ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 705/2016

Decizia nr. 705/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, la data de 11 noiembrie 2013, sub număr x/107/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu B., anularea Hotărârii nr. 551 din 18 septembrie 2013 emisă de către pârât, ca nelegală și netemeinică.

Pârâtul B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Alba, invocându-se în esență dispozițiile art. 16,18, 20 din O.G. nr. 137/2000, precum și art. 1 și art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 345 din 21 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Alba, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, iar în temeiul art. 10 din Legea nr. 554/2004, în considerarea faptului că pârâtul este autoritate publică centrală, a declinat, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, competența de soluționare a acțiunii formulată de către reclamant în contradictoriu cu pârâtul B.

Pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, cauza a fost înregistrată, la data de 28 februarie 2014, sub același număr de dosar.

Prin sentința nr. 88 din 4 aprilie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia a respins acțiunea în anulare formulată de reclamantul A.

Cu privire la critica reclamantului, în sensul nelegalității hotărârii atacate, generată de nerespectarea termenului în care pârâtul era obligat să soluționeze sesizarea care i-a fost adresată, Curtea a constatat că acest aspect nu este de natură să conducă la anularea actului administrativ, împrejurarea că termenul în care se adoptă hotărârea Colegiului director a fost depășit, respectiv termenul de 90 de zile de la data sesizării, prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, în contextul în care reclamantul nu a invocat și dovedit existența unei vătămări în acest sens în privința sa, nu este de natură a determina sancțiunea nulității actului, motiv pentru care apărarea a fost înlăturată ca nefondată.

Examinând natura acestui termen, Curtea a apreciat că acesta este unul de recomandare și nu unul de imperativ.

În ceea ce privește susținerile reclamantului referitoare la intervenirea prescripției executării sancțiunii contravenționale, pentru necomunicarea acesteia în termenul de 30 de zile de la adoptarea hotărârii, prevăzut de alin. (8) al art. 20 din ordonanță, Curtea a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 14 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, invocate în susținerea acțiunii, care prevăd că executarea sancțiunilor contravenționale se prescrie dacă procesul verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii, prescripția putând fi constatată chiar și de către instanța investită cu soluționarea plângerii contravenționale.

S-a mai reținut că deși prin hotărârea atacată a fost aplicată reclamantului sancțiunea contravențională a amenzii, aceasta nu a avut loc în urma parcurgerii procedurilor instituite de art. 15 din O.G. nr. 2/2001, ci în urma parcurgerii procedurii administrative cu caracter jurisdicțional prevăzută de O.G. nr. 137/2000.

În concluzie, susținerile reclamantului în sensul incidenței în speță a prevederilor referitoare la prescripția executării sancțiunii contravenționale sunt nefondate.

Cât privește critica ce vizează faptul că nu au fost respectate prevederile art. 11 lit. d) din Procedura internă de soluționare a petițiilor și a sesizărilor B., pentru împrejurarea că petiția numitului C. nu a fost motivată în drept, fiind vădit nefondată și lipsită de obiect față de solicitările petentului, B. omițând să pună în vedere acestuia să o completeze sub acest aspect, Curtea examinând plângerea petentului a apreciat că aceasta oferă suficiente indicii din care rezultă că acesta se consideră discriminat în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, acesta constituind în realitate obiectul plângerii.

Raportat la critica referitoare la nerespectarea de către Consiliu a principiului disponibilității, prin nesocotirea pretențiilor formulate de către petent și pronunțarea Colegiului director asupra chestiunii atingerii demnității acestuia, Curtea a constatat că și aceasta este nefondată.

În ceea ce privește criticile reclamantului cu privire la fondul cauzei, respectiv la eronata reținerea a contextului factual și a incidenței prevederilor art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G nr. 137/2000, Curtea a apreciat că sunt nefondate.

Cât privește caracterul public al faptei, Curtea a apreciat ca fiind temeinice și legale reținerile B. din hotărârea atacată.

Asupra criticii vizând motivarea hotărârii atacate, Curtea a reținut că pârâtul a analizat elementele faptei contravenționale reținută în sarcina reclamantului, analizând atât elementele de natură obiectivă, cât și vinovăția acestuia.

În acest sens, s-a constatat că mesajele postate de către reclamant constituie discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, analizând și modul în care Curte Europeană a Drepturilor Omului aplică și respectă dreptul la liberă exprimare și dreptul la demnitate, respectiv legalitatea restrângerii, legitimitatea restrângerii și necesitatea restrângerii acestor drepturi fundamentale într-o societate democratică.

