ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1588/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2020, în data de 08.05.2020, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții B., C. și S.C. D. S.R.L., antrenarea răspunderii civile delictuale și obligarea acestora la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale aparținând reclamantului, atât în prezent, cât și în viitor, precum și obligarea pârâților la retragerea de pe site-ul www.x.ro, precum și de pe orice altă platformă social-media, a conținutului denigrator din cuprinsul articolului de presă "Ce rușine: președintele Curții de Apel Iași a apelat la infractorii de presă pentru a-și apăra pensia specială". De asemenea, a solicitat obligarea pârâților la publicarea hotărârii ce se va da în prezenta cauză, pe cheltuiala lor, într-un cotidian de circulație națională și pe site-ul www.x.ro, obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial produs, precum și la plata sumei de 249 RON cu titlu de daune morale și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași Prin sentința civilă nr. 773 din 8 aprilie 2021 Tribunalul Iași a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și S.C. D. S.R.L. A obligat pe reclamantul A. să plătească pârâtei C. suma de 1.190 RON și pârâtei și S.C. D. S.R.L. suma de 2380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava Prin decizia nr. 1063 din data de 10 octombrie 2022, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 773 din 8 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă. A obligat apelantul să achite intimaților suma de 2.975 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Suceava a declarat recurs reclamantul A., prin care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În susținerea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, și anume art. 1.357, art. 1.358, art. 1.381, art. 1.385, art. 1.386, art. 252 și următoarele C. civ., precum și a dispozițiilor art. 4 pct. 1 din Regulamentul nr. 679/2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date (transpus în dreptul intern prin Legea nr. 190/2018) și art. 4 lit. a) din Legea nr. 363/2018 în ceea ce privește noțiunea de "persoană identificabilă". Susține recurentul că instanța de apel a reținut în mod eronat faptul că din analiza articolului "Ce rușine: președintele Curții de Apel Iași a apelat la infractorii de presă pentru a-și apăra pensia specială" nu reiese îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește condiția faptei ilicite, în mod nelegal s-ar fi constatat că aceasta nu este îndeplinită, deși articolul de presă supus atenției instanței îl prezintă pe acesta ca fiind "infractor de presă", fără a exista niciun fundament pe care să se bazeze această afirmație. Totodată, susține că, în cadrul articolului, intimatul B. nu expune în spațiul public judecăți de valoare, ci adevărate imputații factuale, întregul articolul fiind scris sub semnul certitudinii. Potrivit regulilor de deontologie jurnalistică, orice jurnalist trebuie să acționeze în activitatea sa potrivit principiului bunei-credințe. Or, în speță, intimatul nu a respectat niciun moment acest principiu fundamental care stă la baza activității jurnalistice. Arată recurentul că reaua-credință rezultă și din faptul că intimatul jurnalist B. s-a folosit de un eveniment obiectiv (emisiunea E.) pentru a calomnia orice persoană care are o legătură cu marca E. (deținută de acesta), reținându-se în mod implicit că această vizită este o chestiune de interes public. Instanța a perceput în mod greșit subiectul principal al materialului de presă. Pentru intimatul B., ceea ce a fost important nu este că președintele Curții de Apel Iași a dorit să discute despre pensiile speciale ale magistraților, ci faptul că aceasta a fost la o emisiune E.. În considerentele sale, instanța de apel a făcut trimitere la cauza Mosîey împotriva Marii Britanii prin care s-a pus în discuție faptul că persoanele publice trebuie să accepte ingerințe în viața lor privată în mai mare măsură decât persoanele obișnuite, astfel încât "gradul de accesibilitate la viața lor privată urmează să fie mai mare cu cât figura publică în cauză și informația ce se dezvăluie sunt mai importante". Cu privire la acest aspect, recurentul consideră că instanța de apel a interpretat în mod greșit că se poate aprecia faptul că acesta este persoană publică, doar prin prisma faptului că deține publicația F.. Mai mult, consideră că și în situația în care s-ar aprecia că acesta este o persoană publică, instanța de apel nu a pus în balanță "gradul său de publicitate", un simplu om de afaceri nu trebuie să se supună "controlului public" la fel de stringent ca în cazul unui om politic. Sub acest aspect, recurentul invocă dispozițiile art. 3 din Legea nr. 129/2019, care la alin. (1) prevede