ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2098/2016

Circumstanțele cauzei. Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 5 decembrie 2012, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției: - anularea Ordinului Ministrului Justiției nr. 3362/C din 4 octombrie 2012, de stabilire a drepturilor salariale începând cu data de 1 septembrie 2012, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în muncă și în funcție de peste 20 de ani; - obligarea pârâtului să emită un nou ordin prin care să aibă în vedere la stabilirea drepturilor salariale majorarea în procent de 5%, începând cu data de 1 septembrie 2012, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în funcție de peste 20 de ani și majorarea în procent de 5%, începând cu aceeași dată, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în muncă de peste 20 de ani. În motivare, reclamanta a arătat că este judecător în cadrul Curții de Apel Iași, fiind numită în funcția de președinte al acestei instanțe începând cu data de 15 iulie 2011, iar la data de 24 august 2012 a îndeplinit condițiile legale pentru trecerea în tranșa de vechime în funcție și în muncă de peste 20 de ani, urmând ca plata majorării de 5% a indemnizației de încadrare brută lunară (de la 25% la 30%) și a majorării de 5% a sporului de vechime în muncă (de la 20% la 25%) să fie efectuată cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea în funcție și în muncă pentru această tranșă, respectiv 1 septembrie 2012. În concret, reclamanta a arătat că, începând cu data de 1 septembrie 2012, trebuia să beneficieze de următoarele drepturi salariale, potrivit sporurilor recunoscute altor magistrați cu aceeași vechime în funcție și în muncă: o indemnizație de încadrare brută lunară de 11.757 RON; un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare au periculoase de 1.612 RON; un cuantum al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1.410 RON, situație în care venitul brut ar fi fost de 14.779 RON . Prin ordinul contestat, i-au fost stabilite, începând cu data de 1 septembrie 2012, următoarele drepturi salariale diminuate: o indemnizație de încadrare brută lunară de 11.530 RON; un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare au periculoase de 1.501 RON; un cuantum al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1.406 RON, venitul brut total fiind de 14.437 RON, ceea ce corespunde unei majorări de doar 5%, în loc de 10% cum este corect, potrivit dispozițiilor legale aplicabile. Reclamanta a menționat că a contestat ordinul de stabilire a drepturilor sale salariale în procedura administrativă prealabilă, soluția de respingere a contestației fiindu-i comunicată prin adresa Ministerului Justiției nr. 100407/2012 din 23 noiembrie 2012, de care a luat cunoștință în data de 28 noiembrie 2012. A arătat că ordinul este nelegal față de prevederile art. 3 lit. c) din Legea-cadru nr. 284/2010, ce instituie principiul echității și coerenței, ca principiu de bază al sistemului de salarizare unitară a personalului plătit din fonduri publice, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală. În opinia reclamantei, ordinul contestat instituie o discriminare evidentă pe motive de vârstă, interzisă de Directiva 2000/78/CE, și o înfrângere a principiului echității reglementat de art. 3 lit. c) din Legea-cadru, întrucât stabilește ca persoane încadrate în aceeași tranșă de vechime în funcția de judecător să primească, pentru muncă de valoare egală, o remunerație diferită. A invocat situația judecătorilor care au trecut la tranșa superioară de vechime în funcție și/sau vechime în muncă anterior datei de 31 decembrie 2010, care beneficiază de o majorare a indemnizației în procent de 5% pentru trecerea de la o tranșă la alta, în comparație cu judecătorii care au trecut în respectivele tranșe ulterior datei de 1 ianuarie 2011, care beneficiază de o majorare de doar 2.5% pentru fiecare clasă de salarizare, cum este și cazul său. A arătat că interpretarea eronată realizată de pârât a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 înfrânge principiul egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, apreciind că ordinul contestat contravine prevederilor acestui articol și pct. III lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii-cadru, care stabilesc că în anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, numit/încadrat pe funcții de același fel sau promovat în funcții/grade/trepte sau care a avut raporturile de muncă suspendate, „salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcții similare”, aceeași regulă fiind menținută și pentru anul 2012, prin art. 2 și 3 din Legea nr. 283/2011. A precizat astfel că, din interpretarea a fortiori a acestor dispoziții legale, rezultă că salarizarea