Decizia nr. 53 din 11 noiembrie 2019

Tribunalul Cluj – Secţia civilă a dispus, prin încheierea din data de 20 iunie 2019, în Dosarul nr. 7.486/211/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea prevederilor art. 28 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 32 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 50/1991), referitor la posibilitatea organului care a aplicat sancţiunea contravenţională de a dispune intrarea în legalitate şi menţinerea construcţiilor realizate fără autorizaţie de construire şi dacă sunt compatibile cu dispoziţiile art. 561 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 350/2001), şi cum se interpretează dispoziţiile art. 561 din Legea nr. 350/2001 raportate la prevederile art. 28 alin. (1) şi (2) şi ale art. 32 din Legea nr. 50/1991. II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 11 aprilie 2018, cu nr. 7.486/211/2018, reclamantul primarul municipiului Cluj-Napoca a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice A şi B, obligarea acestora să desfiinţeze lucrările de construcţii executate nelegal la imobilul situat în Cluj-Napoca, constând în locuinţă unifamilială cu regim de înălţime D + P + E + E retras, având dimensiunile în plan de cca 16,00 m x 9,50 m şi o împrejmuire metalică pe soclu şi stâlpi din beton, iar, în caz contrar, autorizarea să desfiinţeze lucrările în cauză pe cheltuiala pârâţilor.

Prin Sentinţa civilă nr. 6.226 din 4 octombrie 2018, instanţa a admis cererea formulată de reclamant şi a obligat pârâţii să desfiinţeze lucrările de construcţii executate nelegal la imobilul menţionat, în termen de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar, în caz contrar, a fost autorizat reclamantul să desfiinţeze lucrările în cauză pe cheltuiala pârâţilor.

În considerentele acestei sentinţe, judecătoria a reţinut că, în fapt, prin Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PL nr. xxxxxxx din 26.01.2016, întocmit de reclamant, pârâtul a fost sancţionat contravenţional întrucât, în calitate de coproprietar, a executat o locuinţă unifamilială cu regim de înălţime D+P+E+E retras, având dimensiunile pe plan de cca 16,00 m x 9,50 m, o împrejmuire metalică pe soclu şi stâlp din beton, fără a deţine autorizaţie de construire, la data şi ora efectuării controlului lucrările fiind executate. Totodată, s-a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de a intra în legalitate conform prevederilor Legii nr. 50/1991, în termen de 150 de zile.

În urma controlului efectuat la data de 11 ianuarie 2018, prin Procesul-verbal de constatare nr. xx din 11.01.2018 s-a reţinut că pârâtul A nu a dus la îndeplinire măsura dispusă prin Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PL nr. xxxxxxx din 26.01.2016, lucrările fiind în acelaşi stadiu precum la data întocmirii procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

În drept, instanţa a decis cu privire la pretenţiile deduse judecăţii prin raportare la dispoziţiile art. 32 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 50/1991 şi art. 28 din aceeaşi lege, apreciind că acţiunea reclamantului este întemeiată.

Astfel, s-a arătat că din coroborarea înscrisurilor existente la dosar a rezultat ca pârâţii A şi B, în calitate de coproprietari ai imobilului, nu s-au conformat măsurilor dispuse prin Procesul- verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria PL nr. xxxxxxx din 26.01.2016, respectiv nu au obţinut autorizaţia necesară lucrărilor executate, situaţia fiind identică cu cea din momentul întocmirii procesului-verbal de contravenţie şi, ca atare, faţă de prevederile imperative ale art. 28 alin. (3) din Legea nr. 50/1991, se impune desfiinţarea lucrărilor de construire realizate nelegal, aceasta în condiţiile în care, până la momentul sesizării instanţei, pârâţii nu au obţinut autorizaţiile necesare, singura variantă viabilă, din punctul de vedere al normei legale menţionate, fiind desfiinţarea lucrărilor, posibilitatea de opţiune între intrarea în legalitate şi desfiinţarea lucrărilor executate fără autorizaţie de construire fiind prevăzută şi aplicată de agentul constatator la momentul întocmirii procesului-verbal de constatare a contravenţiei mai sus amintit.

