ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1221/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: - obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro (sau echivalentul acesteia în RON la cursul zilei), reprezentând contravaloarea prejudiciului de imagine și a suferințelor psihice cauzate reclamantului din culpa pârâtei, sumă ce va fi donată direct Spitalului de Psihiatrie Turceni; - obligarea pârâtei să publice pe cheltuiala sa hotărârea pronunțată în trei ziare de largă circulație, să înlăture de pe profilul său existent în rețeaua Facebook postarea și comentariile cu conținut defăimător la adresa reclamantului și să publice pe contul său Facebook hotărârea ce se va pronunța; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 5690/16.11.2020 pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Târgu-Jiu, invocată de către pârâtă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Târgu-Jiu, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Gorj. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. x/2020.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 75/19 martie 2021, Tribunalul Gorj, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A.. A obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamantul, cât și pârâta.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 269 din 26 octombrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a calificat apelul declarat de pârâta B., ca apel principal. A respinge, ca nefondate, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 75 din 19 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, precum și apel declarat de pârâta B. împotriva aceleiași sentințe.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul A., cât și pârâta B.. 1. În motivarea cererii de recurs, reclamantul A. a formulat în esență următoarele critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct 8 C. proc. civ.: - decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece instanța de apel a respins cererea în probațiune a reclamantului fără o justă apreciere a măsurii; - instanța de apel nu a aplicat cu prioritate în cauză dreptul Uniunii Europene, deși art. 4 C. proc. civ. consacră preeminența acestuia, și nu a analizat cererea din perspectiva dispozițiilor incidente din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale; - Curtea de Apel a eludat jurisprudența europeană incidență în cauză, reținând în motivarea deciziei atacate doar acele cauze ale căror soluții au fost favorabile poziției procesuale ale intimatei - pârâte, în sensul că aceasta nu ar fi săvârșit ilicitul civil, ci conduita sa se circumscrie în limitele libertății de exprimare; - instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare nu este una absolută și că implică unele restricții generate de necesitatea protecției altor drepturi sau valori fundamentale ale persoanelor, cum sunt onoarea și demnitatea; astfel, instanța de apel nu a avut în vedere justul echilibru dintre interesul reclamantului la protecția onoarei, demnității și reputației, și cel al pârâtei constând în libertatea de exprimare; - deși face vorbire despre baza factuală pe care ar fi avut-o în vedere, instanța de apel nu face niciun fel de referire la aceste fapte; - în mod greșit a fost apreciată ca fiind de bună - credință o persoană care ar "reda" o imputație făcută la adresa reclamantului în anul, dovedită fi nefondată în 2020; - intimata - pârâtă nu a făcut afirmațiile calomnioase în cadrul unei dezbateri politice pentru a putea fi apreciate ca fiind declarații cu caracter politic; - în ipoteza în care un politician face afirmații calomnioase, conform jurisprudenței instanței de contencios al drepturilor omului din cauza Keller contra Ungariei, "protecția reputației altora prevăzută de art. 10, par. 2 din Convenție, se extinde și asupra politicienilor"; - în opinia reclamantului trebuie analizată și amenințarea (voalată) a pârâtei cu privire la pensia sa; 2. În motivarea cererii de recurs, pârâta B. a formulat în esență următoarele critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.: - în ceea ce privește soluția dată prin hotărârea recurată cu privire la apelul reclamantei, față de cererea de acordare a cheltuielilor de judecată din primă instanță, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 451 - 454 C. proc. civ., aplicându-le greșit; - instanța de apel, în mod greșit, apreciază faptul că prima instanța ar fi dispus corect reducerea cheltuielilor de judecată la suma de 2.500 RON, reținând în mod greșit faptul că Hotărârea nr. 82/17-18.07.2020 a Uniunii Naționale a Barourilor din România privind onorariile minimale nu ar avea relevanță; - curtea de apel, deși enumeră activitățile desfășurate de avocat care denotă volumul și complexitatea activității de asistență și reprezentare, alături de complexitatea speței, apreciază, fără fundament, că onorariul de 2.500 RON ar fi suficient, făcând totodată referire la necesitatea existenței unui caracter rezonabil al onorariului de avocat; - referindu-se la caracterul rezonabil al onorariului avocațial, invocă Hotărârea nr. 82/17-18.07.2020 prin care au fost indicate nivelele de onorarii minimale ce ar trebui să fie percepute pentru categorii specifice de litigii; faptul că instanța de apel a avut în vedere are caracter de recomandare al hotărârii nu conferă justificare pentru înlăturarea acesteia în determinarea caracterului rezonabil ori excesiv a onorariului de avocat; - instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., făcând o aplicare greșită a acestora întrucât pentru a dispune reducerea cheltuielilor de judecată, instanța trebuie să constante cu prioritate existența unei vădite disproporții între activitatea desfășurată și onorariul acordat, care se apreciază în funcție de valoarea litigiului, complexitatea cauzei, activitatea desfășurată de avocat, circumstanțele speței; această disproporție nu este incidentă în prezenta cauză; - instanța de apel nu a analizat criticile reclamantei cu privire la neîndeplinirea condițiilor de reducere a onorariului de avocat, rezumându-se la a afirma că onorariul de avocat este excesiv și suma de 2.500 RON este suficientă, modalitate de soluționare prin care în mod evident se încalcă dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. - în ce privește onorariul avocațial din etapa apelului, instanța de apel în mod greșit a respins cererea de acordare a acestuia în condițiile în care apelul formulat de reclamant a fost respins, acesta fiind în culpă procesuală;

