Decizia nr. 42 din 14.10.2019

Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din data de 17 aprilie 2019, în Dosarul nr. 16.854/196/2013, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dispoziţiile art. 491 alin. (1) şi art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul că obiectul recursului incident poate privi o parte din hotărârea instanţei de apel care nu a fost atacată cu recurs principal?”.

Dispoziţiile din Codul de procedură civilă care fac obiectul sesizării sunt următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 3.860 din 17 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Brăila în Dosarul nr. 16.854/196/2013, a fost admisă în parte acţiunea principală formulată de societatea reclamantă în contradictoriu cu pârâtele persoană juridică (societate) şi persoană fizică. A fost obligată pârâta societate să plătească reclamantei suma de 9.747,69 lei, reprezentând daune-interese rezultate din lipsa de folosinţă parţială a unei ferme pentru perioada mai 2012 – martie 2014, precum şi suma de 19.409,89 lei, reprezentând penalităţi contractuale de întârziere pentru plata cu întârziere a produselor petroliere livrate potrivit Contractului nr. xx din 27.04.2012. A fost respins capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenţie.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel cele două pârâte, iar prin Decizia nr. 39 din 21 februarie 2018 Tribunalul Brăila a admis în parte apelul şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins capătul de cerere din acţiunea principală privind obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 9.747,69 lei, reprezentând daune-interese pentru lipsa de folosinţă a fermei, ca nefondat, fiind admis însă capătul de cerere din cererea reconvenţională şi obligată reclamanta- pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 228.899,87 lei, reprezentând prejudiciu creat ca urmare a lipsei de folosinţă a inventarului agricol reţinut. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate şi s-au compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva deciziei pronunţate de Tribunalul Brăila au declarat recurs principal reclamanta, la data de 28 iunie 2018, şi recurs incident pârâta societate, la 28 ianuarie 2019, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă.

Prin recursul principal, reclamanta a solicitat casarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel şi, în rejudecare, respingerea apelului formulat de pârâta-reclamantă, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de fond ca legală şi temeinică.

Prin recursul incident, pârâta-reclamantă a solicitat schimbarea în parte a deciziei din apel, în sensul respingerii capetelor de cerere privind obligarea la plata în solidar a pârâtelor a sumei de 43.716 lei, reprezentând prejudiciu rezultat din diferenţa de preţ a cantităţii de 145,72 tone de grâu, sumă actualizată cu rata inflaţiei şi la care se va adăuga dobânda legală, şi obligarea la plata sumei de 19.409,89 lei, reprezentând penalităţi contractuale de întârziere pentru plata cu întârziere a produselor petroliere livrate potrivit Contractului nr. xx din 27.04.2012, şi în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea reclamantei la plata prejudiciului cauzat ca urmare a distrugerii inventarului agricol.

Instanţa de recurs Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la cererea recurentei-reclamante, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Prin Încheierea de sesizare din data de 17 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 16.854/196/2013, completul de judecată al Curţii de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă a apreciat ca fiind întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute cumulativ de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive:

Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 491 alin. (1) şi art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În acest sens s-a arătat că, prin cererea de chemare în judecată depusă la Judecătoria Brăila, cerere completată succesiv, reclamanta a solicitat obligarea societăţii pârâte la:

Prin Sentinţa civilă nr. 3.860 din 17 iunie 2016, Judecătoria Brăila a admis în parte cererea principală – capetele de cerere a), c) şi d) de mai sus -, dar a respins capătul de cerere b). De asemenea, a admis în parte cererea reconvenţională, numai în ceea ce priveşte capătul de cerere g), respingând capetele de cerere e) şi f).

Împotriva sentinţei au declarat apel pârâta-reclamantă societate şi pârâta persoană fizică, iar Tribunalul Brăila – Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 39 din 21 februarie 2018, a admis în parte apelul şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins capătul de cerere a) din cererea principală a reclamantei-pârâte şi a admis, în schimb, capătul de cerere e) din cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante. Totodată, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei a declarat recurs principal intimata- reclamantă-pârâtă, solicitând casarea deciziei şi, în rejudecare, respingerea apelului formulat de pârâta-reclamantă, cu menţinerea sentinţei Judecătoriei Brăila, recursul său privind aşadar capetele de cerere a) şi e).

La rândul său, apelanta-pârâtă-reclamantă a declarat recurs incident împotriva deciziei Tribunalului Brăila, prin care a solicitat schimbarea în parte a acesteia în sensul respingerii capetelor de cerere c) şi d), dar al admiterii capătului de cerere f).