Nu a fost reţinută apărarea pârâţilor în sensul că au întreprins toate demersurile necesare în vederea obţinerii autorizaţiei pentru lucrările realizate, lovindu-se însă de refuzul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca de eliberare a certificatului de urbanism, astfel că au fost în imposibilitate de a intra în legalitate; aceasta întrucât, în condiţiile în care lucrările efectuate au fost realizate fără autorizaţie de construire, nu este suficientă sub acest aspect manifestarea intenţiei în acest sens. Mai mult, obţinerea certificatului de urbanism nu echivalează cu obţinerea autorizaţiei de construire, fiind doar un demers prealabil, ce trebuia făcut anterior realizării construcţiei.

Judecătoria Cluj-Napoca a arătat că a accepta faptul că în astfel de situaţii poate fi acordată o autorizaţie de construire ulterior realizării unor construcţii sub rezerva respectării anumitor condiţii ar echivala cu eludarea dispoziţiilor legale în materie, care interzic expres realizarea de construcţii fără deţinerea de autorizaţie în acest sens sau cu nerespectarea autorizaţiei existente.

De altfel, s-a observat faptul că, deşi actul sancţionator a fost întocmit la data de 26 ianuarie 2016, iar pârâţii invocă efectuarea demersurilor încă din anul 2011 – oricum, ulterior finalizării lucrărilor – abia după sancţionarea acestora au solicitat emiterea primului certificat de urbanism.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin motivele de apel formulate au arătat, în prealabil, faptul că au solicitat suspendarea prezentei cauze şi în faţa instanţei de fond, până la soluţionarea celor două acţiuni în contencios administrativ demarate, apreciind că dezlegarea acestei cauze depinde de soluţionarea celor două litigii aflate pe rolul Tribunalului Cluj care au ca finalitate obţinerea autorizaţiei de construire, întrucât, fără obţinerea certificatului de urbanism nu au cum să obţină autorizaţia de construire, respectiv, în lipsa modificării dispoziţiilor din Planul urbanistic general – PUG, autorităţile publice refuză să procedeze la emiterea autorizaţiei.

Cu privire la nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei, apelanţii-pârâţi au arătat că instanţa de fond nu a analizat argumentele acestora privind aplicabilitatea statuărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Ivanova şi Cherkezov împotriva Bulgariei, respectiv instanţa nu a procedat la o analiză a caracterului necesar al demolării, având în vedere că această locuinţă se circumscrie noţiunii de domiciliu.

În plus, apelanţii au arătat că în demersurile efectuate în vederea obţinerii autorizaţiei de construire au ajuns într-o imposibilitate obiectivă de a intra în legalitate. Astfel, pe de o parte, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 şi procesului-verbal întocmit, este acordat un termen de 150 de zile în care poate avea loc intrarea în legalitate. De cealaltă parte, potrivit dispoziţiilor art. 56 1 din Legea nr. 350/2001 nu pot fi iniţiate şi aprobate documentaţii de urbanism care au ca scop intrarea în legalitate a unor construcţii edificate fără autorizaţie de construire sau care nu respectă prevederile autorizaţiei de construire. Prin urmare, apelanţii au apreciat că se ajunge la următorul cerc vicios: pentru a se conforma prevederilor legale este necesară obţinerea autorizaţiei de construire, iar autorizaţia nu se poate emite construcţiilor care au fost construite fără a deţine autorizaţie sau care, deşi au autorizaţie de construire, nu o respectă. Cu alte cuvinte, pentru intrarea în legalitate este necesară autorizaţia de construire (potrivit Legii nr. 50/1991), iar aceasta nu se poate emite pentru intrarea în legalitate (potrivit Legii nr. 350/2001). Astfel, dreptul de a intra în legalitate nu este unul efectiv, ci unul iluzoriu. În consecinţă, termenul pentru intrarea în legalitate nu devine un termen de graţie propriu-zis care să permită, chiar şi cu întârziere, intrarea în legalitate, ci reprezintă o simplă tergiversare care are ca finalitate iminentă desfiinţarea construcţiei.

