Decizia nr. 43 din 14.10.2019

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Încheierea din 15 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 19.522/3/2018, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarei probleme de drept:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, astfel cum a fost precizată şi completată, reclamanta, persoană fizică, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, în principal, anularea Deciziei nr. x din 22.02.2018 privind încetarea pensiei sale de magistrat, cu consecinţa obligării pârâtei la reluarea plăţii pensiei, începând cu luna decembrie 2017, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata pensiei de serviciu pentru lunile decembrie 2017, ianuarie şi februarie 2018 şi plata dobânzii legale penalizatoare pentru plata cu întârziere a acestor sume.

Reclamanta a susţinut că a fost beneficiara unei pensii de serviciu pentru funcţia de magistrat, începând cu data de 5.02.2014, prin Decizia nr. x din 22.02.2018 dispunându-se încetarea pensiei de serviciu, începând cu data de 1.12.2017, în temeiul art. 83

Instanţa de fond, prin Sentinţa civilă nr. 8.430 din 19.11.2018, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, reţinând că acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 83

Împotriva acestei soluţii a formulat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii, arătând că dispoziţiile art. 83

Instanţa de apel a pus, din oficiu, în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 şi art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul dezbaterii.

A. Legea nr. 118/2014 (din 27 iulie 2014)

Apelanta-reclamantă a susţinut că dispoziţiile art. 83

Intimata-pârâtă nu şi-a exprimat punctul de vedere.

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea acestei proceduri.

S-a arătat astfel că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului urmând să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar pricina ce face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestit să soluţioneze cauza.

În ce priveşte cerinţa ca de lămurirea problemei de drept a cărei dezlegare se cere să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, Curtea de Apel Braşov a arătat că modul de interpretare a dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării, din perspectiva aplicării în timp a acestora, constituie problema însăşi a speţei, pensia de serviciu a apelantei fiind sistată prin decizia contestată, emisă la data de 22.02.2018, în temeiul art. 83

Instanţa de trimitere a considerat totodată că problema de drept identificată prezintă şi caracter de noutate, întrucât asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege şi nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii. Cu privire la acest aspect s-a arătat că instanţa supremă a mai fost sesizată, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea prevederilor art. 83

S-a reţinut că noutatea problemei de drept vizând aplicarea în timp a prevederilor art. 83

Instanţa de trimitere a arătat că, în vederea stabilirii modului de aplicare în timp a prevederilor art. 83

În acest sens a precizat că, în cauză, pensia de serviciu a fost stabilită prin Decizia nr. x din 5.02.2014 emisă de Casa Locală de Pensii Sector 3 Bucureşti, apelanta-reclamantă fiind eliberată din funcţie, prin pensionare, la data de 30.01.2014, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Decretului nr. 25/2014 emis de Preşedintele României; condamnarea acesteia definitivă pentru fapte de corupţie săvârşite în anul 2012 a avut loc la data de 14.06.2017.

Ipoteza vizată de prevederile art. 83

Norma în discuţie nu face nicio referire explicită cu privire la sfera de aplicare a acesteia, în sensul de a menţiona dacă se aplică şi în cazul condamnărilor pentru infracţiunile la care face trimitere textul de lege menţionat, săvârşite anterior intrării sale în vigoare, respectiv dacă vizează şi judecătorii al căror drept la pensie a fost stabilit şi pus în plată anterior completării Legii nr. 303/2004 prin Legea nr. 118/2014, dar a căror condamnare a intervenit după această modificare legislativă.

Curtea a reţinut că forma iniţială a propunerii legislative de modificare a Legii nr. 303/2004 cuprindea şi o dispoziţie suplimentară, potrivit căreia „Prevederile art. I se aplică, de la momentul intrării în vigoare a prezentei legi, şi magistraţilor condamnaţi definitiv anterior, indiferent de momentul pensionării”, iar în expunerea de motive s-a menţionat, în privinţa art. II al propunerii legislative, că prevederea are caracter tranzitoriu, reglementând situaţia magistraţilor condamnaţi care beneficiază de pensie de serviciu la momentul intrării în vigoare a noii reglementări.

Aşadar, propunerea legislativă îi includea în sfera celor vizaţi de dispoziţia legală în discuţie şi pe magistraţii condamnaţi definitiv anterior, caz în care este evident că infracţiunile pentru care intervenise condamnarea erau anterioare modificării legislative.

