Decizia nr. 50 din 11 noiembrie 2019

Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din data de 23 aprilie 2019, în Dosarul nr. 4.753/121/2017, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă sintagma «specialist din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete» are în vedere categoria specialiştilor din parchete sau are în vedere şi categoria specialiştilor antifraudă detaşaţi în cadrul aceloraşi parchete în funcţia de specialist, în baza art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare, corelat cu art. 24 din acelaşi act normativ.”

Art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), prevede că:

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013):

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal cu nr. 4.753/121/2017, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: anularea ordinelor emise la 27 octombrie 2017 de respingere ca neîntemeiate a contestaţiilor formulate de reclamanţi împotriva Ordinului nr. xxxx/12.09.2017 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; anularea în parte a ordinului contestat şi a anexei nr. 3 (poziţiile nr. 1, 6 şi 24) emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; obligarea pârâtului la emiterea de noi ordine de reîncadrare în funcţie a reclamanţilor şi de stabilire a salariului de bază corespunzător funcţiei de specialist antifraudă, prin asimilare cu funcţiile şi salariile de bază prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017, cu avizul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, al Ministerului Finanţelor Publice şi al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici; obligarea pârâtului la plata diferenţelor de drepturi salariale dintre cele încasate şi cele cuvenite conform noii încadrări a reclamanţilor, începând cu data de 1 iulie 2017, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective şi a dobânzii legale calculate de la data scadenţei fiecărei sume, până la data plăţii efective; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa nr. 796 din 16 iulie 2018 a Tribunalului Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată de reclamanţi a fost respinsă, ca neîntemeiată, fiind reţinute, în esenţă, următoarele:

Reclamanţii, inspectori antifraudă la Direcţia de combatere a fraudelor din cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală, au fost detaşaţi în anul 2014, respectiv 2015, pe o perioadă de 3 ani, de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la Ministerul Public – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Galaţi, pe posturi de specialist antifraudă. Ulterior, s-a prelungit detaşarea pe aceleaşi posturi, pe o perioadă de 3 ani, începând cu data de 10 februarie 2017.

Prin Ordinul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. xxxx/12.09.2017 s-a dispus reîncadrarea reclamanţilor – inspectori antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, detaşaţi pe funcţii de specialişti antifraudă în cadrul Ministerului Public, în funcţii, grade şi gradaţii, beneficiind de salariul de bază, cuantumul sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi cuantumul sporului pentru condiţii deosebite de muncă trecute în dreptul fiecăruia.

Împotriva acestui ordin reclamanţii au formulat contestaţii, care au fost respinse de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin ordinele emise la data de 27 octombrie 2017.

Tribunalul a reţinut că, pe perioada de până la 3 ani a detaşării, potrivit art. 4 alin. (3) şi alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, personalul care ocupă funcţii publice specifice în cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcţionarii publici, precum şi de toate drepturile prevăzute de lege în cazul detaşării.

Salarizarea inspectorilor antifraudă, numiţi în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală conform art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 şi detaşaţi la parchete pe posturi de specialişti, se face de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în temeiul alin. (3) al textului de lege anterior menţionat, conform căruia „Personalul care ocupă funcţii publice specifice în cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcţionarii publici”.

Ca urmare, în primul rând, tribunalul a observat că salarizarea reclamanţilor se face prin raportare la funcţia avută în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în speţă cea de inspector antifraudă, astfel că nivelul salariului de care ar trebui să beneficieze reclamanţii nu poate fi privit distinct de funcţia în care au fost încadraţi în momentul detaşării.

Cu privire la acest aspect s-a reţinut că reclamanţii au primit o fişă a postului din care rezultă cu claritate funcţia pe care o ocupă, respectiv cea de „inspector antifraudă”. Or, reclamanţii nu au invocat şi nici nu au dovedit că ar fi contestat această încadrare sau drepturile salariale primite până în anul 2017.

