ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 84/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 21 septembrie 2020 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța aceasta să fie obligată pârâta la plata sumei de 480.000 RON cu titlul de daune morale, reprezentând repararea prejudiciului suferit ca urmare a postărilor acesteia pe pagina sa de Facebook, precum și pentru cele afirmate de pârâtă în ședințele de judecată. A mai solicitat obligarea pârâtei să retragă de pe rețelele de socializare toate postările defăimătoare la adresa reclamantului și a familiei sale, să înceteze încălcările drepturilor sale nepatrimoniale privind demnitatea, onoarea, reputația și propria imagine și să fie obligată să publice pe cheltuiala sa într-un ziar de circulație locală hotărârea pronunțată în cauză, cu excepția datelor cu caracter personal. Prin încheierea de ședință nr. 11 din 17 februarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel Craiova, s-a admis cererea de strămutare formulată de petenta B. și s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Dolj la Tribunalul Gorj.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Gorj: Prin sentința civilă nr. 265 din 18 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Gorj, s-a admis în parte cererea principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.. A fost obligată pârâta la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale către reclamant. S-a dispus obligarea pârâtei să retragă de pe rețelele de socializare toate postările defăimătoare la adresa reclamantului și a familiei sale. S-a dispus obligarea pârâtei să publice pe cheltuiala sa într-un ziar de circulație locală hotărârea anonimizată pronunțată în cauză, cu excepția datelor cu caracter personal. S-a respins excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei-reclamante. S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea reconvențională. S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantului-pârât. S-a respins cererea reconvențională, ca nefondată. A fost obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 6100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul-pârât.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Craiova: Prin decizia nr. 139 din 7 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 265 din 18 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Gorj.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 139 din 7 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, reclamantul A. și pârâta B. au declarat recurs. Recursul formulat de reclamantul A. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., menționându-se că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 72 și 75 C. civ., art. 1349 și următoarele C. civ. și art. 253 alin. (4) C. civ., dispoziții ce reglementează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului nepatrimonial. Atât prima instanță, cât și instanța de apel au statuat că postările efectuate de pârâtă pe rețeaua de socializare Facebook au caracter ilicit, afirmațiile acesteia fiind de natură să aducă grave atingeri demnității, imaginii publice și reputației profesionale a reclamantului. Au reținut, de asemenea, că postările au un nivel ridicat de gravitate, pârâta urmărind în mod direct discreditarea reclamantului în societate, fapt ce rezultă din faptul că a urmărit ca postările să aibă un public cât mai numeros, comunicând în mod repetat mesaje ce vizau o pretinsă activitate infracțională în legătură cu actul de justiție, folosirea unor fonduri publice și a unor bunuri mobile ale asociației în scop personal, precum și mesaje injurioase, unele cu referire directă la membrii familiei reclamantului. Recurentul-reclamant a arătat, în continuare, că instanțele au dat o interpretare greșită dispozițiilor de drept material aplicabile referitoare la reparația patrimonială ce i-a fost acordată pentru prejudiciul suferit, apreciind că suma de 10.000 RON este una derizorie în raport cu gravitatea faptelor ilicite și de repercusiunile acestora asupra carierei sale și a vieții de familie, nefiind în măsură să asigure o satisfacție echitabilă. Deși au reținut caracterul grav al acțiunilor pârâtei, instanțele de fond au acordat un cuantum modic cu titlul de daune morale, la a căror cuantificare nu au fost avute în vedere elemente care imprimă un caracter agravant, respectiv modul josnic în care a fost criticată activitatea profesională, cuvintele folosite, frecvența postărilor, mediul public în care au fost postate. În analiza prejudiciului suferit, instanțele nu au făcut niciun fel de referire la afirmațiile calomnioase făcute în ședințele publice ale căror transcrieri se regăsesc la dosarul cauzei, unde pârâta a încercat să acrediteze în mod public percepția că reclamantul ar fi un infractor și ar fi săvârșit mai multe infracțiuni de fals. În finalul cererii de apel, recurentul-reclamant a menționat că suma de 480.000 RON acordată cu titlul de daune morale ar reprezenta o satisfacție echitabilă, instanța de apel interpretând în mod greșit dispozițiile privitoare la situațiile particulare, caracterul și importanța valorilor lezate, situația personală a reclamantului, educația, cultura și standardul de moralitate, precum și circumstanțele săvârșirii faptei. Recursul formulat de pârâta B. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., arătându-se că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 8 și art. 10 CEDO, art. 71 și art. 72 alin. (2) C. civ. și art. 1357 C. civ. Curtea a constatat că, pe de o parte, limbajul folosit depășește limita unui discurs decent menit să exprime nemulțumirea față de activitatea desfășurată de reclamant, iar pe de altă parte, imputarea unor fapte determinate de influențare a actului de justiție impune dovedirea unei baze factuale. Fără să facă referire la apărările pârâtei, instanța a motivat că respectivele acte defăimătoare nu se circumscriu în limitele libertății de exprimare recunoscută de art. 10 CEDO, ci sunt de natură a afecta reputația reclamantului, ca o componentă a dreptului la viață privată recunoscut de art. 8 CEDO și de jurisprudența CEDO. Recurenta-pârâtă a arătat că postările sale se bucură de protecția art. 10 din Convenție, menționând că instanța nu a dat relevanță anumitor declarații de martori, analizând în detaliu doar acțiunea reclamantului, deși starea de fapt era comună, astfel încât atât acțiunea, cât și cererea reconvențională trebuiau analizate în oglindă, cu stabilirea elementelor de interdependență. Soluția a fost dată cu încălcarea art. 1357 C. civ. și art. 8 CEDO. În același context conflictual între două părți, instanța nu a analizat cu aceeași unitate de măsură, apreciind că numai reclamantul a fost jignit în funcție de criterii ce nu au mai fost aplicate celeilalte părți, recurenta-pârâtă susținând că nu a existat un tratament egal, iar soluția este lipsită de onestitate. Instanța nu a motivat convingător cum a cuantificat importanța valorii lezate pentru fiecare parte, existând aspecte și probe pe care le-a ignorat efectiv. Reluând, recurenta-pârâtă a arătat că nu există o motivare analitică și nu se analizează probele în raport de starea de fapt în cazul cererii sale, deși ambele părți au solicitat daune morale, iar starea de fapt are aspecte comune. În continuare, recurenta-pârâtă a făcut referiri la cheltuielile de judecată acordate de prima instanță, pe care le apreciază ca fiind vădit disproporționate în raport de complexitatea cauzei, solicitând, în situația respingerii apărărilor sale, aplicarea dispozițiilor art. 451 C. proc. civ. A solicitat, de asemenea, admiterea cererii reconvenționale pentru toate jignirile aduse în ședințele de judecată, dar și pentru modul în care reclamantul, în calitate de avocat, a consiliat C. să promoveze și să susțină cereri de chemare în judecată formulate împotriva pârâtei, cereri respinse definitiv de instanțe.

Apărările formulate în cauză: Recurenta-pârâtă B. a depus întâmpinare, comunicată, invocând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat. Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, comunicată, și răspuns la întâmpinare, invocând excepția nulității recursului părții adverse pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura în fața instanței supreme: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (21 septembrie 2020), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 ianuarie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare cu prioritate asupra excepțiilor nulității reciproc invocate de cei doi recurenți și asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prioritar, urmează a fi analizate excepțiile nulității recursurilor, invocate reciproc de către recurenți. În ceea ce privește excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă B. pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., invocată de recurentul-reclamant A., se constatată că în cuprinsul cererii de recurs se pot identifica susțineri ale recurentei de natură a fi analizate din perspectiva dispozițiilor legale anterior menționate. Se reține, totodată, că prin raportare la caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care poate fi exercitat numai pentru motivele prevăzute expres și limitativ de lege, urmează a fi examinate exclusiv criticile de nelegalitate ce au fost formulate în legătură cu considerentele ce susțin soluția pronunțată de curtea de apel. Nu se circumscriu aspectelor de nelegalitate criticile privitoare la stabilirea situației de fapt și la aprecierea materialului probator. Având în vedere că recursul poate fi examinat din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi respinsă excepția nulității recursului formulat de recurenta-pârâtă B., invocată de recurentul-reclamant A.. Aceeași soluție de respingere se impune și cu privire la excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant A., invocată de recurenta-pârâtă B., instanța constatând că susținerile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Recursul formulat de reclamantul A., astfel cum anterior s-a punctat, a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul arătând că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 72 și 75 C. civ., art. 1349 și următoarele C. civ., respectiv art. 253 alin. (4) C. civ., întrucât, deși a reținut caracterul grav al acțiunilor pârâtei, a validat hotărârea primei instanțe prin care a fost acordată suma de 10.000 RON cu titlul de daune morale, cuantum pe care îl apreciază ca fiind unul modic. În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate. Ceea ce poate fi examinat, din perspectiva textelor legale indicate de recurentul-reclamant, este modalitatea în care instanța de apel a valorificat criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale. Așa cum a reținut curtea de apel în considerentele hotărârii recurate, în materia drepturilor personale nepatrimoniale prejudiciul nu este cuantificabil potrivit unor criterii economice, iar evaluarea întinderii despăgubirii pentru prejudicial moral suferit "se impune a se raporta la criterii precum cele referitoare particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea si psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, etc." Cât privește întinderea prejudiciului moral, este evident, așadar, că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice, ci, în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, în ceea ce privește aprecierea cuantumului despăgubirii acordate, se constată că instanța de apel a indicat, la pagina 21 din cuprinsul deciziei recurate, criteriile avute în vedere, reținând că reclamantul este o persoană care se bucură de o bună reputație, că a suferit o afectare semnificativă a demnității, onoarei și reputației, în mod repetat, suportând consecințe negative în plan moral, urmare a actelor defăimătoare ale pârâtei, ce nu se înscriu în limitele libertății de exprimare recunoscute de art. 10 CEDO. Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reținut că suma acordată de prima instanță este echitabilă, aceasta făcând aplicarea criteriilor conturate în practica judiciară și în doctrină pentru evaluarea daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate - și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Astfel, Curtea a arătat că "în condițiile în care salariul mediu net în România era, la data producerii prejudiciului de aproximativ 3000 RON, suma solicitată de reclamant cu titlul de daune morale, reprezentând 160 de salarii medii nete, reprezintă o compensație materială disproporționată." Apreciind că suma stabilită cu titlul de daune morale are caracter derizoriu, recurentul-reclamant a arătat că, în analiza prejudiciului suferit, instanțele nu au făcut niciun fel de referire la afirmațiile calomnioase făcute în ședințele publice ale căror transcrieri se regăsesc la dosarul cauzei, unde pârâta a încercat să acrediteze în mod public percepția că reclamantul ar fi un infractor și ar fi săvârșit mai multe infracțiuni de fals. Această susținere a părții nu se verifică. Analizând măsura în care sunt întrunite condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, instanța de apel a arătat că "pe de o parte limbajul folosit de pârâtă depășește limita unui discurs decent menit să exprime nemulțumirea sa față activitatea de asistență și reprezentare desfășurată de reclamant, iar pe de altă parte imputarea unor fapte determinate de influențare a actului de justiție impune dovedirea unei baze factuale. Afirmațiile litigioase vizând influența pe care reclamantul și soția sa o au în cadrul unor instanțe, nu sunt simple judecăți de valoare ci ele includ, în realitate, acuzații concrete, determinate si extrem de grave, la adresa acestuia." Trebuie menționat faptul că limita în care curtea de apel era abilitată să aprecieze asupra caracterului calomnios a unor afirmații făcute în ședințele publice desfășurate în fața unei alte instanțe este limitată de existența unor norme procedurale și a unei competențe specifice, prevăzute de dispozițiile art. 217 C. proc. civ. - revine instanței învestite cu soluționarea respectivului litigiu aptitudinea de a stabili măsura în care respectivele afirmații depășesc cadrul stabilit de art. 218 C. proc. civ. (ce poartă denumirea marginală de "infracțiuni de audiență") și de a dispune în consecință. În cauză, raportat la situația de fapt astfel cum a fost reținută, se constată că instanța de apel a avut în vedere suficiente criterii care să o ajute la stabilirea cuantumului prejudiciului, neputând fi identificate motive de nelegalitate care să afecteze soluția de menținere a cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul A. urmează a fi respins ca nefondat. Recursul declarat de pârâta B. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește primul motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la faptul că hotărârea instanței de apel este nemotivată, se constată caracterul nefondat al criticii. Astfel cum s-a arătat cu ocazia analizării excepției nulității, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se exercită doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv a concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecății. În consecință, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac părților nu le este permis să pretindă instanței de recurs reevaluarea probatoriilor și stabilirea unei situații de fapt diferită de cea stabilită de judecătorii fondului, întrucât o astfel de chestiune excedează controlului ce poate fi exercitat în calea extraordinară de atac. Așa fiind, instanța de recurs are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu și celor de netemeinicie (prin care recurenta pretinde greșita stabilire a circumstanțelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate încuviințate/neîncuviințate părților, faptul că instanța a dat/nu a dat relevanță anumitor probe), întrucât stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond. Recurenta susține, în esență, că instanța de apel nu a făcut referire la apărările sale, existând aspecte ce au fost ignorate fără o motivare analitică și prin aplicarea unui tratament inegal, instanța analizând în detaliu doar acțiunea reclamantului, nu și cererea reconvențională, deși starea de fapt a fost "comună", în aprecierea recurentei soluția fiind "lipsită de onestitate". Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate punctate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat pe larg susținerile părților, deopotrivă ale reclamantului și ale pârâtei, inclusiv criticile ce vizau modalitatea de soluționare a cererii reconvenționale și, luând în considerare starea de fapt în care s-a derulat conflictul dintre aceștia, a constatat că faptele imputate de pârâtă reclamantului nu necesită sancționarea pentru prejudiciul pretins de pârâtă ca element al răspunderii civile delictuale, gestul și expresiile uzitate de reclamant neavând aptitudinea concretă de a leza imaginea profesională sau demnitatea pârâtei (reclamantă reconvențional). Nu se poate reține că starea de fapt a fost "comună", astfel cum susține recurenta-pârâtă, faptele ilicite reciproc reclamate fiind diferite, chiar dacă au fost săvârșite într-un context factual asemănător. Cu atât mai mult, celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale (prejudiciul, existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția) se cereau a fi distinct analizate. Simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată ori neînsușirea de către instanță a tuturor apărărilor formulate, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigențelor art. 425 C. proc. civ. Instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor acestui text de lege, decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară, cuprinzând pe larg argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate. Reproșul adus instanței de apel, în sensul că a aplicat un tratament inegal în analiza criticilor formulate de către cele două părți și că soluția este "lipsită de onestitate", nu poate fi catalogat drept o critică de natură să justifice nelegalitatea deciziei recurate, fiind simple considerații ale recurentei. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, cu referire la critica legată de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel se încadrează în exigențele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., susținerile părții urmând a fi respinse, în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat, atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată, în raport de starea de fapt constatată în cauză, de obiectul dedus judecății și de limitele investirii instanței prin cererea de chemare în judecată și prin cererea reconvențională. Prin cea de-a doua critică inserată în cuprinsul cererii de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Din lecturarea cererii de recurs, reiese că, deși se reclamă încălcarea și greșita aplicare a prevederilor art. 8 și art. 10 CEDO, art. 71 și art. 72 alin. (2) C. civ. și art. 1357 C. civ., criticile tind, în cea mai mare parte, să susțină aspecte de netemeinicie, făcând referire la stabilirea situației de fapt și la aprecierea materialului probator. Conform art. 10 din CEDO, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere, iar art. 8 din CEDO garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieții sale private și de familie. Jurisprudența CEDO a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, în concordanță cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenție, potrivit cărora exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Așadar, cele două drepturi prevăzute de convenție nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viața privată încetează unde începe dreptul la libera exprimare, iar dreptul la libera exprimare încetează unde începe dreptul la viața privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenție trebuie exercitat cu respectarea celuilalt. Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerințe, în condițiile alin. (2) al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerințe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menționat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporționalității ingerinței cu scopul legitim urmărit. Protecția reputației unei persoane este prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenție, ca temei pentru restrângerea libertății de exprimare, iar statele semnatare, în baza obligațiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, "o speranță legitimă în ceea ce privește protecția și respectarea vieții sale private", (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68). Din perspectiva acestor noțiuni teoretice, se constată că instanța de apel a argumentat în mod detaliat, pentru comentariile evidențiate prin cererea de chemare în judectă, respectiv prin cererea reconvențională, de ce apreciază că se încadrează sau nu în sfera ilicitului și în ce măsură faptele reclamate depășesc sau nu limitele criticii acceptabile. Astfel, în privința faptei ilicite imputate pârâtei, Curtea a reținut că "prin comportamentul său pârâta a depășit limita impusă de normele de conviețuire socială, fiind afectat dreptul la reputație și onoare al reclamantului, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferința psihică încercată, dar și impactul asupra relațiilor sale sociale." Referitor la faptele reclamate prin cererea reconvențională, instanța de apel a argumentat că "faptele imputate în prezenta cauză reclamantului, deși privite în mod izolat, pot avea valența de a afecta demnitatea unei persoane, nu impun însă, cu necesitate, sancționarea sa pentru acoperirea prejudiciului pretins de pârâtă, ca element al răspunderii civile delictuale, în sensul normelor legale incidente anterior evocate." Fără a omite potențialul ofensator al expresiilor și gesturilor folosite de reclamant, instanța a reținut că, raportat la contextul factual din cauză, acestea nu au avut aptitudinea de a afecta onoarea sau reputația pârâtei de o asemenea manieră încât să fie necesară sancționarea conduitei reclamantului, concluzionând, în mod similar primei instanțe, că nu se impune ingerința prevăzută de art. 10 CEDO ce permite antrenarea răspunderii civile delictuale, validând soluția de respingere a cererii reconvenționale. Având în vedere dezlegarea de principiu dată prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, problemei de drept ce vizează inadmisibilitatea tranșării aspectelor litigioase vizând proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial, pe calea recursului, Înalta Curte reține că în prezenta cale de atac nu pot face obiect de analiză criticile formulate de recurenta–pârâtă privitoare la reducerea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat, pe care le apreciază ca fiind vădit disproporționate în raport de complexitatea cauzei, aspect asupra căruia instanța de apel s-a pronunțat, de altfel, printr-o amplă motivare (paginile 17-18 din decizia recurată). Concluzionând, se constată că prin modalitatea de redactare a cererilor de recurs și de formulare a criticilor, reclamanții nu au demonstrat nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea recursurilor formulate sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate. Având în vedere soluția pronunțată, dat fiind faptul că recurenții au căzut reciproc în pretenții, se constată că nu se mai impune a fi analizată solicitarea recurentului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în etapa procesuală a recursului.