Decizia nr. 54 din 11 noiembrie 2019

Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 27 iunie 2019, în Dosarul nr. 3.098/118/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 9 iulie 2019, cu nr. 1.865/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 11 noiembrie 2019.

Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 500/2002)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018)

Reclamanţii, prin Sindicatul din Compania Naţională „Administraţia Porturilor Maritime” – S.A. Constanţa, au solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională „Administraţia Porturilor Maritime” – S.A. Constanţa la plata recompenselor de sfârşit de carieră, cuvenite acestora în baza contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

Situaţia de fapt

Prin Sentinţa civilă nr. 2.807 din 16 noiembrie 2018, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a respins ca nefondată cererea reclamanţilor, reţinând că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 sunt aplicabile primăriilor şi companiilor naţionale care îşi desfăşoară activitatea în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2016, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011).

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate.

La termenul de judecată din 9 aprilie 2019, instanţa de apel a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, apreciind că aplicarea art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 implică mai degrabă o problemă de prematuritate a acţiunii, prevederea respectivă fiind în sensul că „în anul 2018 nu se acordă . . .”, iar pentru perioada 2019-2021 o prevedere similară a fost instituită prin art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018.

Prin Încheierea din 20 mai 2019, instanţa a repus cauza pe rol, pentru a pune în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea chestiunii de drept în discuţie.

Prin Încheierea din 27 iunie 2019 s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură, s-a dispus suspendarea judecăţii.

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, apreciind că de existenţa chestiunii de drept în discuţie depinde soluţionarea în fond a cauzei în ultimă instanţă.

De asemenea a argumentat caracterul dificil al chestiunii de drept, arătând că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 au prevăzut o serie de măsuri fiscal-bugetare aplicabile temporar, în anul 2018 şi respectiv în perioada 2019-2021, unor domenii de activitate şi materii juridice diferite. Unele măsuri sunt redactate în termeni generali, fără circumstanţierea subiectelor de drept cărora li se aplică, precum sunt art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, iar alte măsuri cuprind diverse circumstanţieri sub acest aspect.

De exemplu, art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 se aplică personalului din instituţiile şi autorităţile publice, art. 7 din acelaşi act normativ se aplică personalului plătit din fonduri publice, art. 9 se aplică instituţiilor şi autorităţilor publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 273/2006), art. 10 se aplică personalului militar, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare. Cu privire la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 se observă că art. 36 se aplică instituţiilor şi autorităţilor publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, art. 37 se aplică personalului militar, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, art. 38 şi 39 se aplică personalului din instituţiile şi autorităţile publice.

Comparând cele două acte normative, instanţa de trimitere a constatat că măsurile fiscal-bugetare sunt deseori identice sau asemănătoare, dar ordinea articolelor care le conţin este diferită, deşi nu se identifică o logică clară a numerotării, în condiţiile în care măsurile reglementate nu decurg una din cealaltă, ci sunt distincte.

Acest caracter distinct al măsurilor fiscal-bugetare nu poate fi însă absolutizat, iar sfera lor de aplicare trebuie circumscrisă domeniului reglementat prin cele două acte normative. De aceea, deşi sunt reglementate în termenii cei mai generali, fără precizarea subiectelor de drept cărora li se aplică, art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 nu sunt aplicabile tuturor angajatorilor din economia naţională, ci numai celor a căror activitate este reglementată prin cele două acte normative.

Înţelegând că este necesară o interpretare calificată a domeniului de aplicare al art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, Curtea a identificat trei posibile interpretări:

Prima variantă de interpretare decurge din utilizarea, ca ipoteză a aplicării art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, a ipotezei formulate textual în cadrul unuia dintre articolele anterioare (art. 9), respectiv ca ipoteză a art. 36 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018. Acestei interpretări i se poate reproşa că face abstracţie de articolul imediat anterior. Totuşi, art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 se aplică personalului militar, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, iar art. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 reglementează menţinerea unei multitudini de drepturi prevăzute prin diverse acte normative în favoarea diverselor categorii de beneficiari; caracterul eclectic al reglementării face, aşadar, dificil de înţeles o variantă de interpretare bazată pe ipoteza normativă a articolului imediat anterior. Este evident, în acest context, că art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 se aplică unei sfere mai largi de relaţii de muncă şi de funcţii publice decât personalului militar, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare.

