Decizia nr. 2351/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 731/2020 a Tribunalului Gorj

Obiectul litigiului Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția de contencios administrativ și fiscal, în data de 07 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului în conformitate cu art. 96 alin. (1)-(5) din Legea nr. 303/2004 la plata sumei de 19.378 RON, actualizată cu indicele de inflație și dobânzile legale, sumă reprezentând cheltuielile judiciare efectuate în cadrul cauzei penale nr. x/2013 în care a fost cercetat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu și dosarul penal nr. x/2015 în care a fost achitat definitiv; plata sumei de 60.000 euro la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezentând reparație pentru prejudiciul moral cauzat pe parcursul și urmare a procesului penal în care a fost cercetat și umilit pe parcursul unei perioade de peste 6 ani în care i-a fost afectată imaginea, onoarea, demnitatea și reputația sa profesională, precum și viața privată, respectiv sănătatea. Prin sentința civilă nr. 731 din 11 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei secții, invocată de pârât prin întâmpinare și a fost declinată competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea secției I civile a Tribunalului Gorj. Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției I civile a Tribunalului Gorj, sub nr. x/2020*. Prin încheierea din 14 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020,* a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de reclamantul A. în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Gorj și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 541 alin. (2) C. proc. pen. raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 și art. 52 din Constituția României, invocată de reclamantul A. în acțiunea civilă formulată împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința nr. 156 din 05 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii civile invocată de pârâtul Statul Român. A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Statul Român și a fost respins, ca prescris, dreptul la acțiune în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale întemeiată pe dispozițiile art. 541 C. proc. pen.. A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamant a sumei de 16231 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Tg-Jiu. A fost obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 595,89 RON către reclamantul A. cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 256 din 11 octomrbie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă cererea de completare dispozitiv formulată de reclamantul A. în ceea ce privește sentința nr. 156 din 05 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 58 din data 22 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 156 din 05 iulie 2021 și a sentinței civile nr. 256 din 11 octomrbie 2021, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020. A fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 156 din 05 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2020. A fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, și cererea privind plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Târgu Jiu, precum și cererea accesorie privind cheltuielile de judecată. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.

Cererea de recurs Împotriva deciziei nr. 58 din data 22 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel sau soluționarea cauzei de către instanța de recurs, cu privire la toate petitele și criticile formulate. În dezvoltarea recursului, recurentul a susținut că este nelegală soluția privind prescripția dreptului la acțiune relativ la daunele morale solicitate pentru eroarea judiciară, date fiind prevederile art. 541 C. proc. pen., a căror neconstituționalitate a invocat-o, iar în ipoteza în care Curtea Constituțională va admite excepția invocată va avea la dispoziție calea revizuirii prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., unde se va putea reține, până la stabilirea unui nou termen de către legiuitor, că cererea reclamantului este în termen. A mai arătat că înțelege să critice soluția dată excepției prescripției pentru a evita orice eventuală apărare referitoare la necriticarea prin recurs a soluției primei instanțe privind prescripția dreptului de a solicita daune morale. Un alt motiv de recurs a vizat prejudiciul moral suferit de reclamant, care a susținut că, în opoziție cu cele reținute de instanțele de fond, din cauza abuzurilor și a conduitei ilicite a organelor de cercetare penală, a fost arestat, i s-au pus cățușe ca unui infractor și imaginile au fost difuzate la TV și în ziare, care l-au catalogat drept hoț, deși prin acțiunile sale a salvat de la faliment S.C. B. S.A. A arătat că fapta ilicită constă în cercetarea penală, arestarea preventivă, ținerea sub control