Astfel, Curtea a reținut că cele rezultate din postarea mesajelor negative la adresa maghiarilor și de a promova expulzarea acestora nu au valoare de informație cu caracter public, necontribuind la nicio formă de dezbatere publică aptă să conducă la un progres al relațiilor umane, ci au ofensat în mod gratuit o comunitate, iar această formă de expresie incită, promovează atingerea demnității și intoleranța etnică, crearea unei atmosfere degradante, umilitoare, ofensatoare îndreptate împotriva petentului și a întregii comunități maghiare, pe criteriul apartenenței etnice, iar sancționarea acesteia constituie o măsură necesară într-o societate democratică.

II. Calea de atac exercitata;

2.1. Recursul;

Împotriva acestei sentințe, considerată netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat. Recurentul a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii plângerii împotriva Hotărârii B. nr. 551/2013 și anularea acesteia, fiind apreciată ca netemeinică și nelegală.

În motivarea căii de atac recurentul a susținut că instanța de fond a nesocotit principiul disponibilității.

Cum din plângerea petentului C. rezultă că acesta a solicitat doar interzicerea funcționării grupului de discuții Depanatorul, fără a invoca vreo faptă de discriminare, rezultă că B. a acordat mai mult decât a cerut petentul, încălcându-se principiul disponibilității.

De asemenea, s-a arătat că instanța de fond și-a întemeiat soluția pe argumente străine de natura pricinii.

S-a încălcat Procedura internă de soluționare a petițiilor aprobată prin Ordinul nr. 144/2008 al B.

În opinia recurentului, B. nu a întocmit o nota de autosesizare motivată și nu s-a întocmit un dosar de autosesizare, aceste înscrisuri neregăsindu-se în dosarul cauzei, astfel că este nelegală pronunțarea pe capătul de cerere privind constatarea discriminării petentului prin atingerea demnității sale, fiind încălcat principiul disponibilității și procedura în sine.

Totodată, a susținut recurentul că instanța de fond a nesocotit principiul dreptului la apărare în fața B. și astfel a respins greșit critica în acest sens din plângerea împotriva hotărârii B. Deși petiția nu a fost motivată în drept, B. nu a dispus conform art. 20 din Procedură completarea acesteia. Astfel, nu a putut formula în cunoștință de cauză apărări de fond.

Recurentul a arătat că în mod greșit s-a reținut că a avut loc o faptă de discriminare, prin atingerea adusă demnității petentului.

2.2. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru;

Prin Încheierea din 2 octombrie 2015 din Camera de consiliu a fost dispusă comunicarea raportului aprobat asupra admisibilității recursului, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin Încheierea din 12 noiembrie 2015 a fost admis în principiu recursul, fiind fixat termen la 11 februarie 2016 cu citarea părților pentru judecata pe fond a recursului.

Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este fondat.

Pentru început, se impune a reține că analizând sesizarea formulată de petentul C. la B. se constată că acesta a făcut referiri la fapte de discriminare, astfel că nu a fost încălcat principiul disponibilității, astfel cum a susținut recurentul.

Prin Hotărârea B. nr. 551 din 18 septembrie 2013, s-a hotărât, la pct. 4, 5 și 6 că: „4. Fapta reclamantului de a posta mesaje negative la adresa maghiarilor și de a promova expulzarea reprezintă o discriminare a petentului și o încălcare a demnității, conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000. 5. Excluderea petentului din grupul de discuții „Depanatorul” nu reprezintă discriminare, conform art. 2 alin. (1) al O.G. nr. 137/2000. 6. Aplicarea amenzii contravenționale de 2.000 lei față de reclamantul A., conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 modificat de pct. 5 al art. 1 din O.U.G. nr. 19 din 27 martie 2012 publicată în M. Of. al României nr. 183 din 2 aprilie 2013”.

Recurentul a invocat nelegalitatea acestei hotărâri cât și a sentinței instanței de fond care a confirmat-o.

În mod eronat instanța de fond a reținut ca temeinică și legală Hotărârea B. nr. 551/2013, respingând acțiunea reclamantului.

O.G. nr. 137/2000 privind combaterea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată (în continuare O.G. nr. 137/2000) la art. 2 alin. (1) prevede: „Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Din cuprinsul acestor dispoziții legale citate, rezultă că pentru a fi în prezența unei discriminări, orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe baza criteriilor enunțate de legiuitor, inclusiv etnie, trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.