Apărările formulate în cauză Reclamantul A. a formulat întâmpinare recursul declarat de pârâta B., prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivarea căii de atac, susținând că motivele invocate în memoriul de recurs sunt pur formale. Pârâta B. nu a formulat întâmpinare la recursul reclamantului A.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte are în vedere următoarele: Prealabil, în ce privește excepția nulității recursului declarat de pârâtă având la bază nemotivarea căii de atac și invocarea unor motive formale care nu se subsumează cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excepție ridicată de reclamant prin întâmpinare, se reține că în cuprinsul cererii de recurs pârâta a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., respectiv criticile de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, din dezvoltarea cărora se poate constata că parte din critici pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se pune problema aplicării greșite a unor norme de procedură, cu excepția acelor susțineri care cad sub incidența Deciziei nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii, și care vizează modalitatea în care prima - instanța s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul. În consecință, excepția nulității recursului se va respinge ca fiind neîntemeiată. 1. În ce privește recursul reclamantului: În prealabil, referitor la criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar a se sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este aceea că permite un control judiciar limitat la aspecte de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale textului legal evocat. Față de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, pentru a răspunde exigențelor impuse de dispozițiile legale mai sus menționate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuție modalitatea de interpretare și aplicare a legii la cazul particular dedus judecății de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată. Pe cale de consecință, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuție analiza și aprecierea probatoriului, întrucât aceste aspecte vizează temeinicia hotărârii atacate. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, precum și a motivării acestei hotărâri, ca o garanție a procesului echitabil, reglementat de articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va expune următoarele considerații: Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 din C. civ. Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile. Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menționate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Art. 20 alin. (1) din Constituția României stipulează, în mod expres, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme. Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. În paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Art. 8 din Convenție Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. Din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecția reputației sau a drepturilor altora. Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016). În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică". În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (hotărârea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70). Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmațiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmații, se impută situații factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010). Tot astfel, în jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică. În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. României, în următorul mod: "Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenție (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, par. 39)". De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38). Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar "comportamentul persoanei în cauza, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu și informațiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111). În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul și contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României). Reținând că, din interpretarea dispozițiilor normei convenționale a art. 10, rezultă că exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități" și că el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanțele învestite să le judece cele trei condiții impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerințe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale. Acestor condiții legale li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, respectiv ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României). În acest context, trebuie subliniat că aceste cerințe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor. Prin prisma acestor principii aplicabile în cauzele în materia libertății de exprimare, invocate de altfel și de instanțele de fond, Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecății, în mod corect, instanțele anterioare au reținut că afirmațiile imputate pârâtei nu intră în sfera ilicitului civil, lipsind una dintre condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită. Astfel, cum bine au constatat instanțele anterioare, afirmațiile pârâtei potrivit cărora "Am aflat că fostul șef al Poliției Gorj (acuzat de hărțuire sexuală și trafic de influență) a fost primit în C.. Acum, îi rog tare mult pe colegii mei să-l lase în pace pe "D.". Acest personaj n-are ce căuta în C., nu așa se face altfel de politică.", nu sunt de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a acesteia, întrucât au avut drept scop exprimarea opiniei pârâtei că reclamantul are o imagine controversată. Această opinie reprezintă o judecată de valoare, emisă de un om politic în cadrul unui discurs de aceeași natură. În ce privește relatarea pârâtei făcută pe propria pagină de Facebook prin care afirmă că reclamantul și-a dat demisia, că a fost "amenințată" cu darea în judecată și a menționat un cuantum al pensiei reclamantului, cât și exprimarea opiniei pârâtei, ca persoană implicată în politică, despre posibilitatea discutării chestiunii pensiei speciale în Parlament, în mod just, s-a apreciat că aceste afirmații nu sunt susceptibile să angajeze răspunderea civilă delictuală