Forma adoptată a Legii nr. 118/2014 menţionează însă, cu titlu tranzitoriu, exclusiv faptul că „Prevederile art. I se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, fiind înlăturată forma iniţială a dispoziţiei tranzitorii la care s-a făcut referire anterior.

În acest context, raportat la conţinutul normei tranzitorii adoptate, pot fi valide două interpretări în privinţa sferei de aplicare în timp a prevederilor art. 83

Astfel, art. 6 alin. (2) din Codul civil prevede că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor, iar alin. (5) al aceluiaşi articol statuează că dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

Concluzia care rezultă din interpretarea prevederii legale în discuţie, prin raportare la dispoziţiile legale anterior enunţate, ar fi în sensul că dispoziţiile legii noi, respectiv cele ale Legii nr. 118/2014, se aplică numai infracţiunilor de natura celor prevăzute de această dispoziţie legală săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi pensiilor de serviciu stabilite şi puse în plată, de asemenea, după intrarea în vigoare a noilor prevederi, întrucât anterior acestei completări legislative, pentru infracţiunile de natura celor prevăzute de art. 83

Cu toate acestea, este important faptul că, în cazul în care pensia de serviciu de care beneficiază reclamanta este privită ca un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, devin incidente prevederile art. 6 alin. (6) din Codul civil, în acord cu care dispoziţiile legii noi sunt, de asemenea, aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate, printre altele, din regimul general al bunurilor, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Prin urmare, din această perspectivă ar rezulta că, în privinţa efectelor viitoare ale pensiei de serviciu de care beneficiază reclamanta, care a fost stabilită anterior intrării în vigoare a modificării legislative, sunt aplicabile, din punct de vedere temporal, dispoziţiile Legii nr. 118/2014.

Prezintă relevanţă sub aspectul celei din urmă variante de interpretare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, în Decizia nr. 1.048 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, a arătat că „partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată, potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în noţiunea de «bun», ea reprezintă totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii”.

De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 784 din 3 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 27 august 2010, Curtea Constituţională a reţinut că „un act normativ nu este retroactiv atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi”.

Următoarele considerente din cuprinsul deciziei instanţei supreme sus-menţionate sunt relevante pentru soluţionarea sesizării supuse analizei de faţă:

În acest context factual nu pot fi ignorate prevederile art. 82 alin. (5) teza finală din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care condiţionează beneficiul acordării pensiei de serviciu pentru vechimea în magistratură prevăzută de alin. (1) şi (3) din acelaşi articol de împlinirea vârstei de 60 de ani şi eliberarea din funcţie pentru motive neimputabile. Contestatorul, la momentul pensionării, se afla în situaţia eliberării din funcţie pentru motive imputabile, în urma condamnării sale pentru fapte de corupţie săvârşite în exerciţiul funcţiei de judecător.

În adoptarea Legii nr. 118/2014, aşa cum rezultă din expunerea de motive, legiuitorul porneşte de la situaţia deja reglementată în cuprinsul art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, însă îşi propune să reglementeze suplimentar situaţia în care pensionarea intervine pentru un motiv neimputabil, iar după pensionare intervine o condamnare pentru o infracţiune de corupţie, o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie sau o infracţiune în legătură cu acestea, săvârşită în timpul exercitării funcţiei, efectele acestei hotărâri asupra dreptului la pensia de serviciu deja stabilită, precum şi efectele punerii în mişcare a acţiunii penale asupra pensiei în plată sau asupra cererii de acordare a pensiei de serviciu.

Textul de lege a cărui interpretare se solicită a vizat o lacună a legii în forma sa anterioară completării survenite prin Legea nr. 118/2014, respectiv acoperirea acelor situaţii în care, deşi persoanele vizate de prevederile Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru beneficiul pensiei de serviciu săvârşiseră vreuna dintre infracţiunile determinate generic în norma legală completatoare, în timpul exercitării funcţiei, erau eliberaţi din funcţie din motive neimputabile, anterior intervenirii unei hotărâri de condamnare sau de amânare a aplicării pedepsei, câştigând astfel dreptul de a fi stabilită în favoarea lor pensia de serviciu cuvenită pentru vechimea în magistratură.