A doua variantă de interpretare conduce, în esenţă, la acelaşi rezultat ca prima, dar fără filtrul reprezentat de art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002. O companie naţională la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni, precum pârâta din cauza de faţă, intră în ipoteza art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, atât pentru că este finanţată prin alocaţii bugetare, cât şi pentru că rezultatele sale financiare se reflectă în bugetul consolidat al statului. Astfel, pe de o parte, angajarea de cheltuieli (între care şi cele de natură salarială, aflate în discuţie) influenţează bugetul de venituri şi cheltuieli, iar atât timp cât între venituri sunt şi alocaţii bugetare, aceste cheltuieli au sau cel puţin pot avea o reflectare în dimensiunea concretă a acestei finanţări bugetare, care se reflectă în bugetul consolidat al statului. Pe de altă parte, simpla calitate de acţionar majoritar a statului face ca sporirea cheltuielilor companiei, inclusiv cu cele salariale care fac obiectul acţiunii, să poată influenţa valoarea participaţiei sale, înţeleasă ca activ patrimonial.

A treia variantă de interpretare este una restrictivă, în sensul că art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 s-ar aplica numai personalului plătit din fonduri publice, adică celui prevăzut la art. 2 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), între care nu se află şi salariaţii companiilor naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni.

În prima variantă de interpretare, răspunsul la cele două întrebări este afirmativ, răspunsul afirmativ la prima întrebare susţinând în mod logic răspunsul afirmativ la a doua întrebare; în cea de-a doua variantă de interpretare, răspunsul la a doua întrebare este afirmativ, iar în cea de-a treia variantă de interpretare, acesta este negativ.

Curtea de apel a apreciat că problematica pe care o conturează cele două întrebări care fac obiectul sesizării este una complexă, astfel încât, pe fondul insuficientei clarităţi a prevederilor legale a căror interpretare se solicită, riscul apariţiei unei jurisprudenţe neunitare este ridicat. În acest context, o hotărâre prealabilă ar fi oportună, în scopul asigurării unei aplicări unitare şi previzibile a acestor prevederi.

Cât priveşte cerinţa noutăţii, instanţa de trimitere a apreciat că această chestiune de drept nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii sau al unei hotărâri prealabile şi nici nu face obiectul unor astfel de sesizări aflate în curs de soluţionare, potrivit site-ului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultat la data de 21 iunie 2019.

De asemenea a apreciat că noutatea chestiunii de drept rezultă şi din faptul că în practica judiciară nu s-a cristalizat o jurisprudenţă, unitară sau neunitară.

Reclamanţii au susţinut că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunilor de drept în discuţie, arătând că din coroborarea art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 rezultă că, la momentul stabilirii instituţiilor care fac parte din categoria „instituţiilor publice”, legiuitorul nu face nicio referire la operatorii economici la care statul este acţionar unic ori majoritar sau deţine direct sau indirect o participaţie majoritară. Prin urmare, aceste companii naţionale nu sunt incluse în categoria instituţiilor publice, fiind entităţi juridice reglementate distinct, cărora legiuitorul le-a atribuit statutul juridic de întreprindere publică, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, respectiv operator economic, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari unici ori majoritari sau deţin direct ori indirect o participaţie majoritară, aprobată cu completări prin Legea nr. 47/2014, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 26/2013). Legea bugetului de stat pe anul 2018 nr. 2/2018, cu modificările şi completările ulterioare, prevede în art. 58 că operatorii economici cărora li se aplică art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2013 pot prevedea în bugetul de venituri şi cheltuieli majorarea cheltuielilor de natură salarială faţă de nivelul planificat în ultimul buget de venituri şi cheltuieli, aprobat conform prevederilor legale. Potrivit reclamanţilor, distincţia dintre instituţia publică şi operatorul economic este făcută şi cu ocazia stabilirii categoriei de personal bugetar pentru care remunerarea muncii se face în baza şi cu respectarea legii unice de salarizare. Potrivit art. 1 din Legea-cadru nr. 153/2017, sfera de aplicare a legii unice de salarizare este limitată doar la personalul plătit din bugetul general consolidat al statului. Obligativitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale conform legii unice de salarizare doar pentru personalul plătit din bugetul general consolidat al statului este reglementată şi în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în preambulul căreia se arată că scopul măsurilor dispuse prin aceasta este reducerea deficitului bugetului general consolidat sub 3% din produsul intern brut. Bugetul general consolidat este reprezentat, potrivit art. 3 pct. 2 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 69/2010), de bugetele instituţiilor şi autorităţilor publice, fără a fi incluse şi bugetele operatorilor economici la care statul este acţionar majoritar.