judiciar, anchetarea timp de câțiva ani, trimiterea în judecată și judecata care a durat alți câțiva ani, deși era nevinovat, această faptă ilicită distrugându-i viața, cariera, sănătatea, dar și imaginea, reputația profesională și demnitatea. În continuare, recurentul a făcut referire la art. 72 și art. 252 C. civ., art. 1 din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, obligatorie potrivit art. 20 și art. 148 alin. (2) din Constituția României. Instanța de apel, deși a reținut că urmărirea penală, desfășurată pe mai mulți ani, urmată trimiterea în judecată, poate afecta o persoană pe multiple planuri, a conchis că distrugerea vieții unei persoane nevinovate printr-un proces penal nu este de natură să atragă răspunderea patrimonială a Statului, dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare în procesul penal și nici încălcarea unor norme de procedură penală. Or, însăși achitarea după mai mulți ani de cercetări și măsuri restrictive de drepturi reprezintă o eroare judiciară, întrucât inculparea unei persoane nevinovate reprezintă o eroare judiciară evidentă, care nu poate fi ignorată într-un stat de drept în care cetățeanul este respectat și drepturile sale fundamentale ocrotite. Astfel, recurentul a solicitat instanței de recurs să constate că a fost cercetat penal aproximativ 6 ani, a fost arestat, a defilat cu cătușe, a fost umilit în fața întregii comunități, cercetat ca un infractor, în condițiile în care datorită acțiunilor sale, societatea comercială al cărei director economic a fost nu a intrat în faliment, iar peste 1.100 de salariați nu au devenit șomeri, toate aceste fapte producându-i un șoc și un stres psihic puternic care i-au afectat somnul, sănătatea, alimentația și metabolismul. A mai arătat că în cauzele Gorodnichev contra Rusiei, Saban Hadiziu contra Cehiei sau Mouisel contra Franței, Curtea Europeană a sancționat statele membre pentru că au pus cătușe unor acuzați atunci când nu se impunea, fiind statuat că defilarea cu cătușe reprezintă un tratament degradant. Recurentul a susținut că privirea suspicioasă de către semenii din comunitate, batjocurile și glumele ironice ale colegilor săi, ale colegilor soției și fiului său, i-au afectat în mod grav și viața socială, trebuind să transfere copilul la o altă școală din cauza umilințelor pe care a trebuit să le îndure. Recurentul a mai arătat că faptele imputate au fost analizate și din perspectiva răspunderii civile, însă s-a stabilit în mod definitiv că nu sunt elemente de răspundere civilă, în condițiile în care și acțiunea civilă s-a respins definitiv, cu toate că erorile judiciare ale organelor de cercetare penală i-au produs prejudicii materiale și morale, fiindu-i încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime. Conchizând acest motiv de casare, recurentul a învederat că i s-a produs o vătămare care nu a fost remediată, deși a fost achitat definitiv de toate acuzațiile penale și civile, iar reținerile instanțelor inferioare sunt vădit nelegale, fiind încălcate norme imperative care ocrotesc demnitatea, onoarea, reputația și imaginea. Un alt motiv de recurs a vizat soluția primei instanțe și a celei de apel cu privire la cheltuielile efectuate în procesul penal. Instanța de apel a interpretat eronat starea de fapt și de drept, subliniind că acțiunea dedusă judecății vizează răspunderea statului pentru erorile judiciare, răspundere care acoperă atât daunele materiale cât și pe cele morale. A arătat recurentul că aceasta este o răspundere specială, iar din analiza textelor legale ce reglementează răspunderea pentru erori judiciare (art. 52 alin. (3) Constituție, art. 96 alin. (1)-(5) din Lega nr. 303/2004) rezultă anumite trăsături specifice în cazul acestui tip special de răspundere, legiuitorul stabilind reguli distincte în ceea ce privește repararea prejudiciului, când acesta este cauzat printr-o hotărâre civilă sau o hotărâre penală. Recurentul a susținut că răspunderea statului față de victima păgubită este întotdeauna directă și independentă de vinovăția magistratului, iar victima erorii judiciare nu are acțiune directă împotriva magistratului, pentru repararea prejudiciului, calitate procesuală pasivă având numai statul. Pentru antamarea răspunderii, partea prejudiciată trebuie să facă dovada prejudiciului moral sau patrimonial, fapta ilicită ce rezultă din eroarea judiciară săvârșită, existența unui raport de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită. Conform art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, din această dispoziție rezultând că partea prejudiciată nu poate solicita decât repararea prejudiciului material fără a putea primi despăgubiri pentru daunele morale încercate. A mai arătat recurentul că vinovăția nu este o condiție cerută de lege, deoarece statul răspunde ca și garant, acest tip de răspundere având caracterul unei răspunderi pentru fapta altei persoane, situație