ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1935/2017

Decizia nr. 1935/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Olt la data de 20 decembrie 2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., Tribunalul Olt și C., obligarea primilor doi pârâți la recalcularea indemnizației rezultate ca urmare a atingerii vechimii în funcția de magistrat, de la 5 ani la 10 ani, începând cu data de 1 octombrie 2012, concretizată în indemnizația calculată prin Ordinul ministrului Justiției nr. 3859/C/2012, și diferența până la indemnizația efectiv acordată colegilor săi care, anterior acestei date, au îndeplinit aceeași condiție de vechime în funcție.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că alți colegi din cadrul Tribunalului Olt, care au împlinit, înaintea acestei date, aceeași condiție de vechime, beneficiază de o indemnizație mai mare, fără a exista o justificare obiectivă a unei astfel de discriminări.

Or, prin modalitatea de calcul a indemnizației, B. a procedat în mod discriminatoriu, încălcând dispozițiile art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Prin sentința civilă nr. 905 din 23 aprilie 2013, Tribunalul Olt a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamantului, începând cu data de 01 octombrie 2012, o indemnizație brută lunară în același cuantum cu al celorlalți judecători, având aceeași vechime în magistratură, respectiv 5-10 ani, vechime dobândită anterior datei de 31 decembrie 2010.

Prin Decizia nr. 7576 din 11 iulie 2013, Curtea de Apel Craiova a admis recursurile declarate de B. și de Tribunalul Olt, a casat sentința civilă nr. 905 din 23 aprilie 2013 a Tribunalului Olt și a trimis cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 16 septembrie 2013.

Prin sentința nr. 3244 din 24 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul

A.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

În cauză, reclamantul contestă reglementarea Legilor nr. 284/2010 și nr. 285/2010, prin prisma efectelor produse de aplicarea acestor acte normative, pretinzând existența unei discriminări, în raport de acei colegi judecători care au trecut în tranșa de vechime în funcție de la 5 la 10 de ani.

Prima instanță arată că dreptul reclamantului de creștere a indemnizației de încadrare, ca efect al trecerii în noua tranșă de vechime în funcție (de la 5 la 10 ani), s-a născut la nivelul lunii octombrie 2012, când produceau efecte juridice Legile nr. 284/2010 și nr. 285/2010, prin care se abrogase Legea nr. 330/2009.

Astfel, în anul 2011, în temeiul Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat o reîncadrare a personalului din sistemul bugetar, cu consecința calculării indemnizației, în momentul trecerii într-o nouă tranșă de vechime în muncă sau în funcție, potrivit acestui act normativ, fără ca personalul să piardă din drepturile dobândite anterior.

Ulterior, potrivit art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar:

„(1) În anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menționată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.

(2) În anul 2012, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție a personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale Justiție.

Soluția legislativă este identică celei reglementate de art. 6 din Legea nr. 285/2010 pentru anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice (art. 6 alin. (1) și 3).

Fiind un text cu caracter special, atât prin obiectul de reglementare, cât și prin topografia în conținutul Legii nr. 285/2010, art. 6 din Legea nr. 285/2010 derogă de la textele cu caracter general care îl preced, principiile sale înlăturând de la aplicare dispozițiile art. 2, la care face trimitere reclamantul în cererea de chemare în judecată.

Mai mult, acest articol a făcut obiectul unei excepții de neconstituționalitate, care a fost respinsă de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 669/2012.

Prima instanță a reținut că, în cauză, criticile reclamantului cu privire la efectul textului legal incident implică în principiu un control de constituționalitate, atribuție ce nu intră însă în competența instanței de judecată, ci a Curții Constituționale, în condițiile art. 146 lit. d) din Constituția României.

Prin cererea formulată reclamantul a urmărit înlăturarea de la aplicare a unui text de lege în vigoare și declarat ca fiind constituțional, sub motivul unei pretinse discriminări prin efectul legii, urmată de aplicarea unei norme dintr-un act normativ ce nu mai este în vigoare sau crearea unei norme pe cale jurisprudențială.

În concluzie, prima instanță a reținut că în cazul reclamantului nu se poate vorbi despre un drept câștigat anterior Legii nr. 284/2010, cu privire la coeficientul aferent vechimii în funcție de la 5 la 10 ani, întrucât acesta s-a născut abia la nivelul lunii octombrie 2012, când deja erau în vigoare, producând efecte juridice, dispozițiile Legilor nr. 284/2010 și nr. 285/2010.

Astfel, nu se poate aprecia că reclamantul și colegii judecători la care a făcut referire s-ar afla într-o situație identică, deoarece drepturile fiecărei categorii s-au născut sub imperiul unor norme juridice distincte, cei din urmă beneficiind deja la intrarea în vigoare a Legilor nr. 285/2010 și nr. 284/2010 de drepturile născute potrivit O.G. nr. 27/2006, sub aspectul tranșei de la 5 la 10 de ani vechime în funcție.