corespunzătoare trecerii sale într-o noua tranșă de vechime în funcție și în muncă nu se putea realiza decât prin acordarea majorării în procent de 5% atât a sporului de vechime, cât și a sporului de fidelitate, care constituie nivelul în plată pentru funcțiile similare, și nu prin acordarea majorării de doar 2,5% a celor două sporuri, cum în mod greșit s-a dispus prin ordinul contestat, procent inferior celui acordat pentru toate funcțiile similare cu această vechime în muncă și în funcție. A invocat nelegalitatea ordinului contestat și în raport cu prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, potrivit cărora, în anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3), corespunzător numărului de clase succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru (de 2.5%), fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare, și alin. (3), potrivit cu care prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale Justiție. A concluzionat, din analiza acestor dispoziții legale, că Legea nr. 285/2010 reglementează în mod diferit situația personalului care a împlinit o anumită vechime în funcție până la data de 31 decembrie 2010 inclusiv și situația personalului care trece la noua tranșă de vechime în cursul anului 2011, așadar cu începere de la data de 1 ianuarie 2011, dispoziție păstrată și pe parcursul anului 2012, potrivit art. 2 și 3 din Legea nr. 283/2011, apreciind că legiuitorul a făcut distincție între „încadrarea” pe noul sistem prevăzut de Legea-cadru și salarizarea din anul 2011, respectiv 2012, care, potrivit art. 6 alin. (1), nu se realizează prin acordarea salariului corespunzător noului sistem, această distincție fiind întărită și de textul art. 2 din aceeași lege care statuează că, în anul 2011, pentru personalul nou încadrat, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat.

Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 25 din 8 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, potrivit art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar: „(1) În anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menționată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. (2) În anul 2012, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale Justiție. Art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010 prevede că „Diferența dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcție, indemnizația lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienților de ierarhizare aferenți claselor de salarizare”. Soluția legislativă este identică celei reglementate de art. 6 din Legea nr. 285/2010 pentru anul 2011. Potrivit pct. III - Angajarea, promovarea și avansarea personalului - lit. A, din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 42/2011 și Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 77/2011 „A. Personalul care, în cursul anului 2011, trece într-o gradație superioară beneficiază suplimentar, în conformitate cu art. 11 din Legea-cadru nr. 284/2010, de clasele de salarizare succesive, iar salariul de bază i se majorează cu numărul de clase acordat înmulțit cu valoarea unei clase de salarizare de 2,5% din salariul de bază. Exemplu: Persoana încadrată în clasa de salarizare 41, având un salariu de bază de 1.305 RON și un spor de 131 RON, care, începând cu 1 mai 2011, trece din gradația 4 în gradația 5, beneficiază, începând cu 1 mai 2011, de clasa 42 de salarizare, un salariu de bază de 1.338 RON (1.305 * 1,025 și rotunjit) și un spor de 131 RON, în același cuantum avut anterior”. Cu privire la existența unei situații de discriminare, Curtea a reținut că diferențele de salarizare între reclamantă și colegii săi care au trecut în aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție înainte de 1 ianuarie 2011, în condițiile Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, nu sunt generate de actul administrativ, ci chiar de prevederile legale sub imperiul cărora s-a născut dreptul reclamantei la majorarea indemnizației ca efect al trecerii într-o altă tranșă de vechime. Prin urmare, instanța a apreciat că nu se poate reține nelegalitatea actului atacat, din moment ce diferența între indemnizația stabilită pentru reclamantă în anul 2012 și indemnizația stabilită pentru magistrații cu aceeași vechime în muncă și în funcție împlinită înainte de 1 ianuarie 2011 nu rezultă din faptul că Ordinul nr. 3362/C/2012 ar fi fost emis cu nerespectarea legii, ci rezultă chiar din lege. Mai mult, instanța a constatat că în cauză nu s-ar putea reține o încălcare a principiilor egalității, nediscriminării și remunerării egale, întrucât drepturile salariale ale reclamantei au fost stabilite în baza unor acte normative diferite față de cele aplicabile colegilor săi, în cauză fiind pe deplin aplicabil principiul „tempus regit actum”. Așadar, fiecare caz particular trebuie analizat în raport de dispozițiile legale aplicabile la momentul trecerii în tranșa superioară de vechime, legalitatea și temeinicia stabilirii drepturilor salariale fiind raportate la normele în vigoare la momentul nașterii dreptului. În ceea ce privește inegalitatea de tratament, Curtea a reținut că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că principiul egalității presupune identitate de soluții numai pentru situații identice, aceeași fiind și jurisprudența CEDO. Or, în cauza de față, deși situația reclamantei este identică din punct de vedere al muncii prestate, vechimii în muncă și vechimii în funcție cu aceea a colegilor săi, dreptul acesteia la majorarea salariului ca efect al trecerii într-o altă tranșă de vechime s-a născut sub imperiul unor reglementări normative diferite, astfel încât nu se poate trage concluzia că a fost supusă unei discriminări, de vreme ce acest drept trebuie privit și analizat prin prisma dispozițiilor legale aplicabile la acel moment. Astfel, dreptul reclamantei la stabilirea indemnizației corespunzător trecerii într-o tranșă superioară de vechime în muncă și în funcție s-a născut ulterior intrării în vigoare a noii legi de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, fiind guvernat în întregime de legea nouă. În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, prin care a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, ce conțin o soluție legislativă identică celei incidente în speță, reținând, în esență, că avansarea personalului în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. A subliniat totodată că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă. În ceea ce privește incidența art. 2 și 3 din Legea nr. 283/2011, Curtea a constatat că aceste dispoziții reglementează situația personalului care, în anul 2012, este nou-încadrat pe funcții, numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, promovat în funcții sau în grade/trepte sau ale cărui raporturi de muncă sau serviciu au fost suspendate în condițiile legii și și-a reluat activitatea în anul 2012, astfel că nu pot fi extinse la situația personalului care, în anul 2012, avansează în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă sau în funcție, expres reglementată de art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011. 3.Recursul declarat de A. Împotriva sentinței primei instanțe a formulat recurs reclamanta A. invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ. Recurenta a susținut că soluția atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor legale care consacră principiul nediscriminării în muncă, în sensul că, la muncă egală se cuvine plată egală. A arătat că la emiterea ordinului atacat s-au încălcat dispozițiile art. 2 și art. 3 din Legea nr. 283/2011 și s-au ignorat dispozițiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010 care caracterizează actualul sistem de salarizare ca fiind echitabil și coerent, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar. Recurenta a subliniat că drepturile salariale stabilite prin ordinul contestat nu sunt în conformitate cu dispozițiile legale în materie de salarizare unitară, atât timp cât, prin art. 2 din Legea nr. 285/2010 și Normele metodologice de aplicare a acesteia (pct. III lit. b)) se stabilește că, în anul 2011, regulă menținută și pentru anii 2012 - 2015 pentru personalul nou-încadrat pe funcții, numit/încadrat pe funcții de același fel sau promovat în funcții „salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcții similare”, argument de interpretare logică a fortiori ce impunea ca salarizarea corespunzătoare trecerii sale într-o nouă tranșă de vechime în funcție și de vechime în muncă să se realizeze prin acordarea unui procent de 5% aferent vechimii în funcție și, respectiv de 5% aferent vechimii în muncă, care constituie nivelul în plată pentru funcțiile similare, și nu prin acordarea eronată a procentului de 2,5% pentru sporul de vechime în muncă și de 2,5% pentru sporul de fidelitate. Conchizând, recurenta a arătat că dispozițiile normative instituite prin Legea-cadru nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010 nu pot fi interpretate și aplicate diferit în privința aceleiași categorii de personal în raport cu momentul la care magistrații care au împlinit o vechime în muncă și în funcție de peste 20 de ani, respectiv înainte sau după 1 ianuarie 2010. Această manieră diferită de stabilire a drepturilor salariale, astfel cum s-a realizat prin ordinul contestat, ca urmare a unei interpretări și aplicări greșite a dispozițiilor legale, dă naștere unei discriminări între judecători cu toate că se află în situații obiective identice referitoare la vechimea în funcție și muncă.