că persoanele expuse public sunt persoanele fizice care exercită sau au exercitat funcții publice importante. De asemenea, alin. (2) și (3) din același articol prevăd că "În sensul prezentei legi, prin funcții publice importante se înțeleg: a) șefi de stat, șefi de guvern, miniștri și miniștri adjuncți sau secretari de stat; b) membri ai Parlamentului sau ai unor organe legislative centrale similare; c) membri ai organelor de conducere ale partidelor politice; d) membri ai curților supreme, ai curților constituționale sau ai altor instanțe judecătorești de nivel înalt ale căror hotărâri nu pot fi atacate decât prin căi extraordinare de atac; e) membri ai organelor de conducere din cadrul curților de conturi sau membrii organelor de conducere din cadrul consiliilor băncilor centrale; f) ambasadori, însărcinați cu afaceri și ofițeri superiori în forțele armate; g) membrii consiliilor de administrație și ai consiliilor de supraveghere și persoanele care dețin funcții de conducere ale regiilor autonome, ale societăților cu capital majoritar de stat și ale companiilor naționale; h) directori, directori adjuncți și membri ai consiliului de administrație sau membrii organelor de conducere din cadrul unei organizații internaționale. (3) Niciuna dintre categoriile prevăzute la alin. (2) nu include persoane care ocupă funcții intermediare sau inferioare". Cât privește cea de-a doua condiție pentru atragerea răspunderii civile delictuale, arată că instanța a reținut în mod greșit că acesta nu ar fi făcut dovada prejudiciului suferit, fără a se ține cont de faptul că, în cazul prejudiciului moral dispozițiile legale în vigoare nu impun dovedirea în mod direct a prejudiciului suferit, acesta putând fi prezumat de multe ori din materialitatea faptei ilicite săvârșite. În acest sens se invocă, cu titlu de jurisprudență, decizia nr. 62/10.01.2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, precum și decizia civilă nr. 236A din 08.06.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, definitivă ca urmare a anulării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a recursurilor declarate în acea cauză. Totodată, se arată că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 4 pct. 1 din Regulamentul nr. 679/2016 și art. 4 lit. a) din Legea nr. 363/2018 în ceea ce privește noțiunea de "persoană identificabilă", dispoziții legale care ar fi incidente în cauză, recurentul susținând nu numai că aplicabilitatea acestor dispoziții ar fi fost invocată chiar de către acesta dar și că instanța ar fi trebuit să rețină aplicabilitatea lor și în temeiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Astfel, potrivit art. 4 pct. 1 din Regulamentul antemenționat, persoana fizică identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un element de identificare, cum ar fi un nume, un număr de identificare, date de localizare, un identificator online, sau la unul sau mai multe elemente specifice, proprii identității sale fizice, fiziologice, genetice, psihice, economice, culturale sau sociale. Chiar dacă în cuprinsul articolului publicat de intimați nu este menționat în mod expres numele acestuia, există referiri la publicația și marca E. care îi aparține, prin afirmațiile denigratoare fiind vizat și deținătorul mărcii. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se critică decizia civilă nr. 1063/2022 din perspectiva existenței unor motive contradictorii. Astfel, arată recurentul că la pagina 27, paragraful nr. 5 din decizia atacată se reține că "în tot cuprinsul articolului supus analizei nu este menționat numele reclamantului, prin urmare nu se poate considera că ar afecta prin termenii folosiți demnitatea și onoarea reclamantului, care a formulat cererea în nume personal.", în timp ce la pagina 28, paragraful nr. 1, instanța reține următoarele: "Contrar susținerilor apelantului limbajul general folosit în articolul supus analizei a rămas în limitele acceptabile ale libertății jurnalistice, instanța neindentificând un conținut cu caracter denigrator la adresa reclamantului care să reprezinte o intruziune intolerabilă în viața acestuia astfel încât să cauzeze un prejudiciu exercițiului personal al respectării dreptului la viață privată." În raport cu acestea, recurentul relevă existența unei contradicții evidente referitoare la subiectul articolului redactat de jurnalistul intimat B., instanța de apel reținând inițial faptul că în cadrul articolului de presă nu este menționat numele acestuia, motiv pentru care nu se poate considera vătămat, având în vedere că textul articolului nu-l privește, pentru ca mai apoi să rețină că articolul de presă redactat de intimat se referă la acesta, dar că nu identifică un conținut denigrator. În fine, prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta susține că a invocat, prin