în care este incidentă o răspundere fundamentată obiectiv, fără vinovăție, iar în situația în care Statul a reparat prejudiciul încercat de victima erorii judiciare, acesta are acțiune în regres împotriva celui care cu rea-credință sau din neglijență gravă a săvârșit eroarea judiciară. În cazul erorilor judiciare săvârșite în procesele penale, recurentul a arătat că sunt incidente prevederile art. 538 -542 C. proc. pen., având dreptul la despăgubiri și persoana care a fost condamnată definitiv, iar, în rejudecare, s-a dovedit eroarea judiciară și s-a pronunțat o hotărâre de achitare definitivă. Recurentul a susținut că în atare situație despăgubirile au în vedere durata de privare nelegală de libertate, consecințele produse asupra persoanei, familiei, și pot consta în plata unei sume de bani, a unei rente viagere, iar în cazul încadrării în muncă, prin recunoașterea vechimii pe toată perioada cât a fost privat de libertate. Având în vedere aceste trăsături specifice ale acestui tip de răspundere, recurentul a învederat că instanțele de fond au interpretat și aplicat greșit legea, toate cheltuielile judiciare dovedite ca fiind efectuate în procesul penal sunt în sarcina pârâtului, urmând ca acesta să formuleze acțiune în regres împotriva persoanei pe care o consideră în culpă pentru prejudiciul produs reclamantului. Printr-un ultim motiv de recurs, recurentul a criticat decizia atacată și cu privire la cheltuielile de judecată efectuate, solicitând să fie actualizate cu indicele de inflație și dobânzile legale.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la primul motiv de recurs, intimatul a arătat că recurentul nu a formulat critici concrete cu privire la soluția instanței de apel relativ la excepția prescripției reținută de prima instanță, acesta reluând apărările invocate în acest sens în apel. Cu referire la al doilea motiv de recurs, intimatul a susținut că cercetarea penală și trimiterea în judecată nu pot constitui o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea statului pentru prejudiciile suferite de reclamant, soluția instanțelor de fond fiind una legală și temeinică. În ceea ce privește motivul de recurs privind cheltuielile judiciare, intimatul a susținut că soluția de achitare nu stabilește o culpă procesuală a Statului Român, pentru a putea fi obligat, într-un litigiu civil, la plata cheltuielilor judiciare efectuate de inculpatul achitat în preocesul penal. În data de 11 iulie 2022, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată următoarele: Prin acțiunea civilă dedusă judecății, reclamantul a pretins despăgubiri materiale reprezentate de cheltuielile judiciare efectuate în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Jiu și cele ocazionate cu soluționarea dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Târgu Jiu, dar și daune morale decurgând din procedura penală demarată de Statul Român împotriva sa, care a durat peste șase ani și s-a finalizat cu o soluție definitivă de achitare, prin care i-a fost afectată imaginea, onoarea, demnitatea și reputația profesională, precum și viața privată și sănătatea. Temeiul de drept indicat inițial de către reclamant a fost reprezentat de dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, făcând referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată și la dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, precum și la prevederile art. 72 și art. 252 C. civ. care reglementează protejarea demnității, ca valoare umană, iar în susținerea capătului de cerere referitor la daunele materiale a precizat că solicită restituirea cheltuielilor judiciare efectuate în cadrul procesului penal, cheltuieli pentru care există un temei legal expres. Ulterior, în data 11 mai 2021, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că a indicat că își întemeiază cererea de chemare în judecată și pe dispozițiile art. 541 C. proc. civ. Prin sentința pronunțată de prima instanță a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, reținându-se că față de obiectul cererii și de temeiul juridic invocat, neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 538 C. proc. pen. și de art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru atragerea răspunderii patrimoniale a Statului nu atrage inadmisibilitatea acțiunii prin care reclamantul pretinde contravaloarea cheltuielilor judiciare ocazionate în procesul penal finalizat cu soluția de achitare, cheltuieli pe care le-a acordat reclamantului în temeiul dispozițiilor art. 276 alin. (5) și (6) C. proc. pen.. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubiri întemeiată pe eroarea judiciară, invocată de pârât, prima instanță a apreciat că dreptul la acțiune este prescris, întrucât s-a născut la data pronunțării hotărârii penale definitive (18.04.2018), iar acțiunea a fost înregistrată la instanță în 07.10.2020. Relativ la daunele morale solicitate de reclamant pentru procedura penală demarată împotriva sa și întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, tribunalul a apreciat că sunt neîntemeiate, exercitarea de către organele statului a unor atribuții expres prevăzute de lege neputând fi asimilată unui fapt ilicit. Prin decizia recurată, curtea de apel a menținut soluțiile date de prima instanță excepțiilor inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune, însă a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins ca nefondată și cererea de acordare a cheltuielilor judiciare efectuate în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Târgu Jiu. În acest context factual, raportat la obiectul cererii cu care reclamantul a învestit instanța de judecată, în acord cu instanțele de fond, se observă că reclamantul a pretins daunele morale nu pentru soluția de achitare dispusă în procesul penal, ci pentru că, în cursul și după finalizarea procesului penal, i-a fost adusă atingere imaginii, onoarei, demnității, vieții private și reputației profesionale. Un prim motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant a vizat soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune privind daunele morale solicitate pentru eroarea judiciară a cărei victimă a fost, arătând că dacă Curtea Constituțională va admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., va avea la dispoziție calea revizuirii prevăzute de art. 509 alin. (1) pc. 11 C. proc. pen., însă critică soluția dată acestei excepții doar pentru a preveni o eventuală apărare referitoare la necriticarea prin recurs a soluției date acestei excepții. În acest sens, se observă că recurentul-reclamant a criticat soluția de admitere a acestei excepții doar formal, fără a prezenta argumente în dezvoltarea acestui motiv de casare, reiterând ad literram susținerile din cuprinsul cererii de apel în ceea ce privește dezlegarea dată excepției prescripției. Prin decizia recurată, curtea de apel a arătat că nu va analiza motivul de apel privind soluția de admitere a excepției prescripției, întrucât a fost invocat pur formal, doar pentru ipoteza admiterii de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen. pe care reclamantul a invocat-o în primă instanță, cererea de sesizare fiind admisă de Tribunalul Gorj prin încheierea din 14 iunie 2021. Astfel, se reține că pentru dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul trebuia să formuleze critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, eventualele critici susceptibile de încadrare în cazurile de casare ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, nelegalitatea soluției date excepției prescripției și să combată cele reținute de instanța de apel, în sensul că nu au fost invocate critici efective de nelegalitate sau netemeinicie privind modul de soluționare a acestei excepții. Pe cale de consecință, urmează a fi respins motivul de recurs vizând soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune privind daunele morale. Un alt motiv de casare invocat de reclamant a vizat daunele morale solicitate pentru atingerea adusă onoarei, reputației, demnității, ca urmare a declanșării împotriva sa a procedurii penale în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Târgu Jiu, fiind ulterior achitat, după mai mulți ani de procese și măsuri restrictive de drepturi. Critica este nefondată. Prin acest capăt de cerere, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de despăgubiri morale pentru atingerea adusă onoarei și demnității sale, din perspectiva modului cum s-a desfășurat cerectarea penală, arestarea preventivă, ținerea sub control judiciar, anchetarea timp de câțiva ani finalizată cu soluția de achitare, temeiul juridic al acțiunii fiind reprezentat de dispozițiile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală. Potrivit art. 1349 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: existenta unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În ceea ce privește fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită în doctrină și jurisprudență ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Pe planul teoriei generale a dreptului noțiunea de faptă ilicită cuprinde orice abatere de la normele legale care se răsfrânge direct si nemijlocit asupra unui anume drept subiectiv, prejudiciindu-1. Procedând la analiza acestei prime condiții pe care o presupune angajarea răspunderii civile delictuale, instanțele de fond au apreciat corect că nu se impută organelor de urmărire penală o conduită ilicită, nesocotirea unor norme legale privind desfășurarea procesului penal ori săvârșirea unor fapte concrete cu caracter ilicit, iar cercetarea penală și trimiterea în judecată a reclamantului nu pot constitui în sine o faptă ilicită atât timp cât s-au circumscris unui cadru legal, neprezentând nicio abatere de la normele procedural penale. Recurentul-reclamant, bazându-se pe o lezare a