Apărările Ministerului Justiției Prin întâmpinarea înregistrată la data de 21 august 2014, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând principalele considerente ale sentinței. Intimatul a susținut că ordinul de salarizare a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul respectiv, nefiind apanajul instanței de contencios administrativ să constate existența vreunei situații de discriminare. Referitor la cuantumul sporurilor aferente indemnizației de încadrare brută lunară, a arătat că din coroborarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 283/2011 cu art. 1 alin. (1) și (2) din același act normativ, rezultă că avansarea în gradația corespunzătoare trecerii într-o altă tranșă de vechime în muncă sau în funcție, se face printr-o majorare a salariului de bază avut, conform modului de calcul indicat detaliat la pct. III lit. a) din Ordinul nr. 42/77/2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010.

Procedura derulată în recurs La data de 25 august 2014, recurenta a depus concluzii scrise precum și Hotărârea nr. 15 din 1 iulie 2014 emisă de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care au fost admise unele contestații formulate de colegii judecători în legătură cu stabilirea salarizării acestora ca urmare a acordării procentului de 5%. Prin concluziile scrise înregistrate la data de 8 decembrie 2014, intimatul a arătat că hotărârea depusă în probațiune de recurentă nu a fost supusă cenzurii instanței și nu produce efecte față de aceasta. La data de 12 decembrie 2014, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale în baza cărora a fost emis ordinul contestat, respectiv a art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, raportat de dispozițiile art. 41 alin. (4), art. 16 alin. (1), art. 11 din Constituție și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În punctul său de vedere trimis la data de 26 februarie 2015, Ministerul Justiției a arătat că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, prin mai multe decizii (nr. 29, 151, 125, 315, 343, toate din anul 2014) Curtea Constituțională statuând în sensul conformității cu Constituția a dispoziției legale atacate pe această cale. Și recurenta a transmis la data de 5 martie 2015 punctul său de vedere, solicitând sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate. Prin încheierea din 6 martie 2015, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale invocată din oficiu, în considerentele încheierii regăsindu-se opinia instanței, în sensul caracterului neconstituțional al prevederii normative atacate. Judecata recursului a fost suspendată până la data de 24 mai 2016 când, s-a dispus repunerea pe rol întrucât prin Decizia nr. 129 din 10 martie 2016 Curtea Constituțională a soluționat excepția de neconstituționalitate, respingând-o ca neîntemeiată.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei, a apărărilor din întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia. Recurenta-reclamantă A. a supus controlului de legalitate pe calea reglementată de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei VI din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Ordinului Ministrului Justiției nr. 3362/C din 4 octombrie 2012. Prin ordinul atacat, s-au stabilit drepturile salariale ale recurentei-reclamante, urmare împlinirii vechimii de 20 ani în funcția de magistrat, respectiv indemnizația de încadrare brută lunară și cuantumul sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității. Problema esențială pe care o ridică această cauză vizează legalitatea stabilirii drepturilor salariale ale recurentei-reclamante, în temeiul art. II art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008, aprobată prin Legea nr. 283/2011, în condițiile în care magistrații aflați în situații similare, dar care au îndeplinit aceeași condiție de vechime anterior datei de 1 ianuarie 2012, beneficiază de un cuantum mai mare al acelorași drepturi salariale. Textul legal indicat are următorul cuprins: Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează: [..] Art. 6 "(1) În anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menționată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. (2) În anul 2012, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale «Justiție»”. Prin Decizia nr. 129 din 10 martie 2016 Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a acestei dispoziții legale, invocată din oficiu de instanță, reiterând argumentele decizorii din jurisprudența sa în materie, în sensul că: „diferențele de salarizare apărute sunt rezultatul schimbărilor legislative care au intervenit de-a lungul timpului în această materie, în special între legislația anterioară anului 2010 și cea ulterioară acestui an, iar nu ca urmare a neacordării în anii 2012, 2013 și 2014 a salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent clasei de salarizare prevăzut de Legea-cadru nr. 284/2010", că „avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate", că „situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări”. În fine, Curtea Constituțională a subliniat că „legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă." În raport de statuările instanței de control constituțional, Înalta Curte constată că soluția curții de apel este la adăpost de orice critică, așa încât, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.