cererea de apel, excepția puterii de lucru judecat cu privire la decizia civilă nr. 511/2021 a Tribunalului Iași, precum și sentința civilă nr. 6798/2018 a Judecătoriei Iași, ambele definitive ca urmare a deciziei civile nr. 62/2022, pronunțate în recurs de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. x/2017, însă instanța de apel a reunit această apărare cu fondul cauzei, urmând să o respingă ca nefondată, considerând că din lecturarea hotărârilor judecătorești (...) rezultă că au fost supuse analizei alte articole de presă, iar analiza conotațiilor negative și a caracterului potențial denigrator a expresiilor "șantajist", "șantaj", "ziar de șantaj", "infractori de presă" a fost facută raportat la conținutul acelor articole, neputând fi scoase din acest context. Susține că, și în situația în care articolele de presă analizate de instanță în dosarul nr. x/2017 și articolul din prezenta cauză sunt diferite sub anumite aspecte, puterea de lucru judecat privește numai înțelesul noțiunilor de "șantaj" si "șantajist" - care sunt folosite în articolul din prezenta cauză în același sens și în același context: șantajiști prin referire la persoana acestuia și oricine se asociază cu publicația E., iar ziarul de șantaj este denumit pentru a descrie publicația și marca F.. Arată recurentul că excepția invocată a fost respinsă în mod nelegal. Precizează că, pentru a se reține efectul pozitiv al lucrului judecat este suficient ca în litigiul ulterior să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat într-un alt litigiu anterior, în aceste cazuri, instanța urmând să soluționeze în fond litigiul ulterior, ținând cont de lucrul judecat anterior de o altă instanță. Sub acest aspect, invocă cu titlu de jurisprudență considerentele deciziei nr. 1777/2015 din 25 iunie 2015 pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și decizia civilă nr. 4100/2018 a aceleiași instanțe. Concluzionând, susține că instanța de apel ar fi trebuit să rețină puterea de lucru judecat față de considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2017, cu privire la înțelesul termenilor de "șantaj" și "șantajiști" și consecințele folosirii acestora la adresa acestuia, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În data de 21 februarie 2023, intimații B., C. și S.C. D. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În esență, au arătat că, în mod corect au reținut instanțele de fond că, în speță, nu există niciun fel de încălcare a prevederilor art. 1357 și art. 1358 C. civ. și nici a dispozițiilor legale privind apărarea drepturilor nepatrimoniale regăsite la art. 252 și umătoarele C. civ. Totodată, subliniază că, în niciun caz, nu poate fi reținută încălcarea sau aplicarea în mod greșit a prevederilor art. 1357 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă", ținând seama că fapta a fost comisă în exercitarea activității de presă, astfel că speței îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1353 C. civ. Mai arată, contrar celor susținute de recurentul-reclamant în cererea de recurs, că materialul de presă trebuie analizat din perspectiva emiterii unor judecăți de valoare și nu din cel al prezentării unor fapte, în abordarea subiectului ce a făcut obiectul articolului analizat, jurnalistul a utilizat metoda ipotezei de esența căreia este presupunerea, nicidecum certitudinea. În acest sens, arată că faptul relatat privind prezența doamnei judecător la sediul redacției E. în data de 27 ianuarie 2020 în vederea acordării unui interviu pe tema pensiilor speciale este unul real și de necontestat, astfel cum a fost și tema emisiunii difuzate. Mai susțin intimații că un alt fapt de necontestat este condamnarea suferită de domnul G., tatăl reclamantului, pentru infracțiunea de șantaj, fapta fiind în legătură cu activitatea de presă a publicației pe care o deținea la acel moment, în acest sens fiind depuse la dosar un articol al unei publicații centrale și un comunicat de presă. Cât privește limitele criticii acceptabile, au arătat că în practica sa constantă, instanța europeană a decis că acestea sunt mai largi cu privire Ia politicieni și magistrați decât în raport cu indivizii obișnuiți. Spre deosebire de cei din urmă, persoanele publice trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea strictă a "fiecărui cuvânt și faptă" atât din partea jurnaliștilor, cât și a marelui public, dând dovadă de un grad mai mare de toleranță. În ceea ce privește utilizarea în cuprinsul articolului a termenilor "infractori de presă" și "șantajiști", apreciază că aceasta nu s-a făcut cu depășirea limitelor libertății de exprimare, cu atât mai mult cu cât termenii indicați de către recurent drept denigratori sunt utilizați fără a nominaliza în concret persoanele fizice sau juridice la care se referă prin utilizarea