Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019

Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 23 mai 2019, în Dosarul nr. 947/110/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 27 iunie 2019 cu nr. 1.787/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la data de 11 noiembrie 2019. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare Art. 1. – „(…) (5 1 ) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (…)” 1 1 Art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a fost abrogat prin art. 44 alin. (1) pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, începând cu data de 1 iulie 2017.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, cu modificările şi completările ulterioare Art. 3 1 . – „(1) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (…)” 2 2 Art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 a fost abrogat prin art. 44 alin. (1) pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, începând cu data de 1 iulie 2017. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal cu nr. 947/110/2018 din 10 aprilie 2018, reclamanţii A, B, C şi D au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Protecţie Internă, următoarele: – stabilirea cuantumului salariului funcţiei de bază şi al sporurilor, în perioada 9 aprilie 2015 şi până la pensionare, la nivelul maxim existent în cadrul instituţiei pentru salariaţii care au avut aceeaşi/acelaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie şi care şi-au desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii; – obligarea pârâtei la plata actualizată a drepturilor salariale restante reprezentând diferenţa dintre cuantumul salariului funcţiei de bază existent şi cuantumul funcţiei de bază stabilit la nivel maxim, conform primului petit, aplicat începând cu data de 9 aprilie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015); – obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre cuantumul sporurilor primite şi cuantumul sporurilor care ar fi trebuit să fie acordate, raportat la valoarea salariului funcţiei de bază stabilit conform primului petit, aplicat începând cu data de 9 aprilie 2015; – actualizarea sumelor stabilite conform primelor două capete de cerere cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective; – cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 956 din 22 noiembrie 2018, Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, în sensul că a obligat pârâta la includerea în salariul funcţiei de bază al reclamanţilor a sumei compensatorii aferente sporului de merit începând cu data de 9 aprilie 2015 şi până la data de 31 martie 2016, în ceea ce o priveşte pe reclamanta C, începând cu data de 9 aprilie 2015 şi până la data de 31 mai 2016, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul D, începând cu data de 9 aprilie 2015 şi până la 16 decembrie 2016, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A, începând cu data de 9 aprilie 2015 şi până la data de 20 decembrie 2016, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul B, şi la plata diferenţelor salariale rezultate, actualizate cu rata inflaţiei, şi a dobânzii legale aferente şi a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat recurs principal, iar reclamanţii recurs incident. În recursul principal s-a susţinut, în esenţă, inaplicabilitatea în cazul poliţiştilor a dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi ale art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, argumentaţia fundamentându-se pe diferenţele terminologice dintre noţiunile folosite de legiuitor pentru definirea drepturilor salariale de bază, precum şi pe intervenţia legiuitorului constând în introducerea, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, a art. 3 1 alin. (5), dispoziţii în baza cărora dreptul pretins de reclamanţi a fost recunoscut prin lege (iar apoi, administrativ) începând cu luna august 2016. În recursul incident s-a susţinut că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra caracterului maximal al sumelor care urmează să fie incluse în salariul de funcţie şi că a respins greşit cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 320 din 18 aprilie 2019, Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis ambele recursuri, a casat hotărârea recurată şi a reţinut cauza spre rejudecare. În considerentele deciziei instanţei de recurs s-a reţinut motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, argumentându-se că prima instanţă – admiţând acţiunea şi instituind obligaţia pârâtei de plată a diferenţelor salariale rezultate din includerea în salariul funcţiei de bază a sumelor compensatorii aferente sporului de merit, iar nu a diferenţelor salariale rezultate ca urmare a recunoaşterii dreptului reclamanţilor de a fi salarizaţi la nivelul maxim existent în cadrul Direcţiei Generale de Protecţie Internă – a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) coroborat cu art. 22 alin. (6) din Codul de procedură civilă, aducând părţilor, potrivit art. 175 din Codul de procedură civilă, o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii recurate. În continuare, instanţa de recurs a argumentat că este esenţial a se stabili dacă pretenţiile salariale ale reclamanţilor pot fi recunoscute în forma în care au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, cu lămurirea sferei destinatarilor prevederilor de excepţie ale art. 1 alin. (5 1 ) coroborat cu art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (Legea nr. 71/2015). S-a avut în vedere şi împrejurarea că o parte dintre apărările şi criticile pârâtei formulate prin cererea de recurs se fundamentează pe limitarea categoriilor de personal care pot beneficia de nivelul maxim al drepturilor salariale de bază, cu excluderea categoriei funcţionarilor publici cu statut special, poliţiştilor şi cadrelor militare. Diferenţierea susţinută de recurenta-pârâtă este fundamentată pe noţiunile diferite folosite de legiuitor pentru definirea drepturilor salariale de bază ale diferitelor categorii de personal bugetar, precum şi pe dispoziţii intrate în vigoare ulterior, care reglementează înseşi sumele compensatorii corespunzătoare soldei de merit/salariului de merit pentru personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare. Reţinându-se că recursul incident este admisibil numai în limita criticilor din recursul principal, instanţa de recurs a apreciat că, drept urmare a casării hotărârii atacate, examinarea criticilor de fond formulate de recurenta-pârâtă se impune a fi făcută cu prilejul rejudecării cauzei, în limitele stabilite de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.