În consecinţă, avându-se în vedere că, începând cu 1 iulie 2017, nu s-a produs o nouă asimilare a funcţiei pe care sunt încadraţi reclamanţii, ci doar au fost puse în aplicare nişte dispoziţii legale noi, însă tot prin raportare la vechea funcţie de inspector antifraudă, tribunalul a apreciat că funcţia pe care aceştia au fost încadraţi, respectiv reîncadraţi, nu mai poate fi contestată la acest moment. Prin urmare, nici salarizarea reclamanţilor, fiind stabilită prin raportare la această funcţie, nu mai poate face obiectul analizei instanţei din perspectiva invocată de reclamanţi, respectiv prin raportare la o altă funcţie din cadrul parchetelor.

Pe de altă parte, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38. (2) În cazul în care funcţia deţinută nu se regăseşte în prezenta lege, reîncadrarea se face pe una dintre funcţiile prevăzute în anexe.”

Contrar susţinerilor reclamanţilor, reîncadrarea acestora nu poate fi realizată însă decât potrivit anexei nr. VIII la lege – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie”, care la cap. I lit. A. – Salarizarea funcţionarilor publici prevede că se referă la salarizarea „funcţiilor publice de stat, stabilite şi avizate potrivit legii în cadrul aparatului Administraţiei Prezidenţiale, al Parlamentului, al Guvernului, al ministerelor, al Academiei Române, al Avocatului Poporului, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, al Consiliului Naţional al Audiovizualului, al Consiliului Legislativ, al Casei Naţionale de Pensii Publice, al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, al Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, al Inspecţiei Muncii, al Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, al Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor şi structurilor subordonate, al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului şi structurilor subordonate, al Autorităţii pentru Reformă Feroviară, al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi unităţilor subordonate, al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, organismele intermediare pentru programe operaţionale, precum şi pentru funcţiile publice corespunzătoare înalţilor funcţionari publici din cadrul instituţiei prefectului”.

Totodată, s-a constatat că art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017 defineşte funcţia similară ca fiind „o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă”.

Din interpretarea textului de lege citat se deduce în mod clar că funcţia similară nu poate fi identificată decât în cadrul instituţiei angajatoare. Or, în speţă, reclamanţii sunt inspectori antifraudă în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, fiind doar detaşaţi la Ministerul Public.

Ca urmare, „funcţia similară” la care face referire legea-cadru de salarizare se impune a fi identificată doar în cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie”, şi nu „Justiţie”, aşa cum susţin reclamanţii.

Pe de altă parte, tribunalul a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 89 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 188/1999), „Dacă salariul corespunzător funcţiei publice pe care este detaşat este mai mare, el are dreptul la acest salariu”, însă prin acţiunea formulată reclamanţii nu au invocat şi nu au dovedit existenţa unei astfel de situaţii.

Faţă de aceste aspecte, tribunalul a constatat că în mod corect a fost stabilit salariul reclamanţilor raportat la Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. xxxx/2017, act invocat în ordinul de salarizare contestat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând-o ca fiind nelegală, iar în cursul judecării recursului au solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Prin Încheierea de sesizare din data de 23 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 4.753/121/2017, completul de judecată al Curţii de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal a apreciat ca fiind întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute cumulativ de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că soluţionarea în fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv dacă sintagma „specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete” are în vedere categoria specialiştilor din parchete sau are în vedere şi categoria specialiştilor antifraudă detaşaţi în cadrul aceloraşi parchete în funcţia de specialişti, în baza art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, corelat cu art. 24 din acelaşi act normativ.

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece prin consultarea jurisprudenţei s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost formulat un punct de vedere de către intimatul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care a apreciat, în principal, că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, iar, în subsidiar, că se impune respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

În acest sens a arătat că întrebarea formulată în cadrul procedurii prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, or, în cauză, se pune în discuţie întreaga problematică a aplicării art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017. S-a mai apreciat că dispoziţia legală a cărei interpretare se solicită nu este îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară, deoarece aceasta reglementează cu precizie modalitatea în care se stabilesc salariile de bază ale specialiştilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul parchetelor. Aşadar, chestiunea de drept supusă dezbaterii nu este una veritabilă.