În fine, prima instanță a făcut trimitere și la Decizia pronunțată la data de 06 decembrie 2011 în cauza Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a reluat situația de fapt expusă în fața primei instanțe, susținând că prin modalitatea de calcul a indemnizației, făcând trimitere la aplicarea art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, B. a procedat în mod discriminatoriu, cu încălcarea dispozițiilor art. 2 din aceeași lege, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Or, scopul legii este acela de a acorda cuantumul îndemnizației brute lunare aflate în plată la 31 decembrie 2009, pentru vechimea în funcție și vechimea în muncă ce a atins maximul legal, textul de lege consacrând legislativ, inclusiv în cadrul noii legislații a principiul nediscriminării în muncă, în sensul că, la muncă egală, se cuvine plată egală, invocând art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 4 din Carta socială europeană revizuită.

În opinia recurentului, esența problemei dedusă judecății constă în aceea că în condițiile în care se discută de identitate de situații juridice cărora li se aplică același act normativ, se constată că indemnizațiile brute lunare încasate de magistrații aflați în aceste situații juridice sunt diferite, inegalitate care nu poate fi interpretată decât drept anormală și discriminatorie.

În concluzie, recurentul a susținut că în mod greșit prima instanță a reținut că cererea de chemare în judecată este lipsită de temei legal și că prin invocarea textelor legale aplicabile în speță nu i s-a creat o discriminare față de alți colegi care au aceeași vechime în muncă și în funcție.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că art. 6 din Legea nr. 285/2010 reprezintă singura regulă aplicabilă la avansarea personalului în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție, începând cu anul 2011.

La data de 10 martie 2016, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale în baza cărora a fost emis ordinul contestat, respectiv a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2) și (3), art. 6 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, precum și a art. II privind art. 1 alin. (1) și (2), art. 2, art. 4 alin. (2), art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011 (respectiv aceleași dispoziții din O.U.G. nr. 80/2010), 3. art. 1, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, aprobată prin articolul unic din Legea nr. 36/2014.

Prin încheierea din 10 martie 2016, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale invocată din oficiu, în considerentele încheierii regăsindu-se opinia instanței, în sensul caracterului neconstituțional al prevederii normative atacate.

Judecata recursului a fost suspendată până la data de 25 mai 2017 când, s-a dispus repunerea pe rol întrucât prin Decizia nr. 705 din 29 noiembrie 2016 Curtea Constituțională a soluționat excepția de neconstituționalitate, respingând-o ca neîntemeiată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor intimaților, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând obligarea intimaților-pârâți B. și Tribunalul Olt la recalcularea indemnizației rezultate ca urmare a atingerii vechimii în funcția de magistrat, de la 5 ani la 10 ani, începând cu data de 1 octombrie 2012, concretizată în indemnizația calculată prin Ordinul ministrului Justiției nr. 3859/C/2012, și diferența până la indemnizația efectiv acordată colegilor săi care, anterior acestei date, au îndeplinit aceeași condiție de vechime în funcție.

Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Prin Ordinul ministrului Justiției

nr. 3859/C/2012, s-a stabilit că, începând cu data de 01 octombrie 2012, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în funcție de la 5 la 10 ani, reclamantul beneficiază de următoarele drepturi salariale: indemnizație de încadrare brută lunară de 6.626 lei; un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 970 lei; un cuantum al sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 847 lei.

Problema esențială în cauză vizează modalitatea de stabilire a drepturilor salariale ale recurentului-reclamant, în temeiul art. 2 art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008, aprobată prin Legea nr. 283/2011, în condițiile în care magistrații aflați în situații similare, dar care au îndeplinit aceeași condiție de vechime anterior datei de 1 ianuarie 2012, beneficiază de un cuantum mai mare al acelorași drepturi salariale.

Prin art. 2 art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G nr. 80/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, se prevede:

„Art. 2. - Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează:

Art. 6.

-

(1)

În anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menționată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.

(2)

În anul 2012, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale «Justiție».

”

Aceleași dispoziții referitoare la drepturile salariale cuvenite ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime în muncă/în funcție se regăsesc și în cuprinsul art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Instanța de control judiciar reține, cum corect a observat și judecătorul fondului, că

reclamantul a îndeplinit condițiile pentru trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție în luna octombrie 2012, dată la care era în vigoare Legea nr. 285/2010, care prevede:

,,Art. 6. - (1) În anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.

(3) al aceluiași articol, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție, conform legii,,.

Acest text de lege exclude aplicarea dispoziției de principiu din Legea nr. 285/2010

(art. 2)

, invocată de recurent, potrivit căreia în anul 2011 pentru personalul nou încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat, cum corect a apreciat și prima instanță.