Apelanţii au arătat că au fost în imposibilitate obiectivă de a respecta termenul acordat prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei şi, chiar dacă nu a fost obţinută autorizaţia de construire, au fost întreprinse demersuri repetate şi insistente în vederea obţinerii acestui act. Motivul pentru care nu au putut obţine autorizaţia îl reprezintă refuzul abuziv al administraţiei, în special prin invocarea prevederilor art. 56 1 din Legea nr. 350/2001, emiterea autorizaţiei de construire fiind refuzată din considerente formale.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a arătat că, deşi s-a invocat de către pârâţi că au iniţiat demersurile în vederea obţinerii autorizaţiei de construire, şi anume au obţinut Certificatul de urbanism cu nr. xxxx/07.06.2018, ceea ce interesează este dacă aceştia au obţinut sau nu autorizaţia de construire, având în vedere termenul acordat pentru intrarea în legalitate. Certificatul de urbanism este un act de informare, iar conform art. 6 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 „Certificatul de urbanism nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcţii”.

Întrucât apelanţii-pârâţi nu au respectat măsurile dispuse de organele de control, intimatul-reclamant a apreciat că se impune aplicarea prevederilor Legii nr. 50/1991, respectiv obligarea pârâţilor la desfiinţarea lucrărilor de construcţii executate nelegal.

De asemenea, atât timp cât nu s-a făcut dovada faptului că pârâţii au intrat în legalitate după expirarea termenului prevăzut în cuprinsul procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, reclamantul are nu doar interesul, ci chiar obligaţia de a sesiza instanţa de judecată, potrivit art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, normele acestea având caracter imperativ.

La termenul de judecată din data de 30 mai 2019, apelanţii au depus la dosarul cauzei o solicitare cu privire la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin încheierea de sesizare din data de 20 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 7.486/211/2018, completul de judecată al Tribunalului Cluj – Secţia civilă a apreciat ca fiind întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute cumulativ de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că există o cauză în curs de judecată, completul de judecată care sesizează instanţa supremă judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar cauza se află în competenţa materială a tribunalului, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă. De asemenea, chestiunea adusă în discuţie este nouă şi nu s-a creat o jurisprudenţă, chestiunea nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi de dezlegarea dată depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Prin urmare, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare chestiunii de drept, astfel cum a fost formulată de apelanţii-pârâţi. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia apelanţilor-pârâţi, exprimată prin cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, astfel:

Instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea invocând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 32 coroborat cu art. 28 din Legea nr. 50/1991 raportat la prevederile art. 56 1 din Legea nr. 350/2001. Apelanţii au considerat că soluţia pronunţată se datorează tocmai unei greşite înţelegeri cu privire la conţinutul şi aplicabilitatea acestora. Prin urmare, de lămurirea înţelesului acestor dispoziţii legale depinde soluţionarea pe fond a prezentei cauze.

O astfel de sesizare poate fi formulată de către Tribunalul Cluj, acesta fiind învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Chestiunile de drept care fac obiectul sesizării, respectiv interpretarea prevederilor art. 28 şi 32 din Legea nr. 50/1991 şi ale art. 56 1 din Legea nr. 350/2001, sunt noi, în sensul că asupra acestora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat şi nici nu au făcut obiectul unui recurs în interesul legii.

Apelanţii-pârâţi au apreciat că dispoziţiile legale incidente trebuie interpretate în sensul în care să producă efecte, iar măsura desfiinţării trebuie aplicată doar atunci când persoana sancţionată nu respectă cele stabilite prin procesul-verbal de contravenţie şi nu efectuează demersuri de intrare în legalitate, nu şi atunci când efectuează timp de 7 ani aceste demersuri, dar datorită prevederilor legale contradictorii se află în imposibilitatea obiectivă de intrare în legalitate.

Conform instanţei de judecată, a accepta faptul că în astfel de situaţii se poate acorda o autorizaţie de construire ulterior realizării lucrărilor sub rezerva respectării unor anumite condiţii echivalează cu eludarea dispoziţiilor legale în materie care interzic expres realizarea de construcţii fără deţinerea de autorizaţie în acest sens.