Pârâta a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării celei de-a doua chestiuni de drept, referitoare la aplicabilitatea în cazul său a art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi a art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018. Totodată, a arătat că nu sunt incidente considerentele avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii în pronunţarea Deciziei nr. 5 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30 mai 2018 (Decizia nr. 5/2018), deoarece persoanele angajate în cadrul Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Maritime” – S.A. Constanţa nu sunt funcţionari publici. Pârâta a arătat, totodată, că nu este autoritate sau instituţie publică, ci întreprindere publică, potrivit art. 2 pct. 2 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor, potrivit anexei nr. 2 lit. E din Hotărârea Guvernului nr. 21/2015, apreciind, prin concluzii orale, că sub acest aspect nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

După comunicarea raportului, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 3.098/118/2018 a reţinut următoarele:

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat o singură hotărâre judecătorească relevantă. În acelaşi timp, magistraţii au formulat opinii teoretice asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, din care a rezultat existenţa unor interpretări diferite:

Astfel, într-o primă orientare s-a susţinut că o companie naţională la care statul este acţionar majoritar este instituţie publică, în înţelesul art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, iar dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 se aplică unei asemenea companii naţionale.

S-a exprimat şi opinia potrivit căreia pentru a include o companie naţională în noţiunea de „instituţie publică” este necesar a se verifica statutul acesteia şi sursa de finanţare, pentru a se identifica dacă este finanţată din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2002. În caz afirmativ, este o instituţie publică. Aşadar, nu se poate stabili cu caracter general că o companie naţională, chiar şi cu capital majoritar de stat, este o instituţie publică, fără a se verifica, potrivit statutului său, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002. Prevederile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 se aplică unei companii naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni, în măsura în care aceasta poate fi calificată drept instituţie publică.

Într-o altă orientare s-a apreciat că o companie naţională la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni nu este o instituţie publică în înţelesul art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002. Acest text de lege este relativ clar în circumscrierea tipurilor de entităţi care sunt instituţii publice. S-a argumentat că nu există o identitate între elementul privind finanţarea de la bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 şi cel privind deţinerea unui pachet majoritar de acţiuni. Trebuie avut în vedere că statul ar putea deţine acţiuni chiar la o entitate de drept privat, fără însă ca această împrejurare să transforme respectiva entitate într-o instituţie publică finanţată de la bugetul de stat.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale supuse interpretării.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că, în cazul primei întrebări, şi parţial în cazul celei de-a doua, nu se verifică cerinţa ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, iar în privinţa celei de-a doua întrebări nu este îndeplinită condiţia ca sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept care să poată primi o dezlegare de principiu.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul sesizării îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este reglementată prin norma enunţată, alături de mecanismul recursului în interesul legii, ca un mijloc de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, legiuitorul instituind o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri. Aceste condiţii, care se cer a fi întrunite în mod cumulativ, sunt următoarele:

Procedând la verificarea sesizării prezente, din perspectiva îndeplinirii în mod cumulativ a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată următoarele:

Cu referire la primele două condiţii de admisibilitate se observă că: instanţa de trimitere – Curtea de Apel Constanţa – este învestită cu soluţionarea unui apel declarat împotriva unei sentinţe prin care s-a soluţionat un conflict de muncă, şi anume cu un litigiu în care se tinde la valorificarea drepturilor de natură salarială reprezentate de recompense la sfârşit de carieră pe care apelanţii-reclamanţi le-au solicitat fostului angajator, în temeiul clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Judecata în calea de atac a apelului este una care se realizează în ultimă instanţă, în conformitate cu prevederile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă şi cu dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, prin aceste reglementări fiind expres exclusă calea de atac a recursului în materia conflictelor de muncă.

În legătură cu cea de-a treia cerinţă, referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se constată că aceasta nu se verifică în legătură cu prima întrebare.

Astfel, prin hotărârea ce face obiectul controlului judiciar în cadrul apelului pe care îl are de soluţionat instanţa de trimitere, respectiv prin hotărârea pronunţată la judecata litigiului în primă instanţă, nu s-a reţinut că pârâta Compania Naţională „Administraţia Porturilor Maritime” – S.A. Constanţa ar avea statutul juridic de instituţie publică, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, şi că, prin raportare la o asemenea încadrare juridică, ar trebui reţinută incidenţa în speţă a prevederilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017.

Instanţa de fond a constatat că prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, referitoare la neacordarea în anul 2018 (şi) a indemnizaţiilor pentru ieşirea la pensie, se aplică companiilor naţionale în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, art. 2 al acestui din urmă act normativ explicând semnificaţia categoriei juridice de „întreprinderi publice”, în sensul că aceasta include şi companiile naţionale la care statul este acţionar unic sau acţionar majoritar. Concluzia dedusă din analiza coroborată a prevederilor legale menţionate din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 a fost că acest din urmă act normativ cuprinde, pe de o parte, prevederi exprese aplicabile autorităţilor şi instituţiilor publice şi, pe de altă parte, prevederi exprese privind întreprinderile publice, prin raportare la această din urmă categorie juridică fiind reţinută aplicabilitatea în cazul pârâtei a prevederilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017.