La termenul de judecată din 16 mai 2019, Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept enunţate.

Prin Încheierea din 23 mai 2019 s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, astfel cum a fost interpretat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 23/2016, precum şi ale art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât acestea sunt dispoziţiile aplicabile în perioada 9 aprilie 2015-20 decembrie 2016, perioadă pentru care reclamanţii au solicitat stabilirea salariului funcţiei de bază şi a sporurilor la nivelul maxim existent în cadrul autorităţii pârâte, precum şi plata diferenţelor rezultate. Astfel, în cauză, în opinia reclamanţilor, dispoziţiile menţionate privind nivelul maxim de salarizare se aplică, fără distincţie, tuturor categoriilor de personal bugetar plătit din fonduri publice, inclusiv poliţiştilor. Potrivit abordării pârâtei, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile poliţiştilor, ci doar personalului civil, beneficiar al salariilor de bază, aplicarea soluţiei legislative din textele în discuţie putându-se realiza doar în sfera situaţiilor pentru care s-a creat excepţia. Într-o interpretare teleologică a dispoziţiilor în discuţie, ţinând seama de Decizia nr. 23/2016 şi de Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1002 din 13 decembrie 2016 (Decizia nr. 21/2016), precum şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016 (Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016), prima instanţă – admiţând acţiunea, însă referindu-se în dispozitivul sentinţei la salariul de merit, motiv care a determinat casarea sentinţei cu reţinerea cauzei spre rejudecare – a considerat că diferenţele terminologice de definire a drepturilor salariale de bază nu constituie un argument pentru neîndeplinirea obligaţiei de uniformizare a salariilor. Aceste diferenţe de interpretare duc la soluţii diferite, adoptarea uneia sau alteia dintre interpretări depinzând de dezlegarea ce se cere a fi dată prin intermediul prezentei sesizări. În funcţie de interpretarea acestor dispoziţii se poate stabili dacă ele se aplică tuturor funcţionarilor plătiţi din fonduri publice, indiferent de familia ocupaţională căreia îi aparţin şi de modalitatea de definire a drepturilor salariale de bază, cu consecinţa considerării ca fondate a acţiunilor (întemeiate pe dispoziţiile supuse analizei) prin care poliţiştii, militarii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare solicită recunoaşterea nivelului maxim de salarizare, indiferent de cauza care a determinat crearea diferenţelor de salarizare. Dacă însă aceste dispoziţii vor fi interpretate în sensul că doar o parte din funcţionarii plătiţi din fonduri publice – respectiv personalul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea- cadru nr. 284/2010), aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 23/2016, şi personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea-cadru nr. 284/2010, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 54 din 3 iulie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 18 septembrie 2017 (Decizia nr. 54/2017) – ar beneficia de dispoziţiile legale din cele două acte normative privind salarizarea pe anii 2015 şi 2016, atunci acţiunile poliţiştilor, personalului militar şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare ar urma să fie considerate nefondate.

Curtea de apel a apreciat că problema de drept enunţată este nouă, deoarece s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din deciziile consultate pe site-ul instanţei supreme.

