Decizia nr. 54 din 11 noiembrie 2019

Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 27 iunie 2019, în Dosarul nr. 3.098/118/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 9 iulie 2019, cu nr. 1.865/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 11 noiembrie 2019. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 500/2002) Art. 2. – „În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (…) 30. instituţii publice – denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea/coordonarea acestora, finanţate din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2); (…)”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017) Art. 11. – „(1) În anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. (…)”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018) Art. 41. – „(1) În perioada 2019-2021 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Reclamanţii, prin Sindicatul din Compania Naţională „Administraţia Porturilor Maritime” – S.A. Constanţa, au solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională „Administraţia Porturilor Maritime” – S.A. Constanţa la plata recompenselor de sfârşit de carieră, cuvenite acestora în baza contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Reclamantul E a decedat înainte de înregistrarea cererii de chemare în judecată, instanţa de apel fiind învestită cu excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestuia de a formula apel, după ce prima instanţă a respins acţiunea reclamantului pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.

Situaţia de fapt Pârâta este o companie naţională înfiinţată prin Hotărârea Guvernului nr. 517/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Maritime” – S.A. Constanţa, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 517/1998), la care statul român deţine pachetul majoritar de acţiuni, de 80%, potrivit certificatului constatator emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa. Restul de 20% din acţiuni aparţin Fondului Proprietatea. Reclamanţii au fost salariaţi ai pârâtei şi au solicitat, prin cereri înregistrate la aceasta între 16 ianuarie 2018 şi 5 martie 2018, plata recompensei de sfârşit de carieră prevăzute de art. 67 alin. (3) din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2017-2019.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.807 din 16 noiembrie 2018, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a respins ca nefondată cererea reclamanţilor, reţinând că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 sunt aplicabile primăriilor şi companiilor naţionale care îşi desfăşoară activitatea în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2016, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011). Astfel, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 cuprinde prevederi exprese aplicabile autorităţilor, instituţiilor publice şi prevederi exprese privind întreprinderile publice, sens în care sunt aplicabile şi pârâtei. Interpretarea modalităţii de aplicare a dispoziţiilor art. 67 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă valabil pe anii 2018-2019 trebuie raportată la dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011), conform cărora clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege. În consecinţă, nu pot fi negociate condiţiile acordării de drepturi în bani sau în natură, în situaţiile în care acordarea recompensei de sfârşit de carieră a fost suspendată pentru anul 2018.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate.

La termenul de judecată din 9 aprilie 2019, instanţa de apel a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, apreciind că aplicarea art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 implică mai degrabă o problemă de prematuritate a acţiunii, prevederea respectivă fiind în sensul că „în anul 2018 nu se acordă . . .”, iar pentru perioada 2019-2021 o prevedere similară a fost instituită prin art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018.

Prin Încheierea din 20 mai 2019, instanţa a repus cauza pe rol, pentru a pune în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea chestiunii de drept în discuţie.

Prin Încheierea din 27 iunie 2019 s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, apreciind că de existenţa chestiunii de drept în discuţie depinde soluţionarea în fond a cauzei în ultimă instanţă.

De asemenea a argumentat caracterul dificil al chestiunii de drept, arătând că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 au prevăzut o serie de măsuri fiscal-bugetare aplicabile temporar, în anul 2018 şi respectiv în perioada 2019-2021, unor domenii de activitate şi materii juridice diferite. Unele măsuri sunt redactate în termeni generali, fără circumstanţierea subiectelor de drept cărora li se aplică, precum sunt art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, iar alte măsuri cuprind diverse circumstanţieri sub acest aspect.

De exemplu, art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 se aplică personalului din instituţiile şi autorităţile publice, art. 7 din acelaşi act normativ se aplică personalului plătit din fonduri publice, art. 9 se aplică instituţiilor şi autorităţilor publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 273/2006), art. 10 se aplică personalului militar, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare. Cu privire la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 se observă că art. 36 se aplică instituţiilor şi autorităţilor publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, art. 37 se aplică personalului militar, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, art. 38 şi 39 se aplică personalului din instituţiile şi autorităţile publice.