Prin urmare, au apreciat că se impune dezlegarea acestei chestiuni de drept care prezintă relevanţă în cauză şi stabilirea modalităţii în care se interpretează dispoziţiile art. 28 alin. (1) şi (2) coroborate cu prevederile art. 32 din Legea nr. 50/1991 şi compatibilitatea acestora cu prevederile art. 56 1 din Legea nr. 350/2001.

Intimatul-reclamant nu şi-a exprimat poziţia procesuală în legătură cu necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat în scris puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Tribunalului Cluj – Secţia civilă nu şi-a exprimat punctul de vedere pentru a nu risca o antepronunţare în situaţia în care se va respinge prezenta sesizare. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din datele comunicate de curţile de apel, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat că a fost identificată practică judiciară la nivelul Curţii de Apel Alba Iulia, Curţii de Apel Galaţi, Curţii de Apel Cluj, Curţii de Apel Constanţa şi al Curţii de Apel Ploieşti.

Din hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţe, cât şi din punctele de vedere teoretice exprimate de colectivele de judecători s-a constatat conturarea următoarelor opinii asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări:

Într-o opinie s-a considerat că dispoziţiile art. 28 alin. (1) şi (2) coroborate cu prevederile art. 32 din Legea nr. 50/1991 sunt incompatibile cu prevederile art. 56 1 din Legea nr. 350/2001, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate întrucât reprezintă norma legală mai nouă, operând astfel o abrogare implicită a dispoziţiilor din Legea nr. 50/1991.

Într-o altă opinie s-a apreciat că nu există o incompatibilitate între dispoziţiile art. 28 alin. (1) şi (2) şi art. 32 din Legea nr. 50/1991, pe de o parte, şi dispoziţiile art. 56 1 din Legea nr. 350/2001, pe de altă parte, putându-se dispune intrarea în legalitate şi menţinerea construcţiilor realizate fără autorizaţie de construire.

Au existat şi opinii nuanţate, în sensul că aceste dispoziţii nu prevăd o posibilitate de a menţine o construcţie realizată fără autorizaţie de construcţie, ci doar încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea celor executate fără autorizaţie sau cu nerespectarea prevederilor acesteia. Decizia menţinerii construcţiilor, astfel cum se prevede la art. 28 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, nu se referă la construcţiile realizate fără autorizaţie de construire, ci la cele realizate cu nerespectarea prevederilor autorizaţiei, caz în care se poate dispune încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei.

În măsura în care petentul s-a adresat instituţiilor competente pentru eliberarea autorizaţiei de construire şi certificatului de urbanism anterior începerii lucrărilor de construire, iar acestea nu au fost emise în termenul legal, părţii i se poate acorda posibilitatea de a intra în legalitate, fără desfiinţarea lucrărilor. În ipoteza în care lucrările de construire au fost edificate fără efectuarea demersurilor necesare către autorităţi, acestea urmează a fi supuse dispoziţiilor legale, fără posibilitatea de a se emite ulterior certificat de urbanism şi autorizaţie de construire.

A fost exprimată şi opinia că este admisibilă solicitarea de intrare în legalitate a unor construcţii edificate fără autorizaţie de construire sau care nu respectă prevederile autorizaţiei de construire doar atât timp cât, prin modificările efectuate, nu se aduce atingere prevederilor planurilor urbanistice zonale şi de detaliu.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.673/C/2305/III-5/2019 din 9 august 2019, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Pot prezenta relevanţă în analiza chestiunii de drept Decizia Curţii Constituţionale nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017, şi, respectiv, Decizia Curţii Constituţionale nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 286 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 31 iulie 2014. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat, în principal, că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte regularitatea actului de sesizare, iar în subsidiar, s-a considerat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Analizând cu prioritate regularitatea actului de sesizare, şi anume încheierea din 20 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Cluj – Secţia civilă în Dosarul nr. 7.486/211/2018, se observă că, reglementând procedura de judecată de urmat pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, astfel cum este prevăzută în art. 520 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a stabilit parcurgerea unor etape şi respectarea unor cerinţe de formă nu doar pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci şi pentru completul de judecată care se află în situaţia de la art. 519 din Codul de procedură civilă.