drepturilor sale nepatrimoniale, dedusă din soluția de achitare dispusă de instanța de judecată, a invocat atât deficiențele imputabile statului, în exercitarea activității de administrare a justiției, cât și tratamentul degradant săvârșit de parchet, care i-a încălcat prezumția de nevinovăție și l-a transportat cu cătușe, deși era nevinovat de faptele penale imputate. În acest sens, se reține că acțiunea organelor de cercetare penală, în exercitarea atribuțiilor funcției și în limitele permise de lege, de a-l transporta pe reclamant cu cătușe, respectiv de a dispune trimiterea acestuia în judecată, nu poate fi calificată ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit, jurisprudența statuând că actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria "erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care, în speță, s-a și concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive de achitare a reclamantului, pentru faptele în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată. Mai mult, măsura încătușării luată după emiterea ordonanței de reținere de către procuror, în vederea transportului spre și dinspre locul de reținere și arestare preventivă reprezintă o măsură administrativă, a cărei executare este dată prin lege Ministerului Administrației și Internelor. Sediul materiei privind aducerea la îndeplinire a unei astfel de măsuri este reprezentat de dispozițiile art. 10 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 16 din Legea nr. 254/2013 referitoare la centrele de reținere și arestare preventivă, care se află în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, și care se înființează prin ordin al ministrului de interne, măsurile referitoare la organizarea, funcționarea acestora, inclusiv folosirea cătușelor sau a altor mijloace de imobilizare stabilindu-se prin regulamentul prevăzut de lege (art. 15 alin. (3). Astfel, critica recurentului că a fost "arestat, defilat cu cătușe ca un infractor în fața tuturor televiziunilor și ziarelor, care au scris despre mine că sunt cel mai mare hoț" nu este fondată, în condițiile în care statul nu răspunde pentru modul în care mass-media prezintă publicului anumite aspecte din dosarele penale, neputându-se institui o răspundere generală a statului, nelimitată și necondiționată, în astfel de situații. Se reține că pentru modul în care jurnaliștii au înțeles să redea circumstanțele cauzei (acuzațiile din dosarul penal, starea de fapt reținută de organele de anchetă penală) răspunderea le aparține acestora, în condițiile art. 30 alin. (8) din Constituție, iar o răspundere a organului de urmărire penală ar fi putut fi luată în discuție numai sub rezerva dovedirii transmiterii de informații din dosarul penal în faza nepublică a urmăririi penale ori a realizării de comunicate cu încălcarea prezumției de nevinovăție sau care să conțină date neadevărate, aspecte nedovedite în speță. Raportat la situația de fapt corect reținută, se observă că instanța de apel a apreciat judicios că atât timp cât nu se reclamă o acțiune/inacțiune ilicită a organelor de urmărire penală, nu se poate reține sub nicio formă caracterul nelicit al urmăririi penale și trimiterii în judecată a reclamantului. Pe de altă parte, contrar argumentelor recurentului, nici soluția de achitare nu presupune, prin ea însăși, o confirmare a unei exercitări abuzive a atribuțiilor de către organele de cercetare penală, cu atât mai mult cu cât pentru achitarea reclamantului a fost necesară administrarea unui probatoriu complex pe baza căruia s-a luat această soluție. Referirea reclamantului la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cu indicarea cauzelor Gorodnichev contra Rusiei, Saban Hazidiu contra Cehiei și Mouisel contra Franței) nu îi susține critica de nelegalitate întrucât în hotărârile respective instanța europeană a sancționat încălcări decurgând din tratamente degradante raportat la circumstanțe factuale diferite [Legarea cu cătuse de patul de spital a detinutului bolnav de cancer și slăbit fizic, pe timpul unor sedințe de chimioterapie, în cadrul tratamentului acestei boli, a fost considerată de Curte ca disproporționată prin raportare la condițiile normale de securitate ce se impun într-o asemenea situație. (hotărârea din 14 noiembrie 2002, Mouisel contra Franței, paragraful 47); instanța europeană a considerat că obligarea unei persoane să poarte cătușe nu este de natură să pună, în mod normal, probleme pe terenul art. 3, atunci când aceasta se impune în condițiile unei arestări sau detenții legale și nu presupune uzul forței fizice, ca, de altfel, nici expunerea publică a persoanei care le poartă, în limitele a ceea ce se consideră necesar, în circumstantele situatiei date. (decizia din 4 noiembrie 2003, Saban Hadiziu contra Cehiei, paragraful 9); Curtea a decis că obligarea reclamantului să poarte cătușe în sala de judecată, chiar dacă nu a fost