Or, în cauză, chiar B. la pct. 5.11 și 5.13 din cuprinsul Hotărârii nr. 551/2013 a reținut că: „5.1.1. Excluderea petentului din grupul de discuții nu atinge un drept prevăzut de lege sau de tratate internaționale ratificate de România. Petentul nu a probat că în calitate de abonat al revistei „Depanatorul” are dreptul de a beneficia și de alte servicii cum ar fi participarea la discuții din cadrul grupului, iar reclamantul a afirmat că un astfel de drept de natură contractuală nu există, a invitat în grup prieteni, nu abonații la revistă. 5.13. Excluderea petentului din grup nu reprezintă discriminare”.

Prin urmare, în mod greșit au fost interpretate și aplicate disp. art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 atât de B. cât și de instanța de fond, întrucât nu s-a dovedit că a fost adusă de reclamant, prin faptele sale, vreo atingere a unui drept prevăzut de lege sau tratatele ratificate de România, în ceea ce-l privește pe petentul C.

În altă ordine, în cuprinsul Hotărârii nr. 551/2013, supusă cenzurii de legalitate în cauza de față, s-a reținut că fapta reclamantului de a posta mesaje negative la adresa maghiarilor și de a promova expulzarea maghiarilor reprezintă o discriminare a petentului și o încălcare a demnității, conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Conform art. 15 din O.G. nr. 137/2000: „Constituie contravenție dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia”.

Rezultă din cuprinsul acestor dispoziții legale că pentru a fi reținută o faptă ca fiind contravenție trebuie îndeplinită condiția privind manifestarea în public a comportamentului, care are ca scop sau vizează atingerea demnității, crearea unei atmosfere degradante, umilitoare, ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane, legat de apartenența la o etnie, etc.

În mod eronat atât B. cât și instanța, confirmând hotărârea atacată, au reținut că fapta s-a săvârșit în public.

Este necontestat că reclamantul, depanator tv., a înființat un grup de discuții numit „Depanatorul”, grup privat, ai cărui membrii comunică între ei prin intermediul poștei electronice e-mail, fiecare membru primind e-mailul trimis de un alt membru, fapt ce rezultă cu evidență din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv filele 12-21, 38-46, dos. Tribunalul Alba.

Grupul are e-mail, astfel cum rezultă chiar din copiile înscrisurilor/ postărilor depuse la dosarul cauzei, filele menționate anterior.

Prin urmare, mesajele/postările pe e-mail s-au făcut într-un cadru strict privat, cu acces limitat doar în privința destinatarilor determinați din cadrul grupului, acestea nefiind destinate accesului public, astfel că este exclusă îndeplinirea cerinței legale referitoare la comportamentul manifestat/săvârșirea faptei în public.

Având în vedere că postările pe e-mail, considerate ca fiind o încălcare a demnității, au fost făcute într-un cadru destinat unui număr restrâns de persoane ce aparțineau grupului privat, reclamantul nu trebuie și nici nu era posibil să prevadă că discuțiile între membrii grupului ar putea fi aduse la cunoștința publicului, astfel că nu poate fi vorba de un comportament manifestat în public.

Mai mult, grupul „Depanatorul” nu era destinat accesului public/oricărui utilizator, rezultând chiar din înscrisurile depuse la dosar că discuțiile s-au purtat doar între câteva persoane, acestea exprimând gânduri, opinii, referitoare la anumite teme, întâmplări, astfel că acestea nu pot fi asimilate unui comportament discriminatoriu în sensul prevederilor legii și nici nu pot fi incluse în categoria contravenției prevăzută de dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Pe de altă parte, se constată în mod evident, că mesajele nu au fost postate cu intenția de parveni publicului.

De asemenea, din conținutul acestora nu rezultă că au avut ca scop sau au vizat o atingere a demnității, crearea unei atmosfere degradante, ofensatoare, umilitoare împotriva petentului, pe criteriul apartenenței etnice, cum greșit a reținut atât autoritatea pârâtă cât și instanța de fond.

Edificatoare în acest sens sunt mesajele reclamantului, necontestate, în care arăta că: „să nu credeți că am ceva cu colegii de grup unguri, doamne ferește, de altfel am prieteni buni de etnie maghiară.”; „eu nu am nimic cu ungurii sau cu alte etnii din această țară, eu am ceva doar cu cei care nu ne respectă pe noi românii în țara noastră indiferent că este ungur, țigan sau român”; „soția mea este de etnie maghiară și desigur socrii mei și mulți alți cunoscut cu care mă înțeleg foarte bine, îi respect și mă respectă, etc.” (filele 41-47 dos. Tribunal Alba).