Instanţa de trimitere a arătat că aspectele litigiului puse în discuţie prin cele două cereri de recurs sunt complet diferite: recursul principal priveşte capetele de cerere a) şi e), în vreme ce recursul incident se referă la capetele de cerere c), d) şi f).

Dată fiind această situaţie, recurenta-reclamantă a invocat inadmisibilitatea recursului incident formulat de societatea pârâtă, susţinând că recursul incident nu poate privi soluţiile asupra acelor aspecte ale litigiului care nu au fost atacate prin recursul principal, pentru că acestea au intrat sub autoritatea de lucru judecat la împlinirea termenului de recurs.

Curtea de Apel Galaţi, instanţa de sesizare, a arătat că, dacă acceptă argumentul recurentei-reclamante, urmează să respingă fără o analiză pe fond recursul părţii adverse; în caz contrar, urmează să analizeze şi recursul incident, astfel că soluţionarea pe fond a recursului incident depinde de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 491 alin. (1) şi art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

S-a menţionat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa că obiectul sesizării pentru o hotărâre prealabilă l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural (cum este situaţia în cauza de faţă), dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, adică rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii.

Problema de drept enunţată este nouă, sub aspect formal, textul de lege fiind cuprins într-un act normativ adoptat relativ recent, respectiv actualul Cod de procedură civilă a intrat în vigoare abia la 15 februarie 2013. Chiar dacă şi în legislaţia anterioară, şi anume Codul de procedură civilă din 1865, a existat o soluţie legislativă similară, problema de drept nu a pierdut caracterul de noutate pentru că, pe de o parte, dispoziţia anterioară, reprezentată de art. 293 din Codul de procedură civilă din 1865, a fost reintrodusă abia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005, iar, pe de altă parte, chestiunea în discuţie nu a primit o dezlegare nici din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici din partea altor instanţe, printr-o practică judiciară consacrată.

De altfel, reglementarea actuală nu este identică celei anterioare, în prezent fiind conturat mai precis caracterul accesoriu al recursului incident; astfel, anterior, recursul incident (ca şi apelul incident) se putea declara şi înăuntrul termenului de recurs principal, iar în acest caz era considerat şi el recurs principal, deci nu mai era afectat de actul de dispoziţie al recurentului principal (care putea renunţa la propria cale de atac) sau de soluţia dată asupra recursului principal. Or, în prezent, această ipoteză nu mai este posibilă, recursul incident putând fi exercitat numai după expirarea termenului recursului principal, deci are întotdeauna caracter accesoriu.

S-a arătat şi că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat în scris puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecăţii.

Completul de judecată al Curţii de Apel Galaţi Secţia a II-a civilă a arătat că problema de drept aflată în dezbatere – posibilitatea de atacare printr-un recurs incident a unei părţi din hotărârea instanţei de apel care nu a fost atacată cu recurs principal – nu este reglementată cu claritate de textele de lege incidente, respectiv art. 491 alin. (1) şi art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind posibile două interpretări.

Într-o primă interpretare, recursul incident (ca, de altfel, şi apelul incident) nu poate privi decât acea parte din hotărâre care a fost deja atacată prin recursul principal. Un argument în favoarea acestei interpretări este acela că recursul incident are un pronunţat caracter accesoriu, reieşit din faptul că nu se poate în niciun caz declara şi înăuntrul termenului pentru recursul principal, deci nu va putea fi niciodată calificat drept recurs principal, astfel că soluţia asupra acestuia va depinde întotdeauna de actul de dispoziţie al recurentului principal sau de soluţia dată asupra recursului principal, în temeiul art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

De asemenea, se poate aprecia că soluţiile asupra acelor aspecte ale litigiului care nu au fost atacate prin recursul principal au intrat sub autoritatea de lucru judecat la împlinirea termenului de recurs, deci înainte ca recursul incident să poată fi declarat.

În cea de-a doua interpretare, recursul incident poate privi şi părţi din hotărâre care nu au fost atacate cu recurs principal. În acest sens, trebuie avută în vedere situaţia premisă pentru care a fost reglementată instituţia recursului incident. Astfel, prin definiţie, hotărârea susceptibilă de recurs trebuie să nu fi dat satisfacţie deplină (să nu fi admis în întregime pretenţiile) niciuneia dintre părţi, astfel că ambii litiganţi ar avea, simultan, şi interesul de a ataca hotărârea pentru a obţine admiterea în întregime a propriei pretenţii, dar şi interesul ca ea să nu fie atacată de partea adversă pentru a menţine, cel puţin, ceea ce au câştigat deja. Atitudinea părţilor de a nu ataca hotărârea echivalează cu tranzacţionarea asupra litigiului, în sensul că prin cedări reciproce la pretenţiile care nu au fost admise se evită o nouă etapă procesuală (analiza din recurs). Însă atitudinea uneia dintre părţi de a ataca hotărârea cu recurs principal echivalează cu refuzul tranzacţionării, astfel că este echitabil ca şi adversarul să beneficieze de egalitate de arme, în sensul de a avea posibilitatea de a declara, la rândul său, recurs.