S-a arătat că cele două funcţii, de specialist şi, respectiv, de specialist antifraudă, sunt diferite prin natura funcţiei publice. Astfel, funcţia publică de specialist antifraudă este o funcţie publică specifică, în timp ce funcţia de specialist este asimilată unei funcţii publice generale.

Dacă în ceea ce priveşte salarizarea şi celelalte drepturi ale specialiştilor acestea sunt reglementate în capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale ale specialiştilor antifraudă sunt stabilite la art. 89 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, în vigoare în perioada supusă analizei, potrivit căruia „Pe perioada detaşării funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi salariul. Dacă salariul corespunzător funcţiei publice pe care este detaşat este mai mare, el are dreptul la acest salariu (…)”.

Prin urmare, s-a considerat că funcţia de specialist în cadrul parchetelor şi funcţia de specialist antifraudă nu sunt echivalente.

Completul de judecată al Curţii de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal a arătat că în interpretarea dispoziţiilor legale relevante se impune a se determina dacă noţiunea de specialist din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete la care se referă art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea- cadru nr. 153/2017 o include şi pe aceea a inspectorilor antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor care sunt detaşaţi în cadrul parchetelor, în condiţiile legii, pe posturi de specialişti sau dacă normele incidente reglementează categorii diferite cărora li se aplică dispoziţii legale diferite în ceea ce priveşte salarizarea.

Analizând cronologic modalitatea în care legiuitorul s-a referit la aceste categorii de specialişti, instanţa de trimitere a constatat următoarele: prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, a fost modificată şi completată Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 304/2004), în sensul introducerii la art. 116 a alin. (5) conform căruia „În cadrul parchetelor pot fi numiţi, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.”

Prin art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 s-a prevăzut că „În cadrul structurii centrale a Direcţiei generale antifraudă fiscală funcţionează pe lângă structurile de prevenire şi control Direcţia de combatere a fraudelor, care acordă suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni economico-financiare. În acest scop inspectorii antifraudă din cadrul acestei direcţii sunt detaşaţi în cadrul parchetelor, în condiţiile legii, pe posturi de specialişti”, dispoziţie care s-a corelat cu prevederile Legii nr. 304/2004 prin introducerea art. 120

Atât prevederile art. 116 alin. (5), cât şi cele ale art. 120

Tratarea diferită în cadrul categoriei specialiştilor a inspectorilor antifraudă care au fost detaşaţi în interiorul parchetelor contrazice însăşi esenţa instituţiei detaşării, care presupune ca funcţionarul detaşat să beneficieze de salariul funcţiei publice pe care este detaşat. Astfel, art. 89 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 prevede că „Pe perioada detaşării funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi salariul. Dacă salariul corespunzător funcţiei publice pe care este detaşat este mai mare, el are dreptul la acest salariu. Pe timpul detaşării în altă localitate autoritatea sau instituţia publică beneficiară este obligată să-i suporte costul integral al transportului, dus şi întors, cel puţin o dată pe lună, al cazării şi al indemnizaţiei de detaşare.”

Rolul instanţei de contencios constituţional este acela de a veghea la respectarea principiilor constituţionale în reglementarea salarizării, printre acestea regăsindu-se şi principiul egalităţii în drepturi, care presupune un salariu egal pentru o muncă egală. Prin prisma acestui principiu instanţei i-ar reveni sarcina să compare dacă este vorba de situaţii diferite, respectiv de categorii socio-profesionale cu atribuţii şi responsabilităţi specifice.

Or, analizând comparativ categoria specialiştilor numiţi în cadrul parchetelor în condiţiile art. 116 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 şi pe cea a inspectorilor antifraudă detaşaţi în cadrul parchetelor, instanţa de trimitere a apreciat că atribuţiile şi responsabilităţile celor două categorii se suprapun. S-a arătat că în acest sens s-a exprimat şi Curtea Constituţională, din considerentele Deciziei nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017, şi al Deciziei nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, rezultând că nu există deosebire între munca prestată de specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie/Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi specialiştii antifraudă detaşaţi la aceste instituţii, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte parchete, angajaţi conform art. 116 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, şi cei detaşaţi, întrucât este vorba de aceeaşi funcţie specifică, iar aceasta conduce la asimilarea specialiştilor detaşaţi cu funcţiile generale din parchete.

În condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, atribuţiile celor două categorii de specialişti se suprapun, intenţia legiuitorului ar putea fi interpretată în sensul că prevederile art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt aplicabile deopotrivă specialiştilor numiţi în cadrul parchetelor în condiţiile art. 116 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, cât şi inspectorilor antifraudă detaşaţi în cadrul parchetelor pe posturi de specialişti.

Faţă de aceste considerente, apreciind că textul de lege nu este suficient de clar, instanţa de trimitere a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept.

Din datele comunicate de curţile de apel, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat că numai la nivelul curţilor de apel Suceava, Oradea, Galaţi şi Bucureşti au fost identificate hotărâri judecătoreşti, unele dintre acestea nefiind definitive. Dat fiind numărul redus al acestora, nu se poate susţine formarea unor orientări jurisprudenţiale.

Se poate constata însă că în abordarea acestei chestiuni de drept au fost exprimate două opinii:

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.341/C/2013/III-5/2019 din 10 iulie 2019, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Pot prezenta relevanţă în analiza chestiunii de drept Decizia Curţii Constituţionale nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017 şi, respectiv, Decizia Curţii Constituţionale nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, această normă legală este aplicabilă, pe perioada detaşării, şi specialiştilor antifraudă detaşaţi de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor precizate, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul textului de lege enunţat se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ. În doctrină şi jurisprudenţă, acestea au fost identificate după cum urmează:

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că primele patru condiţii sunt îndeplinite.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet de judecată al Curţii de Apel Galaţi, învestit cu soluţionarea unui recurs declarat împotriva unei hotărâri pronunţate de tribunal, în primă instanţă, într-un litigiu în materia contenciosului administrativ. Mai exact, tribunalul a fost învestit cu soluţionarea unui litigiu în legătură cu emiterea unor ordine de reîncadrare a unor funcţionari publici – inspectori antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală detaşaţi pe funcţii de specialişti în cadrul Ministerului Public – conform art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi stabilirea venitului salarial al acestora corespunzător cu complexitatea muncii prestate, începând cu data de 1 iulie 2017, conform dispoziţiilor art. 22 şi art. 36 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017. Hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse numai recursului, conform art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Titulara sesizării, Curtea de Apel Galaţi- Secţia contencios administrativ şi fiscal, învestită cu judecata recursului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă; cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestit să o soluţioneze.

Întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluţia ce se va da să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege.

Chestiunea de drept respectivă trebuie să fie una importantă şi determinantă pentru soluţionarea fondului cauzei deduse judecăţii. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.

Din această perspectivă, se poate observa că prin sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal se solicită a se stabili modul de interpretare a dispoziţiilor art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 în ceea ce priveşte sintagma „specialist din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete”. De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere, având ca obiect cererea de anulare a ordinelor de încadrare emise, obligarea pârâtului la emiterea de noi ordine de reîncadrare în funcţie a reclamanţilor şi de stabilire a salariului de bază corespunzător funcţiei de specialist antifraudă, prin asimilare cu funcţiile şi salariile de bază prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017, cu avizul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, al Ministerului Finanţelor Publice şi al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, precum şi obligarea pârâtului la plata diferenţelor de drepturi salariale dintre cele încasate şi cele cuvenite conform noii încadrări a reclamanţilor, începând cu data de 1 iulie 2017, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective şi a dobânzii legale calculate de la data scadenţei fiecărei sume până la data plăţii efective.

În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării, care reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate, în absenţa unei definiţii legale a acestei noţiuni, verificarea acesteia ţine de exercitarea atributului de apreciere a completului învestit cu soluţionarea unei astfel de sesizări, aşa cum instanţa supremă a decis în mod constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

S-a statuat deja că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, de o anumită întindere sau consistenţă.