lor. Mai mult, utilizarea acestor termeni a avut la bază un fapt real, arhicunoscut chiar la nivel național, respectiv condamnarea penală suferită de tatăl recurentului-reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prin presă, aceasta fiind de notorietate, făcând obiectul a nenumărate articole din presa națională. În fine, susțin intimații că și în situația în care, printr-o interpretare deosebit de extensivă s-ar ajunge la concluzia că sintagma "infractori de presă" s-ar referi și la recurentul-reclamant, nici în această ipoteză aceștia nu au depășit limitele libertății de exprimare. În acest sens, solicită a se avea în vedere ultimele evenimente de interes local care privesc calitatea de inculpat al recurentului-reclamant într-un dosar instrumentat de DIICOT - Serviciul Teritorial Iași - dosarul de urmărire penală nr. 21D/P/2021, despre care au scris atât publicațiile locale cât și naționale. Menționează că, în pofida faptului că reclamantul beneficiază în continuare de prezumția de nevinovăție, calitatea sa de inculpat într-un dosar penal instrumentat de DIICOT-Serviciul Teritorial Iași, nu face decât să consolideze în mod retroactiv acoperirea pârâtului în utilizarea anumitor termeni pe care recurentul îi consideră denigratori. Referitor la criticile privind existența prejudiciului suferit de recurentul-reclamant, susțin că acestea sunt fără fundament deoarece instanța de apel nu a respins apelul pe considerentul că prejudiciul nu ar fi fost probat de către recurentul-reclamant, ci întrucât nu s-a făcut dovada atingerii aduse vieții private a acestuia. Cât privește criticile din recurs privind presupusa încălcare a dispozițiilor art. 4 pct. 1 din Regulamentul nr. 679/2016 și art. 4 lit. a) din Legea nr. 363/2018, solicită respingerea și a acestora, opinând în sensul că reclamantul este o persoană publică (deși nu a deținut vreo funcție de demnitate publică), cu toate consecințele care derivă din aceasta, având în vedere următoarele: este titularul mărcii E. și proprietarul site-ului www.x.ro, unul dintre ziarele locale de notorietate, ceea ce va determina și notorietatea proprietarului său; legăturile pe care dumnealui și familia sa le are cu diverși lideri politicieni locali; calitatea sa de inculpat în dosarul cunoscut în presă sub denumirea de "H.", alături de funcționari publici și alte persoane cunoscute la nivelul Municipiului Iași; afacerile imobiliare semnificative pe care dumnealui le-a derulat la nivel local. Astfel, calitatea sa de persoană publică atrage ca și consecință imediată inaplicabilitatea Regulamentului 679/2016 în sensul dorit de domnia sa, respectiv imposibilitatea altui jurnalist de a scrie articole de presă cu privire la persoana sa. Totodată, susțin intimații că dispozițiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 363/2018, invocate de recurent, ca și această lege în ansamblul ei, este total străină de prezentul litigiu, precum și de specificul său. În ceea ce privește critica privind presupusa nemotivare, motivarea contradictorie ori cu motive străine de natura cauzei, arată că reclamantul încearcă să susțină o presupusă contradicție între considerentele de la pagina 27, paragraful 5 din decizie și cele de la pagina 28, paragraful întâi. Or, prin cele două fraze, instanța de apel a dorit să arate că nici în situația în care s-ar reține că articolul de presă s-ar referi și la reclamant nu se poate identifica un conținut denigrator la adresa acestuia. Cât privește ultima critică din recurs, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se reclamă o încălcare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., solicită a fi respinsă, arătând că pentru a opera efectul pozitiv al lucrului judecat este necesar ca ceea ce s-a judecat anterior într-un alt litigiu să aibă legătură cu soluționarea litigiului în care se invocă acest efect. Astfel, în dosarul nr. x/2017, reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților ca urmare a publicării unor alte articole față de cel ce face obiectul prezentului litigiu, și anume: "Unul din primii mari bogătași dați de Iași investește 40 de milioane de euro în birouri și apartamente lângă I." - publicat la data de 05.09.2017; "Primăria și clanul Asimionesei sfidează DNA-ul" - publicat la data de 22.09.2017 și "Asimionesei de neoprit: al doilea PUZ într-o lună, de data asta pentru o farmacie" - publicat la data de 28.09.2017, astfel că faptele presupus ilicite analizate în cele 2 litigii sunt total diferite, motiv pentru care nu se poate reține legătura unuia cu soluționarea celuilalt.