dovedită intenția autorităților de a-l înjosi ori de a-l umili, constituie un tratament degradant, din moment ce nu s-a dovedit că o asemenea măsură a fost impusă de asigurarea securității publicului ori bunei administrări a justitiei (hotararea din 24 mai 2007, Gorodnichev contra Rusiei, paragraful 108)]. Instanța de contencios european a reținut că mijloacele de imobilizare, precum cătușele, nu ridică de obicei o problemă sub incidența art. 3 din Convenție în cazul în care au fost aplicate în legătură cu arestarea sau reținerea legală și nu implică utilizarea forței, sau expunerea publică, peste limita considerată în mod rezonabil necesară, în circumstanțele date. În plus, Curtea a recunoscut că aspectele legate de integritatea morală și fizică a unei persoane, ca parte a noțiunii de viață privată în sensul art. 8 din Convenție, se extind la situații de privare de libertate, inclusiv la utilizarea unor mijloace de imobilizare. Totuși, utilizarea unor mijloace de imobilizare, precum cătușele, trebuie să afecteze fizic sau mintal o persoană privată de libertate sau trebuie să aibă ca scop umilirea acesteia ca să se ridice o problemă sub incidența art. 8 (Raninen împotriva Finlandei, 1997, pct. 63-64). 24 Având în vedere principiile de mai sus, Curtea Europeană a constatat, spre exemplu, că nu exista nicio justificare pentru utilizarea cătușelor în următoarele circumstanțe: imobilizarea cu cătușe pentru mâini a unui deținut bolnav mintal pentru o perioadă de 7 zile non-stop în timpul încarcerării sale solitare, fără nicio opinie psihiatrică sau justificare (Kucheruk împotriva Ucrainei, 2007, pct. 140-146); cătușe pentru mâini obligatorii în timpul alimentării artificiale, chiar și în lipsa oricărei rezistențe (Nevmerjitsky împotriva Ucrainei, 2005, pct. 97; Ciorap împotriva Moldovei, 2007, pct. 85); imobilizarea sistematică și prelungită cu cătușe pentru mâini a persoanelor condamnate la detențiune pe viață fără revizuirea periodică și individualizată a riscurilor specifice în materie de securitate (Shlykov și alții împotriva Rusiei, 2021, pct. 77-93); imobilizarea cu cătușe pentru mâini a unui deținut bolnav internat în spital în așteptarea operației sale (Henaf împotriva Franței, 2003, pct. 52-60; Istratii și alții împotriva Moldovei, 2007, pct. 55-58); imobilizarea de pat cu cătușe pentru mâini a unui deținut bolnav de cancer internat în spital (Okhrimenko împotriva Ucrainei, 2009, pct. 98); imobilizarea cu cătușe pentru mâini în cursul ședințelor de judecată (Gorodnichev împotriva Rusiei, 2007, pct. 103-109); imobilizarea de o masă de examen ginecologic cu cătușe pentru picioare a unei femei însărcinate la internarea în spital (Korneykova și Korneykov împotriva Ucrainei, 2016, pct. 112-115); imobilizarea cu cătușe pentru mâini a unui deținut bolnav slăbit fizic în timpul transportului la spital (Mouisel împotriva Franței, 2002, pct. 47); imobilizarea cu cătușe pentru mâini în timpul examenului efectuat de ginecolog (Filiz Uyan împotriva Turciei, 2009, pct. 32-35); și imobilizarea nejustificată cu cătușe pentru mâini în timpul altor examene medicale (Duval împotriva Franței, 2011, pct. 50-53; a contrario A.T. împotriva Estoniei, 2018, pct. 64, având ca obiect imobilizarea cu cătușe pentru mâini în timpul examenelor medicale ale unui deținut periculos cu antecedente de autovătămare). Prin urmare, raportat la cele prezentate și la jurisprudența CEDO, se reține ca fiind nefondate criticile recurentului privind tratamentul degradant aplicat de organele de urmările penală prin faptul încătușării sale. Analizând în continuare motivele de recurs, se contată că sunt, însă, întemeiate criticile referitoare la soluția de respingere a pretențiilor de restituire a cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal, în care a fost cercetat sub acuzația săvârșirii a trei infracțiuni, dar în legătură cu care a fost achitat. Recurentul-reclamant a solicitat acordarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal în temeiul răspunderii civile delictuale, iar instanța de apel, deși a analizat dispozițiile art. 276 alin. (5) și (6) C. proc. pen. în temeiul cărora prima instanță a acordat aceste cheltuieli, a respins aceste pretenții reținând că dispoziția de achitare nu stabilește în sine o culpă procesuală a Statului Român, titular al acțiunii penale, pentru a putea fi obligat de plano la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de către instanța de judecată, în temeiul dispozițiilor legii procesual civile, astfel cum prevede art. 276 alin. (6) din C. proc. pen.. Curtea de apel a mai reținut că nu este îndeplinită condiția existenței unei acțiuni/inacțiuni ilicite pentru care Statul să fie răspunzător, întrucât nu se poate reține existența unei fapte ilicite în condițiile în care se impută îndeplinirea unor activități impuse sau permise de lege (cum este activitatea de urmărire penală desfășurată de