Comparând cele două acte normative, instanţa de trimitere a constatat că măsurile fiscal-bugetare sunt deseori identice sau asemănătoare, dar ordinea articolelor care le conţin este diferită, deşi nu se identifică o logică clară a numerotării, în condiţiile în care măsurile reglementate nu decurg una din cealaltă, ci sunt distincte.

Acest caracter distinct al măsurilor fiscal-bugetare nu poate fi însă absolutizat, iar sfera lor de aplicare trebuie circumscrisă domeniului reglementat prin cele două acte normative. De aceea, deşi sunt reglementate în termenii cei mai generali, fără precizarea subiectelor de drept cărora li se aplică, art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 nu sunt aplicabile tuturor angajatorilor din economia naţională, ci numai celor a căror activitate este reglementată prin cele două acte normative.

Înţelegând că este necesară o interpretare calificată a domeniului de aplicare al art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, Curtea a identificat trei posibile interpretări: – fie aceste dispoziţii se aplică inclusiv instituţiilor şi autorităţilor publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006; – fie ele se aplică oricărui angajator ale cărui cheltuieli salariale se pot reflecta, direct sau indirect, în bugetul general consolidat sau pot influenţa valoarea participaţiei statului; – fie se aplică numai personalului plătit din fonduri publice.

Prima variantă de interpretare decurge din utilizarea, ca ipoteză a aplicării art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, a ipotezei formulate textual în cadrul unuia dintre articolele anterioare (art. 9), respectiv ca ipoteză a art. 36 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018. Acestei interpretări i se poate reproşa că face abstracţie de articolul imediat anterior. Totuşi, art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 se aplică personalului militar, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, iar art. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 reglementează menţinerea unei multitudini de drepturi prevăzute prin diverse acte normative în favoarea diverselor categorii de beneficiari; caracterul eclectic al reglementării face, aşadar, dificil de înţeles o variantă de interpretare bazată pe ipoteza normativă a articolului imediat anterior. Este evident, în acest context, că art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 se aplică unei sfere mai largi de relaţii de muncă şi de funcţii publice decât personalului militar, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare. Aşa fiind, se poate considera că art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, nepreluând ipoteza art. 10, care este în mod evident excesiv de restrânsă, preia în schimb ipoteza art. 9, care se aplică instituţiilor şi autorităţilor publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006. În continuare, se poate prezuma că voinţa legiuitorului, manifestată prin art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, a fost aceea de a menţine sensul dispoziţiei similare prevăzute de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017. O astfel de interpretare ar avea avantajul că ar valorifica intenţia legiuitorului în sensul interpretării extensive a domeniului de aplicare al celor două prevederi, manifestată prin absenţa prevederii exprese a subiectelor de drept cărora li se aplică, domeniu care nu poate fi totuşi mai larg decât cel conturat de sfera instituţiilor şi autorităţilor publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006. Dacă se adoptă acest mod de interpretare, este esenţial să se stabilească dacă o companie naţională la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni, precum pârâta din prezenta cauză, este instituţie publică în înţelesul art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, care defineşte instituţiile publice, printre altele, şi ca instituţiile din subordinea/coordonarea ministerelor, finanţate din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2), adică din bugetul de stat şi alte bugete publice. Pârâta, companie naţională la care statul deţine pachetul majoritar de 80% din acţiuni, funcţionează sub autoritatea Ministerului Transporturilor, potrivit prevederilor anexei nr. 2 lit. E pct. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 21/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor, cu modificările şi completările ulterioare. Independent de acest aspect, potrivit art. 22 din Statutul Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Maritime” – S.A. Constanţa (anexa la Hotărârea Guvernului nr. 517/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Maritime” – S.A. Constanţa, cu modificările şi completările ulterioare), „pentru îndeplinirea obiectului de activitate şi în conformitate cu atribuţiile stabilite, Compania utilizează veniturile proprii de finanţare, constituite conform legii, credite bancare, alocaţii bugetare şi alte surse financiare”. Astfel, în condiţiile în care pârâta, companie naţională la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni, îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea unui minister şi este finanţată inclusiv prin alocaţii bugetare, rămâne de stabilit dacă, în înţelesul art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, poate fi calificată ca „instituţie”. Aceasta este o chestiune de drept suficient de dificilă pentru a genera practică judiciară neunitară şi care face necesar mecanismul de unificare prevăzut de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă. Titularul sesizării a mai reţinut că, într-un context mai larg, poate fi avută în vedere şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 28 din 24 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 22 mai 2017 (Decizia nr. 28/2017), prin care s-a stabilit că „noţiunea de «autoritate publică», astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu este similară cu cea de «instituţie publică», astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006”. În acest sens s-a reţinut că aceste dispoziţii prevăd că sunt instituţii publice locale comunele, oraşele, municipiile, sectoarele municipiului Bucureşti, judeţele, municipiul Bucureşti, instituţiile şi serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora. Prin urmare, serviciile publice, care se pot organiza în forma unor societăţi, calificate inclusiv ca operatori economici sau întreprinderi publice, pot fi „instituţii publice locale”. Rămâne de stabilit dacă o astfel de concluzie poate fi urmată, pentru identitate de raţiune, şi în cazul companiilor naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni, respectiv dacă acestea pot fi calificate ca instituţii publice centrale, în sensul art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002.