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 08 mai 2020, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și(6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 28 septembrie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a acordat părților cuvântul în dezbateri asupra recursului, amânând pronunțarea pentru data de 12 octombrie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Se reține că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților chemați în judecată, acuzând încălcări ale drepturilor sale persoanele nepatrimoniale la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată, produse prin faptele acestora, de publicare, prin intermediul site-ului de internet al pârâtei persoană juridică, www.x.ro, ulterior repostat pe site-ul de socializare Facebook, a unui material de presă care a fost prezentat într-o manieră considerată de acesta ca fiind denigratoare și defăimătoare la adresa sa, a familiei sale, și cu privire la publicația deținută de către reclamant. Prin urmare, cauza a pus în discuție libertatea de exprimare a pârâților, ca drept a cărui existență și exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalți, în speță a dreptului reclamantului la respectarea vieții private, în componența căruia se regăsește și dreptul la reputație, drept garantat și apărat pe tărâmul art. 8 din aceeași Convenție. Considerând că intimații-pârâți și-au exercitat drepturile fie cu rea-credință, fie cu încălcarea pactelor și convențiilor la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, dispunerea unor măsuri (ce corespund unor ingerințe a autorităților statului) în dreptul pârâților la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., situație în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a următoarelor condiții cumulative pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Faptele reclamate privesc conținutul a unui singur articol, publicat în mediul online în data de 29.01.2020, prin intermediul paginii de internet www.x.ro, și apoi distribuit pe platforma de socializare Facebook, cu privire la care recurentul a invocat faptul că pârâții, folosindu-se de un subiect de interes public - pensiile speciale ale magistraților, au încercat discreditarea acestuia, a familiei sale și a publicației al cărei proprietar este în prezent, prin numirea acestora ca fiind "șantajiști" și "infractori de presă". Instanța de apel a reținut, în evaluarea circumstanțelor factuale ale cauzei faptul că, în legătură cu articolul în discuție, "limbajul folosit în articolul supus analizei a rămas în libertățile acceptabile ale libertății jurnalistice" și, prin urmare, că nu s-a făcut dovada faptei ilicite și a prejudiciului produs reclamantului, raportat la persoana fizică, A.. În acest context, procedând la verificarea analizei instanței de prim control judiciar, prin prisma criteriilor reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, Înalta Curte reține ca fiind corectă statuarea instanței de apel conform căreia materialul de presă nu conține expresii jignitoare la adresa reclamantului și că termenii de "șantajiști" sau "infractori de presă" se încadrează în exagerările permise jurnaliștilor, în condițiile în care expresiile și tonul general al articolului nu au fost ofensatoare sau insultătoare, acestea fiind în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare. Mai mult, s-a constatat, în mod corect, în legătură cu prejudiciul reclamat, că s-a pretins producerea acestuia în patrimoniul mărcii E., deși cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamant, în nume propriu. Din perspectiva primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul critică hotărârea instanței de apel prin indicarea faptului că, în mod greșit s-a reținut că intimații nu au expus în spațiul public judecăți de valoare, ci adevărate imputații factuale. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincție între afirmarea unor fapte și afirmarea unor judecăți de valoare, iar potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Stabilirea naturii unor afirmații - situații factuale sau judecăți de valoare - în accepțiunea degajată din jurisprudența Curții, joacă un rol central, de vreme ce de aceasta depinde chiar soluția pe fondul cauzei; proporționalitatea soluției pronunțate trebuie adaptată în funcție de aceste variabile. Ca regulă de principiu, se poate preciza că, atunci când Curtea califică anumite exprimări ca vizând "fapte", este vorba despre acuzații concrete, determinate, ce se cer a fi dovedite de către autorul lor. La polul opus, judecățile de valoare pot fi definite ca fiind opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calitățile personale, profesionale sau morale ale unei persoane sau ale unui obiect, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism. De asemenea, dacă se acordă o interpretare proprie unor fapte necontestate, calificarea interpretării va fi aceea a unei judecăți de valoare. Totodată, trebuie menționat că, de regulă, Curtea a arătat generozitate în calificarea unor afirmații