a acesteia, de vreme ce nu conțin afirmații de natură a aduce atingere imaginii și demnității reclamantului. În susținerea raționamentului care a condus la concluzia că afirmațiile pârâtei nu se încadrează în sfera ilicitului civil, acestea având natura unor judecăți de valoare, instanțele anterioare au reținut în mod corect faptul că pârâta nu l-a acuzat pe reclamant de săvârșirea unor fapte de hărțuire sexuală și trafic de influență, aceasta reluând o afirmație anterioară a altor persoane (chiar dacă nu a precizat expres sursa acestei informații), pe care a transmis-o mai departe sub forma unei opinii proprii în sensul că reclamantul are o imagine controversată. Nu este lipsit de importanță în analiza raportului dintre libertatea de exprimare al pârâtei și dreptul la viață privată al pârâtului, calitatea acestora de persoane publice care acționează într-un context public, ca personalități politice. Or, prevederile art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului conferă o libertate largă de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general, iar limitele criticii admisibile sunt mai ample față de o persoană publică, vizată în această calitate, decât față de un simplu particular deoarece spre deosebire de al doilea, primul se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale atât din partea ziariștilor, cât și din partea masei de cetățeni și, în consecință, trebuie să arate o toleranță mai mare (cauza Petrina c. României). Cum bine a reținut instanța de apel valorificând jurisprudența instanței de contencios al dreptului omului în această materie, reclamantul, la data săvârșirii pretinselor fapte prejudiciabile, deținea calitatea de om politic, aspect care are anumite implicații în sensul să se expune criticilor cu privire la activitatea sa de interes public, iar pârâta a emis o judecată de valoare în cadrul unui discurs politic, astfel că necesitatea de a dovedi faptele care stau la baza acesteia este mai puțin stringentă atunci când acestea sunt deja cunoscute de public. Contrar susținerilor reclamantului, din verificarea considerentelor hotărârii recurate reiese cu evidență faptul că instanța de apel a analizat criticile reclamantului în mod complet, raportându-se atât la normele de drept intern, cât și la cele convenționale, incidente în cauză, cu justa observare a practicii judiciare în materia libertății de exprimare În consecință, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat. 2. În ce privește recursul pârâtei, analizând criticile deduse judecății încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum greșit indică partea, având în vedere că invocă încălcarea unei norme de procedură), Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit următoarelor considerente: - Instanța de apel, verificând legalitatea și temeinicia soluției de reducere a onorariului de avocat dispusă de prima instanță de la 28.738,5 RON la 2500 RON, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și a făcut referire la criteriile legale care au fost avute în vedere de prima - instanță atunci când a apreciat că onorariul este disproporționat de mare față de complexitatea cauzei și munca prestată de avocatul pârâtei, respectiv redactarea întâmpinării și a altor acte de procedură (note și concluzii scrise), precum și reprezentarea juridică la termenele de judecată stabilite în cauză. Or, această putere de apreciere aparține instanței în fața căreia are loc prestarea activității avocațiale, ea nefiind supusă unui control de legalitate în recurs decât în măsura în care s-ar invoca faptul că au fost aplicate alte criterii decât cele legale (ceea ce nu este cazul întrucât în speță s-a făcut aplicarea criteriilor conținute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nemulțumirea pârâtei vizând doar modalitatea de apreciere a instanței, iar nu soluționarea acestei cereri accesorii pe baza altor criterii decât cele legale). - Totodată, susținerile recurentei conform cărora în analiza caracterului rezonabil al onorariului de avocat, instanța de apel nu a ținut seama de Hotărârea nr. 82/17-18.07.2020 a Uniunii Naționale a Barourilor din România prin care au fost indicate nivelurile de onorarii minimale ce ar trebui să fie percepute pentru categorii specifice de litigii, deși onorariul a fost stabilit în conformitate cu această hotărâre, nu se pot constitui în argumente valide pentru a demonstra nelegalitatea soluției. Reține Înalta Curte că modalitatea în care părțile contractului de asistență juridică au evaluat și comensurat pecuniar prestația avocatului rămâne una valabilă, supusă efectelor relativității contractului între părți și forței obligatorii a acestuia. Astfel, prima instanță nu a adus atingere, prin soluția adoptată, validată de instanța de apel, raporturilor juridice dintre recurentă și avocatul acesteia, așa cum au rezultat ele din convenția părților; în același sens, reducerea onorariului avocațial în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. rămâne la aprecierea instanței, prin raportare la criteriile cuprinse în aceste dispoziții legale, fără a se putea considera că este necesar ca, suplimentar, să se aibă în vedere și nivelul onorariilor minimale, căci textul legal în discuție nu le evocă și nici nu propune respectarea acestora. Ceea ce a cenzurat prima - instanța, în baza puterii ei de apreciere recunoscută prin dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a fost măsura în care cealaltă parte, căzută în pretenții, trebuie să suporte - integral sau în parte - cuantumul onorariului avocațial convenit de partea adversă cu cel ales să-i reprezinte interesele în justiție. Or, așa cum s-a arătat anterior, în această operațiune de apreciere, pe de o parte, prima instanță a făcut aplicarea unor criterii legale, iar pe de altă parte, în ce privește facultatea acesteia de a comensura cuantumul onorariului, ea nu este una supusă controlului de legalitate. - Soluția instanței de apel de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate în apel a fost dată cu respectarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că apelul pârâtei a fost respins, ca nefondat, astfel că, în accepțiunea textului de lege anterior menționat, pârâta este parte căzută în pretenții, fiind totodată irelevantă împrejurarea că și apelul reclamantului a fost respins. Pentru aceste considerente, constatând caracterul nelegal al criticilor, recursul va fi respins în consecință.