A doua variantă de interpretare conduce, în esenţă, la acelaşi rezultat ca prima, dar fără filtrul reprezentat de art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002. O companie naţională la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni, precum pârâta din cauza de faţă, intră în ipoteza art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, atât pentru că este finanţată prin alocaţii bugetare, cât şi pentru că rezultatele sale financiare se reflectă în bugetul consolidat al statului. Astfel, pe de o parte, angajarea de cheltuieli (între care şi cele de natură salarială, aflate în discuţie) influenţează bugetul de venituri şi cheltuieli, iar atât timp cât între venituri sunt şi alocaţii bugetare, aceste cheltuieli au sau cel puţin pot avea o reflectare în dimensiunea concretă a acestei finanţări bugetare, care se reflectă în bugetul consolidat al statului. Pe de altă parte, simpla calitate de acţionar majoritar a statului face ca sporirea cheltuielilor companiei, inclusiv cu cele salariale care fac obiectul acţiunii, să poată influenţa valoarea participaţiei sale, înţeleasă ca activ patrimonial. În această a doua variantă de interpretare, indiferent de calificarea sau necalificarea pârâtei ca instituţie publică, dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 i s-ar aplica în considerarea faptului că este finanţată inclusiv prin alocaţii bugetare, precum şi în considerarea calităţii statului de acţionar majoritar, apreciindu-se că aceste cheltuieli salariale se pot reflecta, direct sau indirect, în bugetul general consolidat sau pot influenţa valoarea participaţiei statului.

A treia variantă de interpretare este una restrictivă, în sensul că art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 s-ar aplica numai personalului plătit din fonduri publice, adică celui prevăzut la art. 2 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), între care nu se află şi salariaţii companiilor naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni.

În prima variantă de interpretare, răspunsul la cele două întrebări este afirmativ, răspunsul afirmativ la prima întrebare susţinând în mod logic răspunsul afirmativ la a doua întrebare; în cea de-a doua variantă de interpretare, răspunsul la a doua întrebare este afirmativ, iar în cea de-a treia variantă de interpretare, acesta este negativ.

Curtea de apel a apreciat că problematica pe care o conturează cele două întrebări care fac obiectul sesizării este una complexă, astfel încât, pe fondul insuficientei clarităţi a prevederilor legale a căror interpretare se solicită, riscul apariţiei unei jurisprudenţe neunitare este ridicat. În acest context, o hotărâre prealabilă ar fi oportună, în scopul asigurării unei aplicări unitare şi previzibile a acestor prevederi.

Cât priveşte cerinţa noutăţii, instanţa de trimitere a apreciat că această chestiune de drept nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii sau al unei hotărâri prealabile şi nici nu face obiectul unor astfel de sesizări aflate în curs de soluţionare, potrivit site-ului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultat la data de 21 iunie 2019.