Cu privire la sfera destinatarilor dispoziţiilor de excepţie ale art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat cu privire la: – aplicabilitatea acestor dispoziţii personalului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010; astfel, prin Decizia nr. 23/2016 s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea- cadru nr. 284/2010; – aplicabilitatea acestor dispoziţii personalului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea-cadru nr. 284/2010; astfel, prin Decizia nr. 54/2017 s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” are în vedere şi personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea-cadru nr. 284/2010.

Soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim a fost analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (Decizia nr. 36/2018), decizie prin care s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările, şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

În privinţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat, punctual, cu privire la chestiuni conexe celor care interesează în prezenta cauză. Astfel, cu privire la această ordonanţă de urgenţă, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunţat prin Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018, stabilindu-se că, în interpretarea dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1), raportat la art. 3 1 alin. (1 3 ) din acest act normativ, stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare pentru personalul încadrat în direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se raportează la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, şi nu la nivel naţional. Totodată, prin Decizia nr. 41 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 25 septembrie 2018, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 3 3 şi art. 3 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 şi ale art. 1 alin. (1), (2) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 152/2017, începând cu 1 ianuarie 2017, cuantumul sporurilor şi indemnizaţiilor prevăzute pentru personalul din învăţământ se determină prin raportare la salariul de bază acordat în luna decembrie 2016, fără a include majorarea prevăzută de art. 3 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. Prin primele două decizii menţionate, nr. 23/2016 şi nr. 54/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a interpretat art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, în limitele învestirii, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea- cadru nr. 284/2010, respectiv art. 2 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege.

În cauză, reclamanţii nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de personal enumerate la art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea-cadru nr. 284/2010, întrucât au avut, până la încetarea raporturilor de serviciu, calitatea de poliţişti, funcţionari publici cu statut special ai Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă, care a funcţionat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, conform art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2013, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2012), dobândind personalitate juridică şi aflându-se tot în subordinea Ministerului Afacerilor Interne [art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2012 a fost abrogat prin art. 28 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 76/2016 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Direcţiei Generale de Protecţie Internă a Ministerului Afacerilor Interne, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 194/2017 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 76/2016)].

Astfel, art. 2 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010 enumeră, la lit. a)-d), categoriile de personal cărora li se aplică dispoziţiile acestei legi, iar alin. (3) prevede că: „Intră în categoria personalului din sectorul bugetar personalul încadrat pe baza contractului individual de muncă, personalul care ocupă funcţii de demnitate publică şi personalul care ocupă funcţii asimilate funcţiilor de demnitate publică, precum şi personalul care beneficiază de statute speciale, inclusiv funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu statut special.”

Având în vedere calitatea reclamanţilor de poliţişti – funcţionari publici cu statut special -, ale căror funcţii sunt asimilate din punct de vedere al salarizării, potrivit art. 22 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2012, cu funcţiile poliţiştilor din unităţile aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, instanţa de trimitere a apreciat că aceştia se înscriu în ipoteza reglementată de art. 2 alin. (3) teza finală din Legea- cadru nr. 284/2010, dispoziţii în legătură cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat prin deciziile nr. 23/2016 şi nr. 54/2017.

Totodată, instanţa de trimitere a apreciat că, deşi la o analiză sumară a tezei afirmate de pârâtă, s-ar putea considera că problema de drept a fost implicit rezolvată prin cele două decizii, nr. 23/2016 şi nr. 54/2017, totuşi se impun anumite clarificări, având în vedere contextul legislativ modificat prin intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, de natură să impună reevaluarea dispoziţiilor analizate.

Astfel, pe de o parte, cele două acte normative ale căror dispoziţii se solicită a fi interpretate au efecte limitate în timp, obiectul lor de reglementare fiind reprezentat de salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, respectiv în anul 2016. În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 23/2016, în care a reţinut că: „Având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a fost adoptată pentru reglementarea salarizării personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, rezultă că, din punct de vedere temporal, acest act normativ are o activitate limitată în timp – 1 ianuarie 2015 – 31 decembrie 2015, astfel că momentul iniţial al aplicării acesteia a fost 1 ianuarie 2015.”