ca fiind judecăți de valoare, mai cu seamă atunci când în discuție este un interes public. În speță, intimații au invocat faptul că expresiile folosite în materialul de presă au fost utilizate cu privire la publicația E. și raportat la informațiile pe care le-au obținut din presa națională, potrivit cărora G., tatăl reclamantului, împreună cu un alt ziarist, ar fi fost condamnați penal pentru șantaj. În dovedirea celor afirmate, intimații au depus la dosarul cauzei extrase de pe site-ul www.x.ro, precum și extras de pe portalul Curții de Apel Cluj, unde apare conținutul minutei de condamnare. Astfel, Înalta Curte constată că, în speță, intimații nu au adus acuzații concrete reclamantului, neafirmând în mod direct cu privire la acesta că ar fi șantajist sau infractor de presă. Dimpotrivă, s-au folosit aceste epitete cu privire la publicația condusă de reclamant, pentru ca publicul să fie informat cu privire la reputația persoanei care transmite știri în online. În ceea ce privește interesul public al dezbaterii, curtea de apel a reținut că articolul supus analizei privea pensiile speciale ale magistraților, astfel că tema centrală redată în articolul de presă este una de interes public, pârâții legând indirect acest subiect, ce a fost adus la cunoștința publicului prin intermediul redacției E., de reputația acestei publicații. Privitor la afirmația referitoare la lipsa bunei-credințe a jurnalistului B., care ar fi extins efectele hotărârii de condamnare a tatălui reclamantului asupra unor persoane care nu au absolut nicio legătură cu aceasta, nici aceasta nu poate fi primită, având în vedere că hotărârea de condamnare a vizat tocmai fapte în legătură cu publicația în discuție, așa cum a fost stabilit în fața instanțelor fondului. Totodată, în mod judicios, s-a avut în vedere în apel, faptul că în articolul incriminat nu s-a făcut referire la viața privată a reclamantului, ci a fost vizată activitatea acestuia în calitate de proprietar al publicației "F.", iar afirmațiile incriminate relevă opinia critică a pârâtului în privința credibilității profesionale a redacției E.. Cum reclamantul este o persoană implicată în viața publică și politică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ține de probitatea sa profesională sau de publicația pe care o deține este justificată, fiind așadar relevantă reținerea, în cauză, a necesității unei toleranțe mai mari față de mijloacele utilizate de pârât, în curpinsul articolului incriminat, sfera restricțiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curții europene, mai restrânsă într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situații excepționale. În acest sens, Înalta Curte reamintește că, inclusiv potrivit jurisprudenței CEDO, favorizarea liberei dezbateri politice reprezintă o caracteristică esențială a unei societăți democratice, astfel că instanțele naționale trebuie să găsească un echilibru just între dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private (în temeiul articolului 8 din Convenție) și dreptul la libera exprimare (în conformitate cu articolul 10 din Convenție) al persoanei care a publicat un comentariu critic referitor la activitatea profesională a unui om de afaceri. Or, calitatea reclamantului, corelată cu subiectul articolului incriminat justifică interesul investigației jurnalistice, neputându-se reține, raportat la situația de fapt a cauzei, că prin publicarea articolului criticat s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtului. În plus, câtă vreme, în speță, datele publicate provin din surse verificate de pârât, iar intimatul a acționat în scopul aducerii informațiilor la cunoștința publicului, este judicioasă aprecierea din apel privind lipsa intenției acestuia de a îl denigra pe recurent. Nu poate fi primită nici critica recurentului în sensul că acesta este "un simplu om de afaceri", care nu se bucură de gradul de publicitate al unor persoane care exercită funcții publice importante, astfel cum acestea sunt nominalizate în art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 129/2019. Aceasta întrucât din analiza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că limitele libertății de exprimare se stabilesc diferențiat, în funcție de calitatea de persoană publică, indiferent de funcția pe care aceasta o ocupă, dacă este una de conducere sau dacă ocupă o funcție intermediară sau inferioară, în raport cu un simplu particular. Spre deosebire de acesta din urmă, omul politic/de afaceri se expune în mod inevitabil și conștient, unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale, atât din partea ziariștilor, cât și a masei cetățenilor. Prin urmare, acesta trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranță" (cauza Lingens c. Austriei). Pe cale de consecință, în raport cu toate cele anterior