De asemenea a apreciat că noutatea chestiunii de drept rezultă şi din faptul că în practica judiciară nu s-a cristalizat o jurisprudenţă, unitară sau neunitară. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanţii au susţinut că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunilor de drept în discuţie, arătând că din coroborarea art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 rezultă că, la momentul stabilirii instituţiilor care fac parte din categoria „instituţiilor publice”, legiuitorul nu face nicio referire la operatorii economici la care statul este acţionar unic ori majoritar sau deţine direct sau indirect o participaţie majoritară. Prin urmare, aceste companii naţionale nu sunt incluse în categoria instituţiilor publice, fiind entităţi juridice reglementate distinct, cărora legiuitorul le-a atribuit statutul juridic de întreprindere publică, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, respectiv operator economic, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari unici ori majoritari sau deţin direct ori indirect o participaţie majoritară, aprobată cu completări prin Legea nr. 47/2014, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 26/2013). Legea bugetului de stat pe anul 2018 nr. 2/2018, cu modificările şi completările ulterioare, prevede în art. 58 că operatorii economici cărora li se aplică art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2013 pot prevedea în bugetul de venituri şi cheltuieli majorarea cheltuielilor de natură salarială faţă de nivelul planificat în ultimul buget de venituri şi cheltuieli, aprobat conform prevederilor legale. Potrivit reclamanţilor, distincţia dintre instituţia publică şi operatorul economic este făcută şi cu ocazia stabilirii categoriei de personal bugetar pentru care remunerarea muncii se face în baza şi cu respectarea legii unice de salarizare. Potrivit art. 1 din Legea-cadru nr. 153/2017, sfera de aplicare a legii unice de salarizare este limitată doar la personalul plătit din bugetul general consolidat al statului. Obligativitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale conform legii unice de salarizare doar pentru personalul plătit din bugetul general consolidat al statului este reglementată şi în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în preambulul căreia se arată că scopul măsurilor dispuse prin aceasta este reducerea deficitului bugetului general consolidat sub 3% din produsul intern brut. Bugetul general consolidat este reprezentat, potrivit art. 3 pct. 2 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 69/2010), de bugetele instituţiilor şi autorităţilor publice, fără a fi incluse şi bugetele operatorilor economici la care statul este acţionar majoritar.

Pârâta a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării celei de-a doua chestiuni de drept, referitoare la aplicabilitatea în cazul său a art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi a art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018. Totodată, a arătat că nu sunt incidente considerentele avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii în pronunţarea Deciziei nr. 5 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30 mai 2018 (Decizia nr. 5/2018), deoarece persoanele angajate în cadrul Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Maritime” – S.A. Constanţa nu sunt funcţionari publici. Pârâta a arătat, totodată, că nu este autoritate sau instituţie publică, ci întreprindere publică, potrivit art. 2 pct. 2 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor, potrivit anexei nr. 2 lit. E din Hotărârea Guvernului nr. 21/2015, apreciind, prin concluzii orale, că sub acest aspect nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

După comunicarea raportului, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 3.098/118/2018 a reţinut următoarele: La acest moment al procedurii, deci fără a fi ascultat concluziile finale ale părţilor, s-a apreciat că art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 se aplică unei companii naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni, întrucât o astfel de companie, finanţată prin alocaţii bugetare, este instituţie publică în înţelesul art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002. Astfel, „instituţiile din subordinea/coordonarea acestora”, în speţă a unui minister, sunt toate entităţile care îndeplinesc cele două condiţii prevăzute de lege: desfăşurarea activităţii sub autoritatea unui minister, a unei autorităţi publice sau a unei instituţii publice autonome şi finanţarea publică. În opinia Curţii de Apel Constanţa, art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 au un domeniu de aplicare larg, care cuprinde şi companiile naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni, ţinând cont că rezultatele financiare ale acestora, influenţate inclusiv de cheltuielile de natură salarială, se reflectă sau cel puţin se pot reflecta în dimensiunea alocaţiilor bugetare şi în valoarea participaţiei statului la acea companie. De aceea, Curtea a apreciat că legiuitorul a urmărit reglementarea măsurilor aflate în discuţie şi la nivelul companiilor naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni. Această opinie se distinge de cea potrivit căreia aceste prevederi sunt aplicabile numai personalului plătit din fonduri publice prin aceea că, spre deosebire de art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 impune cerinţa finanţării integrale din bugetele publice a instituţiilor al căror personal intră sub incidenţa sa. Or, din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 nu rezultă voinţa legiuitorului de a limita domeniul de aplicare a măsurilor aflate în discuţie la instituţiile finanţate integral din bugetele publice. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat o singură hotărâre judecătorească relevantă. În acelaşi timp, magistraţii au formulat opinii teoretice asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, din care a rezultat existenţa unor interpretări diferite:

Astfel, într-o primă orientare s-a susţinut că o companie naţională la care statul este acţionar majoritar este instituţie publică, în înţelesul art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, iar dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 se aplică unei asemenea companii naţionale. S-a argumentat că art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 au un domeniu de aplicare larg, care cuprinde şi companiile naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni, ţinând cont că rezultatele financiare ale acestora, influenţate inclusiv de cheltuielile de natură salarială, se reflectă sau cel puţin se pot reflecta în dimensiunea alocaţiilor bugetare şi în valoarea participaţiei statului la acea companie. Astfel, legiuitorul a urmărit reglementarea măsurilor aflate în discuţie şi la nivelul companiilor naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni, voinţa acestuia nefiind aceea de a limita domeniul de aplicare a acestor măsuri la instituţiile finanţate integral din bugetele publice. S-a apreciat ca fiind relevantă Decizia nr. 28/2017, prin care s-a stabilit că noţiunea de „autoritate publică”, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, nu este similară cu cea de „instituţie publică”, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006. Pentru identitate de raţiune, şi în cazul companiilor naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni, acestea pot fi calificate ca instituţii publice centrale, în sensul art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 (Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Bucureşti – secţiile a II-a contencios administrativ şi fiscal şi a VI-a civilă, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Timiş). În ilustrarea acestei opinii s-a depus Sentinţa nr. 1.077/c din 17 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, definitivă.

S-a exprimat şi opinia potrivit căreia pentru a include o companie naţională în noţiunea de „instituţie publică” este necesar a se verifica statutul acesteia şi sursa de finanţare, pentru a se identifica dacă este finanţată din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2002. În caz afirmativ, este o instituţie publică. Aşadar, nu se poate stabili cu caracter general că o companie naţională, chiar şi cu capital majoritar de stat, este o instituţie publică, fără a se verifica, potrivit statutului său, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002. Prevederile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 se aplică unei companii naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni, în măsura în care aceasta poate fi calificată drept instituţie publică. În susţinerea acestei opinii s-au avut în vedere motivele care au condus la adoptarea celor două acte normative, din expunerea de motive rezultând că măsurile fiscal-bugetare legiferate au avut în vedere respectarea principalelor caracteristici ale politicii bugetare şi adoptarea de măsuri care să conducă la reducerea inflaţiei şi atingerea unui deficit bugetar la un nivel corelat cu obiectivele macroeconomice (judecătorii Secţiei a VI-a civile a Curţii de Apel Bucureşti).