Or, în cazul tranzacţiei, art. 2.267 din Codul civil arată expres că prevenirea sau stingerea litigiului se poate face prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la o parte la cealaltă, deci are în vedere şi drepturi diferite, şi, mai mult chiar, prin tranzacţie se pot naşte, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părţi. Dacă se acceptă aplicarea acestei condiţii şi pentru recursul incident, în baza art. 1 alin. (2) din Codul civil (potrivit căruia, în cazurile neprevăzute de lege, se aplică dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare) coroborat cu art. 2 alin. (2) din Codul civil, conform căruia Codul civil este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale, atunci obiectul acestui recurs incident nu mai poate fi limitat.

De altfel, textele de lege înseşi [art. 491 alin. (1) şi art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă] nu exprimă o astfel de limitare, ci, dimpotrivă, prin formularea generală – „printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe”, adică schimbare sub orice aspect – par să sugereze că limitarea la obiectul recursului principal nu este urmărită. Altfel spus, o astfel de limitare ar rezulta doar din interpretarea textului, iar nu din formularea sa expresă; or, afectarea unui drept (cum este cel la declararea căii de atac) trebuie să rezulte din formularea explicită a textului de lege, iar nu doar din interpretarea sa (potrivit art. 10 din Codul civil).

Dată fiind existenţa mai multor argumente în favoarea fiecăreia dintre cele două interpretări, instanţa de sesizare a apreciat că este necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru lămurirea chestiunii de drept.

Din datele comunicate de curţile de apel, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat că opiniile exprimate au fost în sensul ambelor interpretări prezentate în cuprinsul încheierii de sesizare, după cum urmează:

Într-o opinie s-a considerat că dispoziţiile art. 491 alin. (1) şi art. 472 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu condiţionează formularea recursului/apelului incident de invocarea unor motive de recurs/apel care să vizeze doar dispoziţiile hotărârii atacate ce au fost criticate prin cererea de recurs/apel principal, apreciindu- se că motivele recursului/apelului incident pot tinde la casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul ce declară apel/recurs incident.

S-a argumentat că aceste dispoziţii privesc şi ipoteza în care intimatul din recursul principal nu are un interes pregnant de a formula el însuşi recurs principal, dar, constatând că partea adversă a procedat la declararea căii de atac şi luând cunoştinţă de motivele acesteia, poate considera că apărarea poziţiei sale necesită formularea unui recurs incident prin intermediul căruia să repună în discuţie soluţiile cuprinse în decizie/sentinţă, în încheieri premergătoare şi pe care nu le-ar fi putut supune dezbaterii prin întâmpinare întrucât, prin neatacare, ar fi intrat sub autoritatea lucrului judecat.

Această opinie a fost împărtăşită de judecătorii de la Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă, Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Bacău, Tribunalul Neamţ, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, opinia majoritară la Curtea de Apel Craiova – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Gorj – Secţia a II-a civilă, opinia minoritară la Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, parţial Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Cluj – Secţia civilă, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, opinia majoritară la Tribunalul Galaţi – Secţia I civilă, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă şi parţial Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă.

Această chestiune de drept a fost supusă dezbaterii în cadrul întâlnirii profesionale din trimestrul I al anului 2018 pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă la nivelul instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Târgu Mureş, iar opinia majoritară a judecătorilor a fost că este admisibil recursul incident având ca obiect soluţia pronunţată de instanţa de fond privind reducerea onorariului avocaţial, în contextul în care recursul principal vizează soluţia pronunţată asupra cererii principale.