Acest text nou-introdus prin Legea nr. 118/2014 are în vedere, ca reper esenţial pentru aplicabilitatea sa, pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare sau de amânare a aplicării pedepsei ulterior eliberării din funcţie din motive neimputabile a persoanei care a solicitat să i se acorde beneficiul pensiei de serviciu la momentul eliberării din funcţie, hotărârea penală fiind pronunţată pentru infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate celor de corupţie sau în legătură cu acestea.

Or, contestatorul din litigiul principal se află în situaţia în care, la momentul solicitării beneficiului pensiei de serviciu, nu a putut justifica eliberarea sa din funcţie din motive neimputabile, fiind condamnat penal cât timp se afla în exerciţiul funcţiei de judecător, fiindu-i, aşadar, aplicabile prevederile art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În aceste condiţii, se constată că soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 832 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât ipoteza reglementată de această normă legală nu se regăseşte în cauza dedusă judecăţii.”

Tribunalele Ialomiţa şi Galaţi (Secţia I civilă) au apreciat că, din interpretarea prevederii legale în discuţie, prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Codul civil, rezultă că dispoziţiile legii noi, introduse prin Legea nr. 118/2014, se aplică numai infracţiunilor de natura celor prevăzute de aceste dispoziţii legale, săvârşite după intrarea lor în vigoare, precum şi pensiilor de serviciu stabilite şi puse în plată, de asemenea, după intrarea în vigoare a noilor prevederi, întrucât, anterior acestei completări legislative, pentru infracţiunile de natura celor prevăzute de art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, legea nu prevedea efecte similare celor reglementate de Legea nr. 118/2014.

Curtea de Apel Piteşti (Secţia I civilă – Decizia nr. 639 din 7 februarie 2019) şi Judecătoria Bacău au considerat că dispoziţiile legale supuse interpretării se aplică în cazul condamnărilor pentru infracţiunile la care face referire textul de lege în discuţie, săvârşite anterior completării aduse Legii nr. 303/2004 prin Legea nr. 118/2014; în decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti s-a reţinut că „în speţă nu este vorba de facta praeterita, respectiv de fapte săvârşite şi care şi-au produs în integralitate efectele în baza legii vechi, ci este vorba despre situaţia în care legea nouă dispune cu privire la consecinţe şi efecte nerealizate susceptibile de executare continuă/succesivă. Astfel, efectele infracţiunilor săvârşite de contestator nu s-au produs integral înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2014, condamnarea definitivă intervenind după acest moment. Ţinând cont de faptul că textul legal este de aplicare imediată, iar consecinţa lipsirii apelantului de beneficiul pensiei speciale intervine ca efect direct al condamnării definitive, Curtea apreciază că dispoziţiile legale sunt aplicabile în cauză”.

Curtea de Apel Braşov (Secţia civilă) a învederat că textul de lege în discuţie este explicit, în sensul că la alin. (1) se prevede expres că este vorba de infracţiuni săvârşite înainte de eliberarea din funcţie, indiferent dacă acestea au fost săvârşite înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2014.

Judecătorii de la Judecătoria Moineşti au opinat în sensul că această dispoziţie legală nu se aplică în cazul condamnărilor pentru infracţiunile la care face referire textul de lege în discuţie, săvârşite anterior completării aduse Legii nr. 303/2004 prin Legea nr. 118/2014, precum şi că norma în discuţie îi vizează şi pe judecătorii al căror drept la pensia de serviciu a fost stabilit şi pus în plată anterior completării Legii nr. 303/2004 prin Legea nr. 118/2014, dar a căror condamnare a intervenit după această modificare.

Tribunalul Giurgiu a arătat că, faţă de conţinutul textului de lege al art. 83

La nivelul Tribunalului Ilfov s-a apreciat că prezintă relevanţă pentru aria de aplicare a normei de drept în discuţie existenţa unei condamnări definitive ulterior introducerii textului prin Legea nr. 118/2014, iar nu în momentul săvârşirii infracţiunii.