Astfel, se constată că instanţa de fond a reţinut incidenţa art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în cazul companiei naţionale pârâte, apreciind că această entitate are statut juridic de întreprindere publică, corespunzător definiţiei legale ce se regăseşte într-un act normativ special care reglementează guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, iar nu de instituţie publică în sensul prevederilor Legii nr. 500/2002.

În egală măsură este esenţial a fi observat faptul că apelanţii-reclamanţi nu numai că nu au criticat calificarea de întreprindere publică pe care instanţa fondului a dat-o entităţii pârâte, dar chiar au susţinut această calificare prin motivele de apel şi au dezvoltat critici fundamentate chiar pe statutul de întreprindere publică al pârâtei. În concret, criticile lor au vizat exclusiv statuarea relativă la aplicabilitatea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 faţă de această categorie de persoane juridice, susţinând că întreprinderile publice sunt operatori economici care nu intră în sfera de reglementare a acestei dispoziţii legale.

Relevantă este şi împrejurarea că entitatea pârâtă nu a susţinut, în niciun stadiu procesual, că ar avea statut juridic de instituţie publică.

Judecata în apel este una în care se realizează controlul judiciar al hotărârii pronunţate în primă instanţă, limitele acestei judecăţi fiind determinate, potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, de criticile formulate de apelanţi şi de eventuale motive de ordine publică invocate din oficiu.

În condiţiile în care, în litigiul în care s-a formulat sesizarea, nu a fost contestată de vreuna dintre părţi calificarea de întreprindere publică dată de instanţa fondului companiei naţionale pârâte şi nici nu a fost invocat din oficiu şi pus în discuţia părţilor vreun motiv de apel de ordine publică relativ la această calificare juridică, nu poate fi stabilită o legătură între problemele de drept pe care le ridică soluţionarea pe fond a cauzei de către instanţa de trimitere şi chestiunea de drept care formează obiectul primei întrebări, anume „dacă o companie naţională la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni este instituţie publică în înţelesul art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002”.

Dintr-o altă perspectivă se constată că prima întrebare are un caracter de mare generalitate, în sensul că, prin modul în care este formulată, tinde la determinarea unui anumit statut juridic al companiilor naţionale în oricare dintre dimensiunile în care s-ar desfăşura activitatea acestora, deşi litigiul pendinte se referă la un aspect concret, limitat, şi anume cel privitor la existenţa sau nu a unor restricţii în acordarea de drepturi de natură salarială în cazul persoanelor remunerate de entităţi juridice cu statut de companie naţională.

Prin prisma celor expuse anterior apare ca neîndoielnică lipsa de legătură între prima întrebare formulată de autorul sesizării şi soluţionarea pe fond a litigiului pe care aceasta se grefează.

În legătură cu cea de-a doua întrebare este de observat că în conţinutul ei se regăseşte şi solicitarea de a se lămuri dacă prevederile art. 41 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 sunt sau nu aplicabile faţă de companiile naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni.

Relativ la această prevedere legală titularul sesizării nu a făcut nicio precizare referitoare la legătura ei cu pricina în care a formulat sesizarea.

Disputa juridică din cadrul litigiului pe care instanţa de trimitere are a-l soluţiona este legată de aplicabilitatea sau inaplicabilitatea prevederilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, iar nu de incidenţa în proces a prevederilor art. 41 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018. Chiar dacă această din urmă normă conţine o măsură restrictivă similară cu cea din cuprinsul art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, ea se referă la drepturi aferente perioadei 2019-2021, fiind astfel lipsită de legătură cu problema litigioasă din cauza în care a fost formulată prezenta sesizare, ce se referă la drepturi relativ la care apelanţii-reclamanţi au susţinut că, deşi li se cuveneau în anul 2018, le-au fost refuzate de pârâtă în mod injust.

Prin raportare la cele expuse în precedent se constată că legătura dintre cea de-a doua întrebare ce face obiectul sesizării şi cauza în care ea a fost formulată îşi găseşte justificare – din perspectiva cerinţei de a avea legătură cu pricina în care a fost formulată sesizarea – numai în măsura în care se referă la aplicabilitatea prevederilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 în cazul unei companii naţionale la care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni.

Din perspectiva cerinţei legale referitoare la existenţa unei chestiuni de drept la care să se refere sesizarea se reţine că, potrivit art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 207/1997, cu modificările ulterioare, companiile naţionale sunt societăţi comerciale pe acţiuni rezultate în urma reorganizării regiilor autonome, având ca obiect activităţi de interes public naţional.

În aplicarea acestei reglementări a