Raţiunea instituirii acestor condiţii formale ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus noul mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

Termenii în care se exprimă legiuitorul – încheierea „va cuprinde”, iar nu „poate cuprinde” punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor – conduc la concluzia că art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă conţine o normă imperativă, de la care nu se poate deroga, nici cu încuviinţarea completului prevăzut la alin. (6) sau, după caz, alin. (8) al textului de lege.

Din lectura art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă se poate observa că legea impune ca încheierea de sesizare să cuprindă trei categorii de elemente, cu valoarea unor adevărate fine de neprimire, respectiv: – motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519; – punctul de vedere al completului de judecată; – punctul de vedere al părţilor.

Aşadar, prezentarea punctului de vedere al completului de judecată şi al părţilor excedează sferei admisibilităţii sesizării – cantonată de legiuitor la aspectele înscrise în art. 519 din Codul de procedură civilă. Faptul că punctele de vedere ale instanţei şi ale părţilor trebuie să fie înscrise tot în încheierea de sesizare nu înseamnă că şi ele ţin de admisibilitate, ci sunt distincte de aceasta.

Exprimarea punctului de vedere al completului de judecată care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost impusă ca o condiţie formală necesară pentru a se putea susţine şi demonstra caracterul real, veritabil al chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, al aspectului de noutate pe care aceasta o are şi caracterizează în mod concret dificultatea problemei de drept supuse dezbaterii, generând premisele declanşării mecanismului de unificare al practicii judiciare prin procedura pronunţării unei hotărâri prealabile.

Din punctul de vedere exprimat de instanţa de sesizare se deduce şi faptul că solicitarea vizează într-adevăr o rezolvare de principiu a chestiunii de drept în discuţie (art. 519 final din Codul de procedură civilă), tocmai pentru că interpretarea textului de lege în legătură cu care s-a declanşat procedura hotărârii prealabile ar fi de natură să depăşească obligaţia proprie oricărei instanţe de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu.

În fine, pentru a se evita abuzul procesual, sancţionat cu respingerea sesizării, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să se facă printr-o motivare temeinică, iar nu superficială. Simpla exprimare a dilemei cu privire la sensul unei norme de drept ori în privinţa compatibilităţii sale cu alte norme juridice nu poate constitui o bază pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile.

Exprimarea punctului de vedere al completului de judecată reprezintă, în cadrul acestei proceduri particulare, sui-generis, „motivele de drept” pe care se întemeiază soluţia dată de instanţă şi care trebuie să fie cuprinse în orice încheiere, aşa cum indică art. 233 alin. (1) lit. j) din Codul de procedură civilă. Încheierea trebuie să fie motivată de o asemenea manieră încât să fie aptă să semnaleze raţionamentele judecătorului din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, însoţite de argumentele aferente, iar în final să cuprindă opţiunea provizorie pentru dezlegarea pe care o socoteşte de preferat.

De altfel, în jurisprudenţa anterioară a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că „49. (…) instanţa care iniţiază sesizarea este obligată să releve norma a cărei interpretare se solicită, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la o jurisprudenţă neunitară” (Decizia nr. 71 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 6 noiembrie 2018). De asemenea, „39. (…) exprimarea punctului de vedere este o obligaţie legală, prevăzută ca atare în sarcina instanţei de trimitere prin dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, (…) punctul de vedere reprezentând opinia instanţei de trimitere cu privire la modalitatea de interpretare a normei de drept ce se circumscrie problemei sesizate, şi nu opinia acestei instanţe asupra modalităţii de rezolvare a fondului cauzei” (Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 20 februarie 2019).

Punctul de vedere al părţilor trebuie să fie cerut atât în respectarea principiului dreptului la apărare, care în art. 13 alin. (3) din Codul de procedură civilă arată că „Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege”, cât şi a principiului contradictorialităţii, întrucât art. 14 alin. (4) din Codul de procedură civilă prevede că „Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu”.