Pe de altă parte, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (într-un mod apropiat de felul în care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015), distincţia pe care legiuitorul a făcut-o, prin utilizarea unor termeni diferiţi, pentru definirea drepturilor salariale de bază ale diferitelor categorii de personal este clar vizibilă, ca şi efectele acestei distincţii în cazul particular al salariului de merit, spor în considerarea căruia reclamanţii au solicitat stabilirea nivelului maxim de salarizare. Astfel, prin art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, legiuitorul foloseşte noţiunea de „salariu de bază”. Prin art. 3 alin. (1 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, legiuitorul reglementează o primă excepţie de la alin. (1) al art. 1, referindu-se la „salariul de bază/indemnizaţia de încadrare”; aceiaşi termeni sunt folosiţi şi în alin. (2)-(4) ale art. 3 1 , pentru ca în alin. (5) al art. 3 1 legiuitorul să reglementeze, pentru personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, o altă excepţie de la art. 1 alin. (1), care are ca obiect solda/salariul de merit, de această dată fiind utilizaţi termenii „soldele de funcţie/salariile de funcţie”. Important de constatat este că, pe de o parte, termenul de „salariu de funcţie” este specific poliţiştilor, aşa cum se prevede în art. 4 alin. (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, iar, pe de altă parte, potrivit art. 3 1 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, drepturile prevăzute la alin. (5) nu se iau în calcul la actualizarea pensiilor militare (spre deosebire de recunoaşterea, prin hotărâre judecătorească, a nivelului maxim, în considerarea salariului de merit).

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum rezultă din verificarea site-ului www-scj.ro. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanţii au depus note scrise prin care au apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la terminologia folosită de legiuitor în cazul lor, având în vedere faptul că au avut exclusiv calitatea de funcţionari publici cu statut special, iar conform „fluturaşului de salariu” depus rezultă că acesta era intitulat chiar de antecesoarea pârâtei „salariul funcţiei de bază”. De asemenea, reclamanţii au invocat Decizia nr. 23/2016, în ceea ce priveşte interpretarea sintagmei „salarizat la acelaşi nivel”.

Pârâta a apreciat ca fiind oportun şi lămuritor demersul de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere modalitatea de reglementare, prin prisma normelor de tehnică legislativă, precum şi interpretarea diferită la nivelul instanţelor de judecată, în raport cu terminologia specifică din sistemul bugetar. În continuare, pârâta a precizat că îşi menţine punctul de vedere cu privire la neaplicarea dispoziţiilor legale în discuţie pentru poliţişti, militari şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, reiterând susţinerile formulate la judecata în primă instanţă şi în cererea de recurs.

După comunicarea raportului, pârâta Direcţia Generală de Protecţie Internă a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a susţinut, în esenţă, că, potrivit prevederilor legale în vigoare, atât până la data de 31 decembrie 2009, cât şi începând cu 1 ianuarie 2010, salarizarea personalului militar şi a poliţiştilor a fost realizată întotdeauna la nivelul maxim de salarizare pentru aceeaşi funcţie, acelaşi grad, aceeaşi gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, dacă activitatea s-a desfăşurat în aceleaşi condiţii. O eventuală soluţie de egalizare a valorii salariului de funcţie/soldei de funcţie şi a sporurilor aferente reclamanţilor de la nivelul unităţilor subordonate cu salariul de funcţie/solda de funcţie la „cuantumul maxim din cadrul familiei ocupaţionale”, deci la cel mai ridicat eşalon ierarhic, respectiv la ordonatorul principal de credite, indiferent de condiţiile de muncă specifice, de specialitatea avută, de atribuţiile diferite, de solicitările de efort etc., ar încălca sistemul de salarizare reglementat de lege pentru familia ocupaţională „Apărare, ordine publică şi securitate naţională”. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de sesizare a arătat că dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea-cadru nr. 284/2010 prevăd elementele sistemului de salarizare, fiind enumerate următoarele: salariile de bază, soldele/salariile de funcţie şi indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile, premiile, stimulentele şi alte drepturi în bani şi în natură; în partea finală a textului se menţionează „corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar”. Alin. (3) prevede stabilirea în cadrul legilor speciale de salarizare anuale a majorărilor salariilor de bază, soldelor/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor lunare de încadrare.