redate, în mod corect s-a conchis prin hotărârea recurată că prezentarea unor informații privitoare la tatăl reclamantului, context în care s-au utilizat sintagmele: "șantajiști" și "infractori de presă", nu poate constitui o faptă ilicită la adresa reclamantului, cu toate că acesta este deținătorul legal al mărcii respective, conform cadrului factual stabilit de către instanța de prim control judiciar și care nu mai poate fi supus reevaluării în recurs. În consecință, nu se poate constata existența unei atingeri aduse imaginii și reputației reclamantului, în calitatea sa de titular al mărcii "F.", prin producerea unor suferințe psihice, din moment ce, limbajul utilizat era fundamentat pe existența unei baze factuale, sens în care nici prejudiciul nu există. Practica judiciară învocată de recurent, cu intenția dovedirii faptului că prejudiciul moral se prezumă, iar nu este impusă demonstrarea acestuia în mod direct, nu se aplică prezentului context litigios, în care instanțele au apreciat lipsa faptei ilicite a pârâților și, doar ca o consecință a acestui fapt, și lipsa prejudicului (aspect contrar celor reținute în cele două decizii de speță indicate cu titlu de jurisprudență de recurent). În fine, relativ la ultima critică a recurentului, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă ignorarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 pct. 1 din Regulamentul nr. 679/2016 și art. 4 lit. a) din Legea nr. 363/2018, în ceea ce privește noțiunea de persoană identificabilă, Înalta Curte constată că aplicabilitatea acestor dispoziții legale a fost invocată pentru prima dată în faza procesuală a recursului, motiv pentru care urmează să respingă acest motiv de recurs, ca fiind exercitat omisso medio. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care implicit au fost cuprinse în motivele de apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări ori susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac, ceea ce este inadmisibil. Cât privește motivul de recurs prin care se invocă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv a existenței unor motive contradictorii în decizia atacată Susține recurentul că instanța de apel, inițial, a reținut că în articolul de presă nu este menționat numele acestuia, motiv pentru care nu s-ar putea considera vătămat prin publicarea de către intimați a materialului pretins denigrator (pagina 27, paragraf 5), pentru ca, mai apoi, să rețină că articolul de presă redactat de intimat se referă la acesta, dar că nu identifică un conținut denigrator (pagina 28, paragraf 1). Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei. Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispozițiilor legale enunțate, pot fi reprezentate fie de existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, fie de o contrarietate flagrantă între dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată. Analizând hotărârea instanței de apel din perspectiva celor expuse, raportat la susținerile recurentului, Înalta Curte constată că susținerile acestuia legate de existența unor elemente contradictorii nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enunțate. În realitate, reclamantul denaturează conținutul considerentelor instanței de apel, care, analizând întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, statuează, pe de-o parte, că termenii pretins denigratori folosiți de intimat la momentul conceperii materialului de presă nu îl vizează pe reclamant personal, ci publicația pe care o deține, astfel încât nu ar putea pretinde că folosirea acestora a condus la lezarea demnității și onoarei sale, iar pe de altă parte, că instanța nu a identificat un limbaj care să fi depășit limitele libertății de exprimare, care să justifice concluzia potrivit căreia fapta ilicită ar exista și ar fi condus la nerespectarea dreptului la viață privată a reclamantului. Astfel, concluzia potrivit căreia reclamantului nu i-a fost încălcat dreptul la viață privată nu presupune, în mod obligatoriu, ca expresiile pretins denigratoare din materialul de presă să îl fi vizat pe acesta. Referitor la critica reclamantului privitoare la greșita respingere a excepției efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, în raport cu hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2017 În esență, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul susține, pe de-o parte, că în mod nejustificat, instanța a unit excepția puterii de lucru judecat cu fondul iar, pe de altă parte, că în mod nelegal, a respins excepția ce viza efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în raport cu hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2017, purtat între aceleași părți, dar care priveau alte articole ale pârâților, cauză în care s-a reținut caracterul ofensator la adresa