Practica judiciară identificată în sensul acestei opinii, respectiv că obiectul recursului/apelului incident poate privi o parte din hotărârea instanţei de apel care nu a fost atacată cu recurs principal, a fost ilustrată prin următoarele hotărâri judecătoreşti: Decizia nr. 224 din 13 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.601/83/2016; Decizia nr. 107 din 20 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă în Dosarul nr. 526/265/2015, nedefinitivă; Decizia nr. 897 din 4 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Sălaj – Secţia civilă în Dosarul nr. 5.758/337/2015; Decizia nr. 265 din 2 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Sălaj – Secţia civilă în Dosarul nr. 4.298/337/2017; Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.413/94/2014*; Decizia nr. 26A din 16 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 39.076/3/2014; Decizia nr. 73 din 23 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 30.717/3/2017.

În cealaltă opinie s-a apreciat că recursul incident (ca, de altfel, şi apelul incident) nu poate privi decât acea parte din hotărâre care a fost deja atacată prin recursul principal.

S-a argumentat că recursul incident are un pronunţat caracter accesoriu, care rezultă din faptul că nu se poate în niciun caz declara şi înăuntrul termenului pentru recursul principal, deci nu va putea fi niciodată calificat drept recurs principal, astfel că soluţia asupra sa va depinde întotdeauna de actul de dispoziţie al recurentului principal sau de soluţia dată asupra recursului principal. Acele aspecte ale litigiului care nu au fost atacate prin recursul principal se poate aprecia că au intrat sub autoritatea de lucru judecat la împlinirea termenului de recurs, deci înainte ca recursul incident să poată fi declarat.

Această opinie a fost exprimată de judecătorii de la Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, Tribunalul Neamţ, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, Judecătoria Iaşi, opinia majoritară la Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă, parţial Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Specializat Cluj, Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă şi parţial Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă.

Practica judiciară identificată în sensul acestei opinii, respectiv că recursul/apelul incident nu poate privi decât acea parte a hotărârii care a fost atacată prin recursul/apelul principal, a fost ilustrată prin următoarele hotărâri judecătoreşti: Decizia nr. 241A din 14 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 845/112/2017; Decizia nr. 201 din 13 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.098/231/2013; Decizia nr. 480 din 21 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă în Dosarul nr. 10.432/231/2013; Decizia nr. 21 din 13 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă în Dosarul nr. 3.210/173/2016; Decizia nr. 340 din 16 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă în Dosarul nr. 13.769/231/2017.

Curtea de Apel Timişoara şi Curtea de Apel Piteşti au comunicat că nu au identificat practică judiciară, nefiind exprimate nici puncte de vedere teoretice.

Curtea de Apel Ploieşti a identificat o singură hotărâre judecătorească, respectiv Decizia nr. 315 din 13 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.296/315/2017 al Curţii de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă, prin care a fost respins recursul incident ca inadmisibil, faţă de caracterul accesoriu al acestuia, constatându-se că pârâta ar fi trebuit să îşi formuleze criticile pe calea unui recurs principal, deoarece decizia instanţei de apel îi era defavorabilă sub aspectul respingerii apelului incident, iar riscul unei soluţii defavorabile trebuie examinat prin raportare la recursul principal declarat de reclamantă.

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate următoarele decizii, cu titlu de practică judiciară relevantă:

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.169/C/1.789/III-5/2019 din 5 iunie 2019, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 280 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 21 ianuarie 2019, s-au reţinut următoarele:

Prin urmare, apelul incident nu reprezintă o instituţie procesuală de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelaţie cu apelul principal formulat în cauză. Astfel, Curtea constată că textul criticat tinde la găsirea echilibrului în respectarea ansamblului drepturilor procesuale recunoscute părţilor în procesul civil, fără a contraveni prevederilor art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 1.092 din 8 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 2 noiembrie 2011). (…)

De altfel, Curtea observă faptul că instituţia apelului incident se regăsea sub denumirea de aderare la apel şi în Codul de procedură civilă din 1865 la art. 293, dispoziţii legale care au format obiect al controlului de constituţionalitate prin raportare la critici similare celor formulate în prezenta cauză, Curtea constatând constituţionalitatea acestora.”

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, toţi cei trei judecători-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate, opinia a doi dintre judecătorii-raportori a fost că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 491 alin. (1) şi art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă, obiectul recursului incident nu poate privi o parte din hotărârea instanţei de apel care nu a fost atacată cu recurs principal, în timp ce opinia celui de-al treilea judecător- raportor a fost că aceste dispoziţii legale trebuie interpretate în sensul că obiectul recursului incident poate privi o parte din hotărârea instanţei de apel care nu a fost atacată cu recurs principal.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Primele patru condiţii de admisibilitate menţionate sunt îndeplinite, în sensul că litigiul se află în curs de judecată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, învestită în mod legal cu soluţionarea în ultimă instanţă a cauzei, chestiunea de drept sesizată fiind esenţială pentru soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

În privinţa condiţiei referitoare la caracterul esenţial al lămuririi chestiunii de drept pentru soluţionarea pe fond a respectivei cauze, în cadrul căreia s-a ivit chestiunea prejudicială, poate forma obiect al sesizării şi o chestiune de drept procedural, dacă, prin consecinţele produse, o asemenea chestiune poate determina pronunţarea asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii.

