ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 355/2017

Decizia nr. 355/2017 Deliberând, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei; Prin cererea înregistrată sub nr. x/90/2016 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, reclamantul B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea și A. obligarea pârâților la plata indemnizație rezultate ca urmare a atingerii vechimii maxime în funcția de magistrat de 15 ani, începând cu data de 1 octombrie 2014 concretizată în indemnizația calculată prin Ordinul ministrului Justiției nr. 4163/C/2014 și diferența până la indemnizația efectivă acordată colegilor săi care, anterior acestei date a îndeplinit aceeași condiție de vechime. Totodată a solicitat obligarea Ministerului Justiției la modificarea ordinului în conformitate cu dispozițiile hotărârii ce se va pronunța.

Prin sentința civilă nr. 414 din 08 martie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/90/2014 al Tribunalului Vâlcea, a fost respinsă excepția inadmisibilității și excepția necompetenței materiale și teritoriale de soluționare a cauzei, a fost admisă acțiunea precizată privind pe reclamantul B. formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea și A., și au fost obligați pârâții la plata către reclamant a diferenței dintre cuantumul drepturilor salariale acordate judecătorilor aflați în aceleași condiții de funcție și vechime anterior datei de 01 ianuarie 2011 și cuantumul drepturilor salariale stabilite în favoarea reclamantului prin Ordinul ministrului Justiției nr. 4163/C/2014, începând cu data de 01 octombrie 2014 și până la schimbarea situație de fapt.

Reclamantul a formulat cerere de completare a sentinței civile nr. 414 din 08 martie 2016, arătând că instanța a omis să se pronunțe cu privire la capătul al doilea de cerere, privind obligarea Ministerului Justiției la modificarea Ordinului în conformitate cu dispozițiile hotărârii ce se va pronunța. Cererea de completare a fost disjunsă din Dosarul nr. x/90/2014 și a fost înregistrată la Tribunalul Vâlcea, sub nr. x/90/2016. 2. Hotărârea Tribunalului Vâlcea, secția I-a civilă; Prin sentința civilă nr. 1228/2016 pronunțată în data de 7 iunie 2016, Tribunalul Vâlcea a dis juns capătul de cerere privind obligarea Ministerului Justiției la modificarea Ordinului cu nr. 4163/C/2014 si a declinat competența de soluționare a acestei cauze formulate de reclamantul B., împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea și Consiliul pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că nu este competent material să-l soluționeze, apreciind că sunt incidente disp. art. 7 din Legea nr. 285/2010 coroborat cu art. 7, alin. (1) cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, întrucât prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea Ministerului Justiției la modificarea Ordinului nr. 4163/C/2014. 3. Hotărârea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; La data de 18 iulie 2016, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, fiind repartizată completului 1F AS-LM, care prin încheierea de ședință din data de 26 septembrie 2016, a dispus transpunerea Dosarului nr. x/90/2016 la secția a VIII-a de contencios administrativ, a Curții de Apel București.

Dosarul a fost înregistrată la data de 5 octombrie 2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Prin sentința civilă nr. 3314 pronunțată în data de 1 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea și A., în favoarea Tribunalului Vâlcea, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ și a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că sentința civilă nr. 414 din 08 martie 2016 a cărei completare s-a solicitat a fost pronunțată de Tribunalul Vâlcea, astfel că potrivit art. 123 din N.C.P.C., competența de soluționare a cauzei având ca obiect completarea dispozitivului sentinței civile nr. 414/2016 aparține aceleiași instanțe care a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere accesoriu capătului principal, privind obligarea Ministerului Justiției la modificarea Ordinului în conformitate cu dispozițiile hotărârii ce se va pronunța. 4. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție; Înalta Curte, sesizată cu pronunțarea regulatorului de competență, judecând în conformitate cu dispozițiile art. 135 C. proc.

civ. și analizând obiectul cauzei deduse judecății, precum și dispozițiile legale incidente în cauză, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Reclamantul B. a formulat cerere de completare a sentinței civile nr. 414 din 08 martie 2016 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I-a civilă, arătând că instanța a omis să se pronunțe cu privire la capătul al doilea de cerere, privind obligarea Ministerului Justiției la modificarea Ordinului în conformitate cu dispozițiile hotărârii ce se va pronunța. Potrivit art. 444 alin. (1) C. proc.

civ.: „Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare.” Înalta Curte constată, în acord cu cele avute în vedere de Curtea de Apel București, că cererea disjunsă este o cerere accesorie, astfel că urmează să fie soluționată de instanța competentă pentru cererea principală, potrivit art. 123 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, competența de soluționarea a cererii de completare, în raport cu care s-a ivit conflictul negativ de competență, aparține Tribunalului Vâlcea, instanță ce a soluționat cererea principală întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 285/2010.

Trebuie precizat că excepția necompetenței materiale sau teritoriale trebuie invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, iar nerespectarea acestui termen procedural atrage decăderea din dreptul de a pune în discuție necompetența. În mod corect, Curtea de Apel București a menționat că declinarea competenței ulterior acestui moment nu mai este cu putință, odată depășit termenul procedural de invocare a necompetenței, instanța rămânând investită să judece, chiar dacă virtual dispoziția legală incidentă ar fi atras competența altei instanțe. În consecință, în temeiul art. 135 C. proc. civ. (2010), Înalta Curte va soluționa conflictul de competență în sensul stabilirii competenței în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I-a civilă.

Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal. În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit. Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul B. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea și A., în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 februarie 2017.