Totodată, cerinţa noutăţii ar putea fi reţinută ca fiind îndeplinită în cazul în care s-ar impune clarificarea, într-un context legislativ nou, a unei norme mai vechi (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În aceşti parametri de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept se observă că dispoziţiile legale a căror interpretare a prilejuit formularea sesizării de faţă se află în cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017, iar norma a cărei interpretare se solicită – art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V – s-a regăsit în corpul legii, în aceeaşi formă, încă de la momentul intrării în vigoare a actului normativ.

Mai mult decât atât, se constată că în această materie nu a intervenit o schimbare legislativă majoră, în raport cu vechea reglementare din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), care prevedea la art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. VI că:

Analizând comparativ textele de lege, se constată că dispoziţiile art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt, în fapt, o reluare a vechilor prevederi din Legea-cadru nr. 284/2010, mai sus citate, cu deosebirea că noua reglementare include, pe lângă specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, şi categoria specialiştilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al celorlalte parchete.

Totodată, aplicabilitatea normei în discuţie – art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 – nu a devenit frecventă în ultima perioadă, împrejurare ce rezultă din conţinutul răspunsurilor înaintate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către curţile de apel la solicitarea referitoare la identificarea de practică judiciară relevantă pentru chestiunea de drept analizată.

Toate aceste aspecte conduc la concluzia că în cauză nu este îndeplinită condiţia noutăţii problemei de drept.

Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici cerinţa referitoare la gradul de dificultate a chestiunii de drept, de natură a conduce la antrenarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, reţinută ca atare de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul jurisprudenţei dezvoltate în aplicarea prevederilor art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că, deşi textul de lege (art. 519 din Codul de procedură civilă) nu conţine o definiţie a acestei noţiuni, pentru a fi vorba despre o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a se interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare

Pentru a fi considerată una reală, chestiunea de drept trebuie să privească posibilitatea interpretării diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete, ori, după caz, incerte sau incidenţa unor principii generale al căror conţinut sau sferă de aplicare sunt discutabile, cerinţe pe care chestiunea de drept sesizată nu le îndeplineşte.

În jurisprudenţa dezvoltată la nivelul instanţei supreme în legătură cu pronunţarea unei hotărâri prealabile s-a statuat că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii

Aşadar, atunci când întrebarea adresată instanţei supreme face referire la un text de lege sau la conţinutul unui act normativ în vigoare, chestiunea de drept în contextul art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziţii legale, iar nu din aplicarea acesteia în circumstanţele particulare ale speţei, operaţiune ce rămâne în atribuţiile instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Această constatare este valabilă şi pentru situaţia în care întrebarea face referire la mai multe prevederi legale.

Metoda de interpretare constând în coroborarea unei norme juridice cu o altă normă, fie din acelaşi act normativ, fie dintr-un alt act normativ, conduce la stabilirea înţelesului normei prin raportare la acele dispoziţii legale care pot servi acestui scop, dată fiind legătura cu norma supusă interpretării.

Dacă prin sesizarea formulată nu se urmăreşte însă stabilirea înţelesului sau a conţinutului normei, ci, pornindu-se de la un anumit rezultat al interpretării sistematice a dispoziţiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie adoptată în cauză, nu se poate vorbi despre o chestiune de drept care să necesite o dezlegare, în înţelesul art. 519 din Codul de procedură civilă.

Or, în speţă, chestiunea de drept adusă în dezbatere nu ridică o asemenea dificultate, în contextul în care dispoziţia legală a cărei interpretare se solicită a se realiza nu este nici lacunară, nici incompletă sau neclară.

Astfel, textul art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 reglementează modalitatea în care se stabilesc salariile de bază pentru specialiştii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete.

Din redactarea normei rezultă că aceasta este de generală aplicare pentru categoria funcţionarilor publici care au calitatea de specialişti şi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul parchetelor.

Pe de altă parte, în sesizarea ce face obiectul analizei de faţă, deşi instanţa de trimitere face referire expresă la interpretarea dispoziţiilor art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, se observă că nu se urmăreşte identificarea conţ