În continuare, Legea-cadru nr. 284/2010 se referă la toate aceste elemente ale sistemului de salarizare ori de câte ori legiuitorul a înţeles să aibă în vedere toate categoriile de personal, iar nu la o anumită categorie; este vorba despre art. 10 alin. (1), art. 11 alin. (1), art. 13 alin. (1). Aceeaşi modalitate de concepere a textelor este preluată şi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010. Astfel, în privinţa funcţionarilor publici, a căror salarizare este reglementată în anexa nr. I – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie”, este utilizat termenul de „salariu de bază” – la cap. I lit. A – Salarizarea funcţionarilor publici, d) – Funcţii publice specifice de execuţie, în notele 2 şi 3, precum şi în majoritatea reglementărilor de la cap. I lit. B – Reglementări specifice funcţionarilor publici, în care sporurile se calculează în procente la salariul de bază, în anexa nr. VII – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”, cap. II – Reglementări specifice personalului din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, secţiunea 1 – Soldele personalului militar şi salariile poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, legiuitorul foloseşte termenul de „salariu lunar”, salariu care se compune din „salariul funcţiei de bază”, indemnizaţii, compensaţii, sporuri, prime, premii şi din alte drepturi salariale; potrivit art. 4 alin. (3), salariul funcţiei de bază este compus din salariul de funcţie, salariul gradului profesional deţinut, gradaţii şi, după caz, salariul de comandă.

Legiuitorul din 2010 a utilizat termeni diferiţi pentru a defini salariul lunar pentru diferitele categorii de personal bugetar, în cazul poliţiştilor, ca funcţionari publici cu statut special salarizaţi potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, termenul consacrat fiind acela de „salariul funcţiei de bază”, termen care are drept corespondent „salariul de bază” folosit în cazul funcţionarilor publici salarizaţi potrivit anexei nr. I. Termenul de „salariul funcţiei de bază” este menţionat şi în înscrisurile invocate de reclamanţi în notele scrise depuse la termenul din 23 mai 2019 (înscrisuri denumite „fluturaşi de salariu”), iar nu termenul de „salariu de bază”.

O astfel de modalitate de reglementare este în acord cu dispoziţiile art. 36 alin. (3) şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În cele două acte normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anii 2015 şi 2016, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, regula menţinerii la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului precedent, consacrată prin art. 1 alin. (1) al fiecăruia dintre aceste acte normative, este edictată în aceeaşi manieră, legiuitorul referindu-se la cuantumul „salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice”, iar nu doar la salariul de bază.

Însă, atunci când, prin Legea nr. 71/2015 şi, respectiv, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, legiuitorul a instituit excepţii de la regula menţinerii la acelaşi nivel cu cel din anul precedent, adoptând soluţia legislativă a egalizării la nivel maxim, nu a mai folosit toţi termenii menţionaţi la art. 1 alin. (1), în sensul că: – la art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, s-a referit doar la cuantumul „salariilor de bază şi al sporurilor”; – la art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, s-a referit la cuantumul „salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare”.

În plus, atunci când a reglementat alte două excepţii de la menţinerea aceluiaşi nivel de salarizare, legiuitorul a folosit termenii specifici categoriei de personal la care se referă excepţiile, după cum urmează: – la art. 3 1 alin. (5)-(6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, aplicabile exclusiv personalului militar, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, referindu-se la sumele compensatorii corespunzătoare soldei de merit/salariului de merit care nu au fost cuprinse în „soldele de funcţie/salariile de funcţie”, legiuitorul a folosit termenii specifici acestor categorii de personal, respectiv „soldele de funcţie/salariile de funcţie”; mai mult, efectele acordării prin lege a drepturilor prevăzute la alin. (5), (6) şi (8) nu constituie, potrivit alin. (9) al art. 3 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, majorări ale „soldelor de funcţie/salariilor de funcţie”, în sensul prevederilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada aplicării prevederilor acestei ordonanţe de urgenţă, adică nu sunt luate în considerare la actualizarea pensiilor; – la art. 3 1 alin. (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, aplicabil oricăreia dintre categoriile de personal bugetar, dat fiind că se referă la titlul ştiinţific de doctor, legiuitorul utilizează termenii de „salariul de bază, solda/salariul de funcţie, indemnizaţia lunară de încadrare”.