Într-o altă orientare s-a apreciat că o companie naţională la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni nu este o instituţie publică în înţelesul art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002. Acest text de lege este relativ clar în circumscrierea tipurilor de entităţi care sunt instituţii publice. S-a argumentat că nu există o identitate între elementul privind finanţarea de la bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 şi cel privind deţinerea unui pachet majoritar de acţiuni. Trebuie avut în vedere că statul ar putea deţine acţiuni chiar la o entitate de drept privat, fără însă ca această împrejurare să transforme respectiva entitate într-o instituţie publică finanţată de la bugetul de stat. S-a apreciat că dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 nu se aplică unei companii naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni. Art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 impune îndeplinirea cumulativă a două condiţii pentru încadrarea unei instituţii în ramură publică: să fie finanţată din bugetele conţinând venituri publice şi să fie în subordinea/coordonarea instituţiilor publice enumerate în art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, cea din urmă condiţie nefiind îndeplinită. Astfel, nu se poate reţine că o societate în care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni ar fi coordonată de către o instituţie publică, ce ar avea un reprezentant în componenţa organului decizional al societăţii, întrucât subordonarea sau coordonarea menţionată în textul de lege precizat trebuie înţeleasă în economia modului de funcţionare a unor instituţii publice şi a modului de raportare una la cealaltă. O instituţie publică se află în coordonarea sau subordonarea unei alte instituţii publice dacă este emis un act normativ sau administrativ care să reglementeze în mod clar acest raport de subordonare/coordonare. Prin urmare, trebuie să existe un act juridic de drept public. Or, în cazul unei societăţi în care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni, raporturile sunt de drept privat (Tribunalul Ilfov – Secţia civilă, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Maramureş – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă, Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă). În acord cu această opinie, magistraţii Secţiei a II-a civile a Tribunalului Arad au apreciat că, exceptând companiile aflate în subordinea instituţiilor publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu sunt aplicabile companiilor la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni. Desigur, există posibilitatea ca, fie prin actele de înfiinţare ale respectivelor companii naţionale, fie prin contractele de muncă încheiate de angajator cu salariaţii, să se facă trimitere la completarea acestora cu Legea-cadru nr. 153/2017 sau alte acte normative privind salarizarea din sistemul bugetar, situaţii în care consideră că sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale supuse interpretării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că, în cazul primei întrebări, şi parţial în cazul celei de-a doua, nu se verifică cerinţa ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, iar în privinţa celei de-a doua întrebări nu este îndeplinită condiţia ca sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept care să poată primi o dezlegare de principiu. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul sesizării îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este reglementată prin norma enunţată, alături de mecanismul recursului în interesul legii, ca un mijloc de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, legiuitorul instituind o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri. Aceste condiţii, care se cer a fi întrunite în mod cumulativ, sunt următoarele: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; şi – asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la verificarea sesizării prezente, din perspectiva îndeplinirii în mod cumulativ a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată următoarele:

Cu referire la primele două condiţii de admisibilitate se observă că: instanţa de trimitere – Curtea de Apel Constanţa – este învestită cu soluţionarea unui apel declarat împotriva unei sentinţe prin care s-a soluţionat un conflict de muncă, şi anume cu un litigiu în care se tinde la valorificarea drepturilor de natură salarială reprezentate de recompense la sfârşit de carieră pe care apelanţii-reclamanţi le-au solicitat fostului angajator, în temeiul clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Judecata în calea de atac a apelului este una care se realizează în ultimă instanţă, în conformitate cu prevederile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă şi cu dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, prin aceste reglementări fiind expres exclusă calea de atac a recursului în materia conflictelor de muncă.

În legătură cu cea de-a treia cerinţă, referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se constată că aceasta nu se verifică în legătură cu prima întrebare.

Astfel, prin hotărârea ce face obiectul controlului judiciar în cadrul apelului pe care îl are de soluţionat instanţa de trimitere, respectiv prin hotărârea pronunţată la judecata litigiului în primă instanţă, nu s-a reţinut că pârâta Compania Naţională „Administraţia Porturilor Maritime” – S.A. Constanţa ar avea statutul juridic de instituţie publică, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, şi că, prin raportare la o asemenea încadrare juridică, ar trebui reţinută incidenţa în speţă a prevederilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017.

Instanţa de fond a constatat că prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, referitoare la neacordarea în anul 2018 (şi) a indemnizaţiilor pentru ieşirea la pensie, se aplică companiilor naţionale în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, art. 2 al acestui din urmă act normativ explicând semnificaţia categoriei juridice de „întreprinderi publice”, în sensul că aceasta include şi companiile naţionale la care statul este acţionar unic sau acţionar majoritar. Concluzia dedusă din analiza coroborată a prevederilor legale menţionate din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 a fost că acest din urmă act normativ cuprinde, pe de o parte, prevederi exprese aplicabile autorităţilor şi instituţiilor publice şi, pe de altă parte, prevederi exprese privind întreprinderile publice, prin raportare la această din urmă categorie juridică fiind reţinută aplicabilitatea în cazul pârâtei a prevederilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017.

Astfel, se constată că instanţa de fond a reţinut incidenţa art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în cazul companiei naţionale pârâte, apreciind că această entitate are statut juridic de întreprindere publică, corespunzător definiţiei legale ce se regăseşte într-un act normativ special care reglementează guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, iar nu de instituţie publică în sensul prevederilor Legii nr. 500/2002.