În plus, nu este de nesocotit nici art. 10 alin. (1) din Codul de procedură civilă care, sub denumirea marginală „Obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului”, stabileşte că „Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia”.

Este locul a reaminti că, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, definitivă la 28 iulie 2005, în Cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, include, printre altele, şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acestea nu pot fi considerate ca atare decât dacă observaţiile prezentate de părţi sunt în mod real „ascultate”, ceea ce în cadrul procedurii hotărârii prealabile înseamnă să nu fie eludate solicitarea şi apoi menţionarea în cuprinsul încheierii de sesizare a poziţiei părţilor în legătură cu chestiunea de drept ce se doreşte a fi dedusă dezlegării în principiu.

În etapa pregătirii declanşării procedurii hotărârii prealabile, ceea ce este obligatoriu faţă de părţi, în respectarea principiilor fundamentale menţionate, este ca instanţa să le solicite exprimarea punctului de vedere. Împrejurarea că acestea fie refuză să se pronunţe, fie, nebeneficiind de asistenţă juridică, nu sunt în măsură să se exprime ori declară că „lasă la aprecierea instanţei” va fi de natură să acopere cerinţa impusă instanţei de art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă în partea sa finală. La rândul lor, părţile care au avut o asemenea atitudine procesuală nu ar mai putea invoca vreo vătămare produsă de încheierea de sesizare care nu conţine punctul lor de vedere asupra chestiunii de drept în legătură cu care s-a declanşat mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile.

În acord cu orientarea jurisprudenţială anterior menţionată se constată că, în cauza pendinte, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu îndeplineşte condiţiile unui act de sesizare legal întocmit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă.

Aceasta deoarece, atunci când a trebuit să exprime punctul său de vedere asupra chestiunii de drept în legătură cu care a declanşat procedura hotărârii prealabile, instanţa de trimitere s-a limitat să precizeze că „instanţa nu îşi va exprima opinia pentru a nu risca o antepronunţare în situaţia în care se va respinge prezenta sesizare”.

Instanţele nu pot invoca, pentru a justifica neprezentarea punctului lor de vedere – obligatoriu potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă -, scuza unei viitoare incompatibilităţi, dedusă din exprimarea opiniei asupra textului de lege în legătură cu care declanşează mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile. Soluţia se impune întrucât, indiferent în ce sens s-au pronunţat, art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă arată că dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru toate instanţele. Pe cale de consecinţă, opinia exprimată nu ar mai putea fi valorificată în cadrul procesului, dacă nu coincide cu cea cuprinsă în decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi nu va fi de natură să atragă incompatibilitatea.

S-ar putea pune problema unei eventuale incompatibilităţi numai urmare a respingerii sesizării ca inadmisibilă. Or, tocmai pentru a nu se ajunge la o asemenea soluţie, judecătorul trebuie să declanşeze procedura hotărârii prealabile numai dacă sunt în mod real întrunite cerinţele art. 519 din Codul de procedură civilă – jurisprudenţa instanţei supreme, la care are acces facil, explicitând pe larg în ce constă fiecare condiţie de admisibilitate şi care sunt particularităţile sale – şi să exprime un punct de vedere în sensul anterior arătat.

De asemenea nu se poate considera că încheierea de sesizare cuprinde implicit punctul de vedere al instanţei prin faptul prezentării opiniei părţilor, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arătându-se că: „37. Trebuie subliniat faptul că titularul sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu este partea care formulează în faţa instanţei de trimitere o astfel de cerere, ci însăşi instanţa de trimitere, astfel că nu este nici relevantă şi, cu atât mai puţin, suficientă, din perspectiva verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, împrejurarea că partea care a adresat instanţei de judecată o astfel de solicitare a prezentat propriile argumente pentru care consideră că sunt întrunite toate cerinţele legale în acest sens şi stăruie în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării pretinsei probleme de drept” (Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 20 februarie 2019).

Pentru aceste considerente, având în vedere că încheierea de sesizare nu cuprinde punctul de vedere al completului de judecată, care să permită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă este vizată o veritabilă chestiune de drept, în mod real necesară soluţionării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (1), cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, sesizarea urmează a fi respinsă.