reclamantului al termenilor "șantaj" "șantajișt", "ziar de șantaj" și "infractori de presă". Referitor la critica reclamantului privitoare la greșita unire cu fondul a excepției puterii de lucru judecat, se constată caracterul nefondat al acesteia. Astfel, prin încheierea din 14 septembrie 2022, în mod corect, Curtea de Apel Suceava a distins între excepția autorității de lucru judecat, care presupunea verificarea existenței triplei identități de părți, obiect și cauză, și excepția puterii de lucru judecat, care presupunea verificarea situației de fapt din dosar. Or, aceasta nu se putea realiza în mod judicios decât prin administrarea acelorași probe ce urmau să fie folosite în soluționarea fondului cauzei. Așadar, având în vedere că, la respectivul moment procesual, situația de fapt din dosar nu a fost clar determinată prin acțiunea reclamantului și confirmată prin apărările intimaților, precum și văzând că în soluționarea acestei excepții era necesară administrarea acelorași probe și pentru soluționarea pe fond a cauzei, în mod justificat curtea de apel a unit analiza excepției privind puterea de lucru judecat cu fondul cauzei. Pe de altă parte, consecința reținerii efectului pozitiv al autorității de lucru judecat îl reprezintă imposibilitatea instanței învestite ulterior de a statua în sens contrar asupra chestiunii litigioase dezlegate definitiv într-un litigiu anterior. Astfel, nu se poate considera că odată reținută valența unei terminologii aceasta să producă efecte ipso facto, indiferent de cadrul și contextul în care a fost folosită. Este cunoscut faptul că specific articolelor de presă este tocmai o anumită notă de exagerare și chiar de provocare în limbajul folosit, pentru a fi de natură a atrage atenția publicului asupra problemei supuse dezbaterii. În atare circumstanțe, omisiunea unei analize efective a conținutului articolului ar echivala cu o necercetare a cauzei, contrară prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce ar presupune aplicarea unui mecanism direct de sancționare a unor persoane, fără a mai recurge la analiza în concret a conduitei acestora. De altfel, acest lucru este susținut și prin aceea că simpla identitate de părți între cele două cauze nu reprezintă o condiție suficientă, pentru a putea reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, din moment ce norma legală prevede și condiția ca aspectul dezlegat anterior să aibă legătură cu obiectul litigiului ulterior. Din acest motiv, nici critica reclamantului privitoare la îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. dată fiind existența unui obiect similar între cele două cauze nu poate fi primită. Astfel, doar constatarea aspectului privitor la existența unei similitudini între obiectele celor două cauze nu este apt a conduce la reținerea incidenței efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Practic, ceea ce urmărește reclamantul este aplicarea directă, în prezenta cauză, a dezlegărilor date cu privire la expresiile considerate ofensatoare în raport cu conținutul altor articole de presă. Contrar celor exprimate de reclamant, Înalta Curte observă că, pentru a putea fi reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, este necesar ca totalitatea elementelor care au condus la reținerea, de către instanța de judecată, în prima cauză, a unui anumit raționament, acesta să fie aplicabil mutatis mutandis și în cauza ulterioară. Cum între prezenta cauză și cauza invocată de către reclamant există diferențe semnificative, ce sunt date de caracterul diferit al articolelor analizate, rezultă că aceeași dezlegare, fie ea și asupra unor expresii din cuprinsul articolelor analizate, nu va putea fi opusă direct în litigiul pendinte, cu puterea lucrului judecat. Relevantă, în acest sens, aspect arătat conform celor ce preced, este și natura cauzelor în care se pun în balans dreptul la viață privată și dreptul la liberă exprimare și informare, care presupune o analiză specifică a celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță, pe de o parte, a dreptului la respectarea vieții private și a dreptului la demnitate, pretins a fi încălcate, și pe de altă parte, a libertății de exprimare a jurnalistului și de informare a publicului, în acord cu scopul urmărit, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Pentru aceste motive, va fi respinsă, ca nefondată, critica reclamantului privitoare la respingerea, de către instanța de apel, a excepției efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, în raport cu hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2017. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, și văzând că fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, va obliga pe recurentul-reclamant la plata acestor cheltuieli către intimații-pârâți B. și S.C. D. S.R.L.