Curtea de Apel Oradea a anexat Decizia civilă nr. 321/A din 2 mai 2017, pronunţată în dosarul în care s-a formulat sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 83

Opinia judecătorilor Secţiei a VII-a civile şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale a Curţii de Apel Bucureşti a fost în sensul că, pentru stabilirea modului de aplicare în timp a prevederilor art. 83

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale supuse interpretării, însă poate prezenta relevanţă cu privire la dezlegarea problemei de drept în discuţie Decizia nr. 436 din 8 iulie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 14 iulie 2014.

Prin Adresa nr. 1.183/C/1.791/III-5/2019 din 7 iunie 2019, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, se apreciază că, faţă de dispoziţiile art. 519 din acelaşi cod, sunt întrunite condiţiile pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, pe fondul problemei de drept supuse dezbaterii fiind propusă soluţia interpretării dispoziţiilor art. 83

Examinând sesizarea, cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Rezultă din dispoziţiile citate că, pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul a instituit următoarele condiţii de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ:

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

Dispoziţiile procedurale cuprinse în art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă impun instanţei de trimitere obligaţia identificării chestiunii de drept care necesită interpretare, caracterizarea aspectului de noutate al acesteia în privinţa interpretării şi aplicării sale, precum şi a caracterului dificil al interpretării dispoziţiilor legale incidente speţei.

În prealabil, trebuie reţinut că textul întrebării vizează două probleme de drept cu privire la care instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, se solicită a se interpreta dacă norma în cauză este incidentă în cazul condamnărilor pentru infracţiunile la care face referire textul de lege săvârşite anterior completării aduse Legii nr. 303/2004 prin Legea nr. 118/2014, respectiv dacă dispoziţiile art. 83

Examinând admisibilitatea sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Astfel, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului urmând să pronunţe o hotărâre definitivă, conform art. 155 din Legea nr. 263/2010 coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă; cauza ce face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel, învestit să o soluţioneze.

În legătură cu noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile se observă că textul ce se cere a fi interpretat este introdus în Legea nr. 303/2004 prin Legea nr. 118/2014, act normativ intrat în vigoare la 27 iulie 2014.

Până la acest moment, instanţele judecătoreşti au fost chemate în câteva cazuri să se pronunţe cu privire la aplicarea dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării, astfel încât nu se poate conchide că ar exista cristalizată o jurisprudenţă constantă şi continuă în materia de referinţă, în baza unei interpretări unitare a textelor care au generat chestiunea de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită.

Verificându-se evidenţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că această instanţă nu a statuat anterior, în fond, asupra chestiunii de drept ce face obiectul dezlegării.

Instanţa supremă a pronunţat Decizia nr. 28 din 17 octombrie 2016, prin care s-a respins, „ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă în Dosarul nr. 936/108/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 83

Cu referire la condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reţine că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte această noţiune.

În doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma în cauză trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În acelaşi timp, aceasta trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Aşadar, problema în cauză trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie ele doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare.

Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii care urmează să fie dată, indiferent dacă cererea este admisă sau respinsă.

În acest context se reţine că de modul de interpretare a prevederilor legale ce fac obiectul sesizării, din perspectiva aplicării în timp, depinde soluţionarea fondului cauzei, pensia de serviciu a reclamantei din dosarul în care a fost formulată sesizarea fiind sistată prin decizia contestată, în temeiul art. 83

Problema de drept cu a cărei dezlegare a fost învestită instanţa supremă prin acest mecanism de unificare a practicii judiciare presupune a oferi un răspuns întrebării dacă dispoziţiile art. 83

Pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare, având în vedere necesitatea asigurării previzibilităţii reglementării şi ţinând seama de interpretarea istorico- teleologică a dispoziţiilor legale în discuţie, rezultată din observarea procesului de legiferare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că dispoziţiile art. 83

Astfel, cerinţa previzibilităţii presupune ca norma juridică să fie enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele în care acţionează, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

În acest sens a statuat şi Curtea Constituţională, care, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, a reţinut, în legătură cu precizia şi previzibilitatea normei juridice, că „(…) lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat” (paragraful 46).

Prin urmare, previzibilitatea unei norme presupune că destinatarul acesteia are reprezentarea unor coordonate în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita.

Or, verificând din această perspectivă aplicarea art. 83

Nu se poate considera că o astfel de conduită era sancţionată în lege încă de la data adoptării ei, astfel că data săvârşirii faptelor nu ar prezenta relevanţă în privinţa aplicării art. 83