ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 355/2017

Decizia nr. 355/2017

Deliberând, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/90/2016 pe rolul

Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, reclamantul B. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel

Pitești, Tribunalul Vâlcea și A. obligarea pârâților la plata

indemnizație rezultate ca urmare a atingerii vechimii maxime în

funcția de magistrat de 15 ani, începând cu data de 1 octombrie 2014

concretizată în indemnizația calculată prin Ordinul ministrului Justiției

nr. 4163/C/2014 și diferența până la indemnizația

efectivă acordată colegilor săi care, anterior acestei date a

îndeplinit aceeași condiție de vechime.

Totodată a solicitat obligarea

Ministerului Justiției la modificarea ordinului în conformitate cu

dispozițiile hotărârii ce se va pronunța.

Prin sentința civilă nr. 414

din 08 martie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/90/2014 al

Tribunalului Vâlcea, a fost respinsă excepția

inadmisibilității și excepția necompetenței materiale

și teritoriale de soluționare a cauzei, a fost admisă

acțiunea precizată privind pe reclamantul B. formulată în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel

Pitești, Tribunalul Vâlcea și A., și au fost obligați

pârâții la plata către reclamant a diferenței dintre cuantumul

drepturilor salariale acordate judecătorilor aflați în aceleași

condiții de funcție și vechime anterior datei de 01 ianuarie 2011

și cuantumul drepturilor salariale stabilite în favoarea reclamantului

prin Ordinul ministrului Justiției nr. 4163/C/2014, începând cu data de 01

octombrie 2014 și până la schimbarea situație de fapt.

Reclamantul a formulat cerere de

completare a sentinței civile nr. 414 din 08 martie 2016, arătând

că instanța a omis să se pronunțe cu privire la

capătul al doilea de cerere, privind obligarea Ministerului Justiției

la modificarea Ordinului în conformitate cu dispozițiile hotărârii ce

se va pronunța.

Cererea de completare a fost

disjunsă din Dosarul nr. x/90/2014 și a fost înregistrată la

Tribunalul Vâlcea, sub nr. x/90/2016.

secția I-a civilă;

Prin sentința

civilă nr. 1228/2016 pronunțată în data de 7 iunie 2016,

Tribunalul Vâlcea a dis

juns capătul de cerere privind obligarea

Ministerului Justiției la modificarea Ordinului cu nr. 4163/C/2014 si a declinat

competența de soluționare a acestei cauze formulate de reclamantul B.,

împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel

Pitești, Tribunalul Vâlcea și Consiliul pentru Combaterea

Discriminării, în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a constatat că nu este competent material să-l

soluționeze, apreciind că sunt incidente disp. art. 7 din Legea nr. 285/2010

coroborat cu art. 7, alin. (1) cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010,

întrucât prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea

Ministerului Justiției la modificarea Ordinului nr. 4163/C/2014.

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal;

La data de 18 iulie 2016, cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a

VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, fiind repartizată completului 1F AS-LM, care prin încheierea de

ședință din data de 26 septembrie 2016, a dispus transpunerea Dosarului

nr. x/90/2016 la secția a VIII-a de contencios administrativ, a

Curții de Apel București.

Dosarul a fost înregistrată la

data de 5 octombrie 2016 pe rolul Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă

nr. 3314 pronunțată în data de 1 noiembrie 2016,

Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența

de soluționare a cauzei privind pe

reclamantul

B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel

Pitești, Tribunalul Vâlcea și A., în favoarea Tribunalului Vâlcea, a

constatat ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta

Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării

conflictului negativ și a suspendat judecarea cauzei până la

soluționarea conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a

reținut că sentința civilă nr. 414 din 08 martie 2016 a

cărei completare s-a solicitat a fost pronunțată de Tribunalul

Vâlcea, astfel că potrivit art. 123 din N.C.P.C., competența de

soluționare a cauzei având ca obiect completarea dispozitivului

sentinței civile nr. 414/2016 aparține aceleiași instanțe

care a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere accesoriu

capătului principal, privind obligarea Ministerului Justiției la

modificarea Ordinului în conformitate cu dispozițiile hotărârii ce se

va pronunța.

Casație și Justiție;

Înalta Curte, sesizată cu

pronunțarea regulatorului de competență, judecând în

conformitate cu dispozițiile art. 135 C. proc. civ. și analizând

obiectul cauzei deduse judecății, precum și dispozițiile

legale incidente în cauză, va stabili competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamantul B. a formulat cerere de

completare a sentinței civile nr. 414 din 08 martie 2016 pronunțată

de Tribunalul Vâlcea, secția I-a civilă, arătând că

instanța a omis să se pronunțe cu privire la capătul al

doilea de cerere, privind obligarea Ministerului Justiției la modificarea

Ordinului în conformitate cu dispozițiile hotărârii ce se va

pronunța.

Potrivit art. 444 alin. (1) C. proc. civ.:

„Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se

pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori

asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea

hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz,

apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor

date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu

reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare.”

Înalta Curte

constată, în acord cu cele avute în vedere de Curtea de Apel

București, că cererea disjunsă este o cerere accesorie, astfel

că urmează să fie soluționată de instanța

competentă pentru cererea principală, potrivit art. 123 alin. (1) C.

proc. civ.

Prin urmare,

competența de soluționarea a cererii de completare, în raport cu care

s-a ivit conflictul negativ de competență, aparține Tribunalului

Vâlcea, instanță ce a soluționat cererea principală

întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 285/2010.

Trebuie precizat

că excepția necompetenței materiale sau teritoriale trebuie

invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt

legal citate în fața primei instanțe, iar nerespectarea acestui

termen procedural atrage decăderea din dreptul de a pune în discuție

necompetența.

În mod corect, Curtea de Apel

București a menționat că

declinarea competenței ulterior

acestui moment nu mai este cu putință, odată depășit

termenul procedural de invocare a necompetenței, instanța

rămânând investită să judece, chiar dacă virtual dispoziția

legală incidentă ar fi atras competența altei instanțe.

În consecință, în temeiul art.

135 C. proc. civ. (2010), Înalta Curte va soluționa conflictul de

competență în sensul stabilirii competenței în favoarea Tribunalului

Vâlcea, secția I-a civilă.

Potrivit art.

399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși,

precum și împotriva oricărui act de executare se poate face

contestație de către cei interesați sau vătămați

prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează

că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită

înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage

sancțiunea anulării actului nelegal.

În materia contestației la executare, se

reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ.,

contestația la executare se introduce la instanța de executare,

aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin.

(2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția

căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C.

proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin

poprire, instanța de executare este judecătoria în

circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul

terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare

a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele

de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le

va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea

obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod,

poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul

judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul

sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de

soluționare a cauzei privind pe reclamantul B. în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul

Vâlcea și A., în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 7 februarie 2017.