În context, este de reţinut că, astfel cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1 1 )-(1 4 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (paragrafele 31-34), exigenţa salarizării la nivel maxim operează la nivelul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute în Legea-cadru nr. 284/2010.

Concluzionând, instanţa de trimitere a constatat că legiuitorul a asigurat unitatea terminologică a legilor anuale de salarizare în acord cu termenii folosiţi în Legea-cadru nr. 284/2010, utilizând aceiaşi termeni pentru a exprima aceeaşi noţiune, şi anume drepturile salariale de bază specifice fiecărei categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute în Legea-cadru nr. 284/2010. O astfel de constatare este de natură a sprijini apărările pârâtului privind inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi ale art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 categoriei profesionale a poliţiştilor, ca funcţionari publici cu statut special. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din relaţiile comunicate de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat existenţa unei practici judiciare unitare la nivelul instanţelor de recurs, concretizată într-un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti definitive, prin care s-a apreciat că personalului militar, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special le este aplicabil nivelul maxim de salarizare prevăzut de art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. În susţinerea acestui punct de vedere s-a făcut trimitere la argumentele evocate în considerentele Deciziei nr. 23/2016 şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016. În esenţă, s-a arătat că personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special fac parte din categoria personalului din autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea- cadru nr. 284/2010, motiv pentru care aceştia sunt vizaţi în mod direct de dispoziţiile art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014. Astfel, voinţa legiuitorului de a elimina inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, de a evita discriminarea salarială existentă a fost clară, iar o interpretare contrară ar goli de conţinut scopul şi substanţa normei.

A fost exprimată şi o opinie teoretică în sens contrar de către Curtea de Apel Craiova şi au fost comunicate hotărâri judecătoreşti de către tribunalele Bucureşti, Sălaj, Galaţi şi Bacău, în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi ale art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 categoriei profesionale a poliţiştilor, ca funcţionari publici cu statut special, sau a personalului militar.

Cât priveşte cea de-a doua întrebare a instanţei de trimitere, majoritar, s-au exprimat opinii teoretice în sensul interpretării extensive a noţiunii de „salariu de bază”, însă nu au fost comunicate decât două hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal şi Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Jurisprudenţa constituţională în materie de egalizare salarială la nivel maxim este ilustrată de Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. Instanţa de contencios constituţional a reţinut că: „18. Ţinând cont de toate inechităţile constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (…), care modifică şi completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, ce stabileşte salarizarea în anul 2016 a personalului plătit din fonduri publice, legiuitorul a dorit înlăturarea inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar. Aşa cum rezultă din nota de fundamentare şi din preambulul acestui act normativ, raţiunea principală a adoptării sale a fost eliminarea «inechităţilor în materie de salarizare în raport cu nivelul studiilor şi al activităţii profesionale prestate» şi a «discrepanţelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010»”. În cuprinsul paragrafului 34, Curtea Constituţională a constatat că, în vederea egalizării prevăzute de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare” urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, acelaşi grad, aceeaşi gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţia sau autoritatea publică.

Jurisprudenţa relevantă a instanţei supreme în mecanismele procedurale de unificare a jurisprudenţei este reflectată în următoarele decizii prin care s-au dat dezlegări de principiu unor probleme de drept referitoare la soluţia legislativă a egalizării salarizării la nivel maxim şi la destinatarii respectivelor norme juridice: – Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 28.884/3/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea- cadru nr. 284/2010; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice; – Decizia nr. 54 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 18 septembrie 2017, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 8.944/30/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” are în vedere şi personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea-cadru nr. 284/2010; – Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 5.630/3/2017, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare; – Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.034/63/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1), raportat la art. 3 1 alin. (1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare pentru personalul încadrat în direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se raportează la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, şi nu la nivel naţional.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în analiza art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă (Cauza Marckx contra Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979). Aceeaşi Curte – în Cauza Driha contra României, Hotărârea din 21 februarie 2008 – a constatat existenţa discriminării între reclamant şi alte persoane care aparţineau aceleiaşi categorii profesionale care se află în situaţii comparabile, neexistând justificare din partea instituţiei publice angajatoar