În consecință, față de considerentele expuse, faptele menționate și imputate reclamantului nu constituie discriminare în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și nu sunt întrunite elementele impuse de prevederile art. 15 din aceeași ordonanță pentru a se reține contravenția respectivă în sarcina reclamantului.

Prin urmare, este nelegală Hotărârea nr. 551/2013, astfel că se impune admiterea acțiunii formulată de reclamant.

Întrucât instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sentința recurată fiind netemeinică și nelegală.

În raport de cele mai sus arătate, Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va admite recursul reclamantului, va casa sentința recurată, va admite acțiunea formulată de reclamant și va anula Hotărârea B. nr. 551 din 18 septembrie 2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 88 din 4 aprilie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Admite acțiunea formulată de reclamantul A. și anulează Hotărârea B. nr. 551 din 18 septembrie 2013.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2016.

Cu opinia separată a doamnei judecător D., în sensul respingerii recursului declarat de A. împotriva sentinței nr. 88 din 4 aprilie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Opinia Separată

Redactată de judecător D., în temeiul art. 426 alin. (2) din N.C.P.C.

Prealabil justificării opiniei minoritare, este necesar a se preciza că aceasta vizează numai calificarea faptei săvârșite în public sau în afara acestui spațiu.

Contrar celor reținute prin considerentele Deciziei nr. 705 din 10 martie 2016, consider că fapta recurentului a fost săvârșită în public, fiind îndeplinite dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Potrivit art. 15 din O.G. nr. 137/2000: „constituie contravenție dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public.”.

O.G. nr. 137/2000 nu definește noțiunea de „faptă săvârșită în public” și nici prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, însă, potrivit art. 47 din O.G. nr. 2/2011, dispozițiile acestor acte normative se completează cu dispozițiile C. pen. și ale C. proc. civ., după caz.

C. pen. consideră că fapta este săvârșită în public când a fost comisă într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană; în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane; într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenția ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s-a produs față de două sau mai multe persoane; într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relațiilor dintre persoanele participante (art. 184).

Fapta recurentului-reclamant de a posta mesaje negative la adresa maghiarilor și a promova expulzarea, săvârșită în cadrul unui grup de discuții prin intermediul internetului este săvârșită în public, deoarece a fost comisă într-o reuniune de mai multe persoane (chiar dacă nu este o reuniune tipică), iar reuniunea nu poate fi considerată că are caracter de familie.

Postările recurentului au ajuns la toți membrii grupului, fără a se putea considera că relațiile dintre persoanele participante la grup sunt relații ce pot fi considerate că sunt de familie.

În mare parte, membrii grupului de discuții nu se cunoșteau personal, iar conversațiile ar fi trebuit să se poarte în jurul temei de depanare a aparatelor Tv.

Doar accesând site-ul se poate afla informația că în luna octombrie 2001, redactorul revistei „Depanatorul” a luat decizia să înființeze un grup de discuții pe teme de depanare, prin internet.

Apartenența la grup și accesul la grup este permis depanatorilor Tv abonați ai revistei Depanatorul.

În mod greșit și cu încălcarea dispozițiilor legale sus-menționate, s-a considerat în opinia majoritară că postările/mesajele s-au făcut într-un cadru privat, fără să fie destinate accesului publicului, cât timp legea excludea de la caracterul public numai reuniunile de familie sau cele ce pot fi încadrate datorită naturii relațiilor, în cadrul reuniunilor familiale.

Recurentul-reclamant a cunoscut că postările sale ajung la cunoștința tuturor membrilor grupului și chiar dacă s-ar considera că un grup de discuție este inaccesibil publicului, postările s-au făcut în mod cert cu intenția de a fi văzute de toți ceilalți membri, fiind îndeplinită condiția ca rezultatul să se fi produs față de două sau mai multe persoane.

În acest sens, poate fi exemplificată jurisprudența instanțelor de contencios administrativ, cu referire la postările făcute pe blog, sentința civilă nr. 6497 din 07 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, și pe site-ul de socializare facebook - Decizia nr. 4546 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de acesta, opinez că recursul trebuia respins ca nefondat, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 5547/2004, modificată și completată.