Întrebarea adresată în cuprinsul sesizării formulate de către Curtea de Apel Galaţi vizează, în esenţă, admisibilitatea unui recurs incident, în raport cu interpretarea conferită asupra condiţiei ca obiectul său să se suprapună obiectului recursului principal sau să poată fi independent de obiectul recursului principal. Dezlegarea acestei chestiuni de ordin procedural este aptă să conducă la pronunţarea unei soluţii pe fondul raportului juridic litigios supus controlului judiciar în faţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea recursurilor declarate în cauză.

Ca o chestiune prealabilă, se reţine că din modalitatea în care instanţa de trimitere a înţeles să formuleze întrebarea prealabilă nu rezultă cu claritate la ce se referă sintagma „o parte din hotărârea instanţei de apel”, creându-se confuzie între petitele cererii de chemare în judecată şi soluţiile cuprinse în dispozitivul hotărârii pronunţate în apel.

În jurisprudenţa sa anterioară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că poate forma obiectul unei astfel de sesizări, în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, şi o chestiune de drept procedural, nu doar una de drept material, relevante fiind în acest sens considerentele cuprinse în paragrafele 21 şi 22 din Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, în care se arată următoarele:

În speţă, această condiţie este îndeplinită, deoarece modul în care ar urma să fie interpretat şi aplicat textul de lege cu privire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile influenţează şi soluţia pe fond a cererii deduse judecăţii.”

În privinţa condiţiei referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării, se impun anumite precizări care conduc la concluzia neîndeplinirii cerinţei menţionate.

Evaluarea acestei condiţii, în absenţa unei definiţii legale a noutăţii chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme (Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 19 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 octombrie 2015, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). În egală măsură, problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv, să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii, este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept.

În această privinţă, în jurisprudenţa sa constantă (Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), instanţa supremă a subliniat că, prin mecanismul reglementat de dispoziţiile legale anterior menţionate, trebuie să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, pentru interpretarea unei norme legale îndoielnice, lacunare sau neclare, deoarece scopul acestei proceduri îl constituie împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materia chemată să se pronunţe.

Pentru determinarea caracterului noutăţii trebuie verificat dacă o instanţă este învestită să se pronunţe asupra chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită pentru prima dată sau problema de drept a primit deja o dezlegare din partea instanţelor învestite cu soluţionarea unor cauze similare. Analiza are relevanţă în considerarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile, comparativ cu mecanismul recursului în interesul legii, pentru a evita paralelismul şi suprapunerea celor două proceduri de asigurare a unei practici judiciare unitare.

În acest context, în considerarea scopului, finalităţii şi condiţiilor de admisibilitate distincte ale celor două proceduri instituite de legiuitor pentru asigurarea practicii judiciare unitare, trebuie reamintite elementele de diferenţiere dintre cele două mecanisme de unificare a jurisprudenţei. Astfel, dacă hotărârea prealabilă are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei practici judiciare neunitare, prin exercitarea unui control a priori, recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja existentă, efectuând un control a posteriori.

Hotărârile judecătoreşti identificate în cuprinsul cap. VII „Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie” din prezenta decizie relevă existenţa unei practici judiciare consistente, dar neunitare, inclusiv la nivelul instanţei supreme, ceea ce demonstrează faptul că problema de drept a cărei interpretare se solicită şi-a pierdut caracterul de noutate, iar scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, ceea ce pune în discuţie şi eficacitatea utilizării procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă – mecanismul la care s-ar fi putut apela, în această situaţie, fiind recursul în interesul legii.

Prin urmare, în acord cu jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 29 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.018 din 19 decembrie 2016, Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017), în considerarea specificului procedurii reglementate prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că problema de drept ce se solicită a fi dezlegată a mai fost anterior dedusă judecăţii, iar instanţele naţionale, prin utilizarea mecanismului de interpretare a legii, au procedat deja la interpretarea normei juridice considerate ca prezentând dificultăţi ce ar necesita o rezolvare de principiu, rezultă că nu este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept care formează obiectul sesizării.

În consecinţă, sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate reglementate de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, urmând a fi respinsă.