unității spitalicești. Exprimarea din titlu are rolul doar de a întări tonul ironic al materialului care, însă, vizează concedierile și demersurile ulterioare ale persoanelor concediate iar nu persoana reclamantului. Articolul "Familie tradițională: unchiul bugetar prins cu 1.000.000 euro nejustificabil, nepotul subprefect și apoi șofer de infractor" are rolul de a discredita cele două persoane menționate în titlu, expresiile folosite fiind exprimate într-o manieră ofensatoare. De aceea, acest articol a fost apreciat ca fiind defăimător pentru reclamant. Iar în ceea ce privește neindividualizarea sancțiunii, se constată că nici aceste critici nu pot fi primite întrucât s-a reținut, în mod corect, de către instanța de apel, că fapta ilicită atrage obligarea pârâților la plata de daune morale, menținând reparația echitabilă stabilită de prima instanță, și la retragerea articolelor defăimătoare de pe site-ul E..ro și de pe pagina D. E., Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, există motivele de fapt și de drept, instanța de apel înfățișând, într-o manieră clară și coerentă, argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de apel. Instanța de recurs învederează că garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești. O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată, în mod real, cauza lor. Instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, însă aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; L. împotriva Maltei, pct. 79). Deși art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81]. Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil impune ca o instanță internă, care și-a motivat decizia, să fi examinat, în mod real, chestiunile esențiale supuse atenției sale. (Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Aplicând principiile Curții, instanța de recurs apreciază că hotărârea instanței de apel corespunde exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că recurenții sunt nemulțumiți de parte din considerentele instanței de apel nu echivalează cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii. Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În al treilea rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, potrivit cu care este casabilă hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În acest sens, recurenții arată că hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborate cu dispozițiile art. 72 alin. (2) și art. 1349 din C. civ. și ignoră prevederile art. 75 din același act normativ. Apreciază că articolele "A dat cu cizmele într-un copil până l-a desfigurat, a șantajat pentru 300.000 euro un afacerist și totuși PNL l-a pus șef de spital în Iași" și "Familie tradițională: unchiul bugetar prins cu 1.000.000 euro nejustificabil, nepotul subprefect și apoi șofer de infractor" sunt de opinie, cu bază factuală consistentă și se înscriu în limitele libertății de exprimare. Înalta Curte reține că tribunalul a fost învestit cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamantul A. a solicitat, în esență, obligarea pârâților să înceteze încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale, să retragă articolele defăimătoare și să achite daunele morale produse prin materialele publicate. Fapta ilicită imputată pârâților a constat în utilizarea, în presa scrisă, a unor afirmații denigratoare ce au adus atingere demnității, onoarei și reputației reclamantului, atât prin conținutul informațiilor, cât și prin titlul utilizat. În acest context factual, s-a impus instanțelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantului la protecția reputației sale - ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - și a dreptului pârâților la libertatea de exprimare. Acestea au reținut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat în limitele sale interne, doar cu privire la parte din articole. Libertatea de exprimare și condițiile de exercitare ale acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Aceeași jurisprudență relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esențial în exercitarea libertății de exprimare într-o societate democratică. Deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României). Referitor la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private. În acest sens, a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă. În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și expunerea unor judecăți de valoare, apreciind că, dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință a probei este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer și The Guardian contra Regatului Unit). În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmația (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României). Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenței CEDO anterior evocate. Contrar susținerilor din cererea de recurs, instanța de apel a procedat la o analiză concretă a materialelor, pentru a stabili dacă sunt acuzații de fapt sau judecăți de valoare. Astfel, analizând afirmațiile făcute în cadrul celor două articole, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, instanța de apel a reținut, în mod corect, că acestea sunt defăimătoare, fără o bază factuală relevantă. Primul exemplu din cererea de recurs, respectiv articolul "A dat cu cizmele într-un copil până l-a desfigurat, a șantajat pentru 300.000 euro un afacerist și totuși PNL l-a pus șef de spital în Iași", cuprinde, în mare parte, situații faptice, respectiv un episod din adolescența reclamantului, promovarea facultății cu falsuri și șantajarea unui om de afaceri, aspect detaliat în decizia recurată. Situațiile care pot fi încadrate ca fiind judecăți de valoare sunt exprimate într-un limbaj denigrator, defăimător, care depășesc limitele libertății de exprimare, lezează demnitatea și reputația reclamantului. În concluzie, materialul publicistic este denigrator și atrage răspunderea persoanelor responsabile în considerarea dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și art. 1357 alin. (1) din C. civ. Și articolul "Familie tradițională: unchiul bugetar prins cu 1.000.000 euro nejustificabil, nepotul subprefect și apoi șofer de infractor", publicat la data de 19 septembrie 2017, cuprinde atât acuzații de fapt cât și judecăți de valoare. Însă, așa cum a reținut și instanța de apel, modalitatea ofensatoare de transpunere a informației, limbajul denigrator utilizat, depășesc limitele libertății de exprimare, ceea ce atrage răspunderea civilă delictuală a recurenților. Înalta Curte reține că în cadrul căii de atac extraordinare a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Or, invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieții private, instanța de apel a enunțat standardele de protecție pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce privește ocrotirea drepturilor și libertăților în această materie, apoi a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudența enunțată, reținând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susține concluzia că afirmațiile din cele două articole nu au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare în sensul art. 4 din Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind etica jurnalistică și depășesc limitele libertății de exprimare, fiind apte să atragă răspunderea civilă delictuală. Referitor la sancțiunea aplicată pârâților, pentru cele două articole care atrag răspunderea civilă delictuală, aceasta a fost individualizată în considerentele și în dispozitivul deciziei recurate și se încadrează în remediile reglementate de legiuitor în cuprinsul art. 253 din C. civ. Prin urmare, dispozițiile legale naționale și europene au fost aplicate, în mod corect, de către Curtea de Apel Iași, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În consecință, recursul formulat de pârâții B. și C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 233 din data de 11 mai 2022 a Curții de Apel Iași este nefondat. Prin recursul incident formulat, reclamantul A. solicită admiterea căii extraordinare de atac și casarea deciziei recurate, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. Pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte va proceda, și în această situație, la analiza argumentelor grupate pe motivele de recurs invoc