organele Statului abilitate în acest sens, finalizată cu întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată), în limitele prescrise de legea procesual penală, nefiind identificate fapte ilicite de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a Statului. Fără a infirma justețea acestor statuări ale instanței de apel cât privește inexistența unei culpe a statului pentru activitatea de cercetare penală întreprinsă față de reclamant, finalizată cu o soluție de achitare (pe temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen. în privința celor trei fapte), Înalta Curte apreciază însă că, pornind de la soluția de principiu consacrată prin dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., potrivit cu care, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persona vătămată sau de partea civilă, nu se poate deduce că, atunci când acțiunea penală este pornită din oficiu, iar nu la sesizarea persoanei vătămate, inculpatul cercetat penal și achitat în final, trebuie să suporte singur costurile apărării sale în proces. În tot cazul, nu acesta poate fi sensul normei art. 276 alin. (6) C. proc. pen., potrivit cu care "În celelalte cazuri, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile". Astfel, art. 276 alin. (6) C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. De aceea, în absența unei soluții legale contrare și în virtutea principiului echității, se înțelege că aceeași soluție legală, consacrată expres prin dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., trebuie să funcționeze ori să fie valabilă și în cazul inculpatului care, cercetat din oficiu sub acuzația săvârșirii unei infracțiuni, este în final achitat, urmând a se determina în acest caz doar cel în sarcina căruia trebuie să fie stabilită obligația de plată a cheltuielilor judiciare, față de particularitatea că, potrivit art. 32 C. proc. pen., părțile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Neavând calitatea de parte în procesul penal, Statul român nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale și al cercetării penale în instanță (faza de judecată), doar prin aplicarea directă a dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, respectiv a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., după cum stabilirea unei astfel de obligații nu ar putea fi deloc justificată pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reținerea caracterului ilicit al activității de cercetare și investigare a infracțiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluție de condamnare, ceea ce însă nu poate fi acceptat, așa cum corect s-a arătat și de către instanța de apel. În cauză, astfel cum reiese din materialul de urmărire penală aflat la dosar, dar și din cuprinsul deciziei penale nr. 593 din 19 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2015, cum corect a observat și prima instanță, cheltuielile judiciare efectuate de reclamant au fost provocate ca urmare a acțiunii penale exercitate din oficiu de organele de urmărire penală. În atare situație, Statul, ca subiect pasiv al pretinselor infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare. Așadar, chiar fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire a reclamantului constând în costurile reale, necesare și rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal, în cursul căruia a fost cercetat pentru săvârșirea unor infracțiuni, iar ulterior achitat pe temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., drept la despăgubire fundamentat pe obligația de garanție ce revine statului și pe rațiuni de interpretare și de aplicare echitabilă a dispozițiilor art. 276 alin. (5) și (6) C. proc. pen. De aceea, se impune ca soluționarea pretențiilor reclamantului, privitoare la restituirea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal, să se realizeze în considerarea fundamentului acestora, obligația de garanție care revine Statului român, în calitatea sa de titular al acțiunii penale în virtutea căreia acesta are dreptul, obligația și puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni și în cadrul procesual oferit de dispozițiile art. 276 alin. (5)- (6) C. proc. pen. și de art. 451 - 455 C. proc. civ. Întrucât recurentul a criticat decizia recurată și în ceea ce privește actualizarea cu indicele de inflație și cu dobânda legală a pretențiilor decurgând din dosarul penal, această solicitare a recurentului va fi analizată de către instanța de apel în limitele rejudecării stabilite prin prezenta decizie. În considerarea acestor motive, în limita celor mai sus arătate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa în parte decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea pretențiilor vizând restituirea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal, la aceeași instanță de apel, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei, care nu contravin prezentei hotărâri.