Legea nr. 285/2010 a prevăzut că începând cu 1 ianuarie 2011, personalul plătit din fonduri publice se reîncadrează pe clase de salarizare, pe noile funcții, gradații și grade prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 în raport cu funcția, vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010.

De asemenea, a prevăzut că în anul 2011 nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la legea-cadru. Aceleași dispoziții au fost menținute și în anii 2012, 2013 și 2014, prin legile anuale de salarizare.

Prin urmare, modul de calcul al drepturilor salariale ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime în funcție, este cel stabilit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 ce reprezintă singura regulă aplicabilă la avansarea personalului în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție, începând cu anul 2011.

În ceea ce privește criticile recurentului referitoare la discriminarea în raport cu alți magistrați aflați în situații identice, discriminare ce decurge din aplicarea reglementărilor succesive în materia salarizării, Înalta Curte reține că prima instanță cu just temei a apreciat că aceasta este neîntemeiată.

Este de observat faptul că argumentația recurentului este întemeiată, în principal, pe comparația cu persoane care ocupă funcții similare, dar care au îndeplinit condițiile de vechime anterior datei de 1 ianuarie 2011.

În contextul prezentat, existența diferențelor de salarizare între magistrații care au îndeplinit condițiile de vechime în muncă/funcție anterior datei de 1 ianuarie 2011 și cei care au îndeplinit aceleași condiții după data de 1 ianuarie 2011, este rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispozițiilor legale în materie de salarizare aplicabile în momentul îndeplinirii condițiilor respective.

Sub acest aspect, nu se poate reține existența unei încălcări a principiului egalității de tratament, având în vedere că, în plan național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată numai în raport cu anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Sub același aspect, este de reținut că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că diferența de tratament devine discriminare în înțelesul art. 14 din Convenție, numai atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979).

Exercitând controlul de constituționalitate asupra prevederilor O.G. nr. 137/2000, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile ordonanței de guvern sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative (Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1325/2008).

Cum în cauză, diferența de salarizare provine din lege, fiind vorba despre situații juridice diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, nu se poate reține încălcarea principiului nediscriminării prin raportare la dispozițiile art. 16 din Constituție, invocate de recurente, și, raportat la o asemenea încălcare, nelegalitatea actului administrativ atacat.

Cu referire la situația de discriminare invocată de recurent,

Înalta Curte are în vedere

Decizia nr. 705 din 29 noiembrie 2016,când Curtea Constituțională a respins

, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, în cauză, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, constatând că dispozițiile art. 2, art. 4 alin. (2) și (3) și art. 6 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, art. 2 art. 1 alin. (1) și (2), art. 2, art. 4 alin. (2) și art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar și art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Astfel, Curtea, confirmând jurisprudența sa anterioară, a reținut că avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate.

De asemenea, Curtea a mai reținut că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor dispoziții noi în ceea ce privește criteriile de avansare și metodologia de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă.

Înalta Curte are în vedere, totodată, și Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012), referitoare la aceleași dispoziții legale care au reglementat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranșă de vechime ulterior datei de 1 ianuarie 2011, prin care s-a reținut că:

- „este neîntemeiată critica autorului excepției, potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizației de încadrare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, duce la un cuantum al acestei indemnizații mai mic față de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, în condiții identice de vechime în muncă și vechime în funcție, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut la o tranșă superioară de vechime în cursul anului 2011 și cele care au trecut la o astfel de tranșă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010. Din aceleași considerente, Curtea constată că nu poate fi reținută nici afirmația autorului conform căreia, în prezent, pentru aceeași categorie de salariați, aflați în condiții identice de vechime în muncă și în funcție, sunt aplicate două sisteme de salarizare paralele, fiind încălcate, în acest fel, prevederile constituționale ale art. 4 referitor la unitatea poporului și egalitatea între cetățeni și dreptul la muncă și protecție socială, statuat la art. 41 din Constituție. Curtea apreciază, totodată, că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 nu contravin nici principiului constituțional al egalității în drepturi prevăzut la art. 16, întrucât acestea se aplică în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice”.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate,

soluția pronunțată de prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

În fine, Înalta Curte remarcă faptul că, în raport cu Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale, ordonatorii de credite au stabilit ca în cadrul aceleiași categorii profesionale și familiale ocupaționale să nu existe o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, valoarea de referință sectorială fiind o constantă, astfel că, diferențele de salarizare în cadrul familiei ocupaționale „Justiție” trebuie să rezulte exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad, care se aplică valorii de referință sectorială maximă, aflată în plată, de 405 lei, la care se adaugă majorarea de 10 % prevăzută de Legea nr. 293/2015.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 3244 din 24 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 mai 2017.