În egală măsură este esenţial a fi observat faptul că apelanţii-reclamanţi nu numai că nu au criticat calificarea de întreprindere publică pe care instanţa fondului a dat-o entităţii pârâte, dar chiar au susţinut această calificare prin motivele de apel şi au dezvoltat critici fundamentate chiar pe statutul de întreprindere publică al pârâtei. În concret, criticile lor au vizat exclusiv statuarea relativă la aplicabilitatea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 faţă de această categorie de persoane juridice, susţinând că întreprinderile publice sunt operatori economici care nu intră în sfera de reglementare a acestei dispoziţii legale.

Relevantă este şi împrejurarea că entitatea pârâtă nu a susţinut, în niciun stadiu procesual, că ar avea statut juridic de instituţie publică.

Judecata în apel este una în care se realizează controlul judiciar al hotărârii pronunţate în primă instanţă, limitele acestei judecăţi fiind determinate, potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, de criticile formulate de apelanţi şi de eventuale motive de ordine publică invocate din oficiu.

În condiţiile în care, în litigiul în care s-a formulat sesizarea, nu a fost contestată de vreuna dintre părţi calificarea de întreprindere publică dată de instanţa fondului companiei naţionale pârâte şi nici nu a fost invocat din oficiu şi pus în discuţia părţilor vreun motiv de apel de ordine publică relativ la această calificare juridică, nu poate fi stabilită o legătură între problemele de drept pe care le ridică soluţionarea pe fond a cauzei de către instanţa de trimitere şi chestiunea de drept care formează obiectul primei întrebări, anume „dacă o companie naţională la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni este instituţie publică în înţelesul art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002”.

Dintr-o altă perspectivă se constată că prima întrebare are un caracter de mare generalitate, în sensul că, prin modul în care este formulată, tinde la determinarea unui anumit statut juridic al companiilor naţionale în oricare dintre dimensiunile în care s-ar desfăşura activitatea acestora, deşi litigiul pendinte se referă la un aspect concret, limitat, şi anume cel privitor la existenţa sau nu a unor restricţii în acordarea de drepturi de natură salarială în cazul persoanelor remunerate de entităţi juridice cu statut de companie naţională.

Prin prisma celor expuse anterior apare ca neîndoielnică lipsa de legătură între prima întrebare formulată de autorul sesizării şi soluţionarea pe fond a litigiului pe care aceasta se grefează.

În legătură cu cea de-a doua întrebare este de observat că în conţinutul ei se regăseşte şi solicitarea de a se lămuri dacă prevederile art. 41 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 sunt sau nu aplicabile faţă de companiile naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni.

Relativ la această prevedere legală titularul sesizării nu a făcut nicio precizare referitoare la legătura ei cu pricina în care a formulat sesizarea.

Disputa juridică din cadrul litigiului pe care instanţa de trimitere are a-l soluţiona este legată de aplicabilitatea sau inaplicabilitatea prevederilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, iar nu de incidenţa în proces a prevederilor art. 41 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018. Chiar dacă această din urmă normă conţine o măsură restrictivă similară cu cea din cuprinsul art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, ea se referă la drepturi aferente perioadei 2019-2021, fiind astfel lipsită de legătură cu problema litigioasă din cauza în care a fost formulată prezenta sesizare, ce se referă la drepturi relativ la care apelanţii-reclamanţi au susţinut că, deşi li se cuveneau în anul 2018, le-au fost refuzate de pârâtă în mod injust.

Prin raportare la cele expuse în precedent se constată că legătura dintre cea de-a doua întrebare ce face obiectul sesizării şi cauza în care ea a fost formulată îşi găseşte justificare – din perspectiva cerinţei de a avea legătură cu pricina în care a fost formulată sesizarea – numai în măsura în care se referă la aplicabilitatea prevederilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 în cazul unei companii naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni.

Din perspectiva cerinţei legale referitoare la existenţa unei chestiuni de drept la care să se refere sesizarea se reţine că, potrivit art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 207/1997, cu modificările ulterioare, companiile naţionale sunt societăţi comerciale pe acţiuni rezultate în urma reorganizării regiilor autonome, având ca obiect activităţi de interes public naţional.

În aplicarea acestei reglementări a