ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5675/2013

Asupra conflictului

de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vâlcea la data de 8 octombrie 2012, sub nr. 8387/90/2012,

reclamanta F.V. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de

Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea și Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați la

plata indemnizației cuvenite ca urmare a atingerii vechimii maxime în funcția

de magistrat, începând cu data de 1 august 2012 și la diferența până la

indemnizația efectiv acordată colegilor săi care, anterior acestei date, au

îndeplinit aceeași condiție de vechime.

În motivarea cererii

reclamanta a susținut că prin Ordinul nr. 2861/C/2012 al Ministerului Justiției

a fost stabilită încadrarea sa în tranșa de vechime în funcție de la 15 ani la

20 ani și plata unor drepturi, al căror cuantum este mai mic decât indemnizația

de care beneficiază alți colegi magistrați, ce au împlinit anterior aceeași

condiție de vechime, fără a exista o justificare obiectivă a unei astfel de

discriminări. De aceea se impune obligarea pârâților la plata indemnizației

corespunzător funcției de autoritate publică pe care o îndeplinește, egală cu

cea plătită colegilor ce au îndeplinit aceleași condiții anterior datei de 31

decembrie 2009.

Prin Sentința civilă

nr. 206 din 21 februarie 2013, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis

excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că în raport de dispozițiile art. 7 din anexa VI

cap. VIII din Legea nr. 248/2010 privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fonduri publice personalul din sistemul justiției, nemulțumit de

modul de stabilire a drepturilor salariale, se poate adresa instanțelor de

judecată special prevăzute de lege, respectiv, în cazul reclamantei, Curții de

Apel București.

Învestită prin

declinare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal a pronunțat Sentința civilă nr. 1560 din 8 mai 2013, prin care și-a

declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Pentru a hotărî

astfel, această din urmă instanță a reținut că obiectul cauzei nu îl constituie

contestarea Ordinului nr. 2861/C/2012 al Ministrului Justiției cu privire h

modul de aplicare a legii în stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei,

pentru a fi incident art. 7 din anexa VI cap. VIII din Legea nr. 248/2010

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, reținut

ca incident de Tribunalul Vâlcea, că potrivit precizării făcute de reclamantă

temeiul legal al cererii de chemare în judecată constă în încălcarea dreptului

său subiectiv cu privire la principiul nediscriminării și egalității de

tratament, reglementat de Legea nr. 324/2006 pentru modificarea și completarea

O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, că în această materie competența instanței de contencios

administrativ este circumscrisă de dispozițiile art. 20 din O.G. nr. 137/2000

exclusiv la contestarea hotărârii Colegiului Director al CNCD dată asupra

sesizării făcute de persoana discriminată. De aceea, în raport de dispozițiile

art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 1 pct. 1 C. proc.

civ. și art. 158 C. proc. civ., a declinat competența în favoarea Judecătoriei

Râmnicu Vâlcea.

Judecătoria Râmnicu

Vâlcea, prin Sentința civilă nr. 7145 din 27 septembrie 2013, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I

civilă și, constatând ivit conflictul de competență, a înaintat dosarul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de

competență.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că prin cererea introductivă s-au formulat pretenții

salariale neacordate pe criterii discriminatorii, astfel încât dreptul comun

aplicabil raporturilor dintre părți este stabilit de jurisdicția muncii,

competența de judecată revenind, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc.

civ., tribunalului.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în

baza art. 22 alin. (3) raportat la art 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Pentru a stabili

competența materială de soluționare a pricinii pendinte, instanța trebuie să

stabilească, mai întâi, care este obiectul cererii introductive.

Or, reclamanta F.V. a

înțeles să precizeze în mod expres, prin concluziile scrise depuse la

Judecătoria Râmnicu Vâlcea, că „temeiul legal al cererii constă în încălcarea

dreptului subiectiv al subsemnatei cu privire la principiul nediscriminării și

egalității de tratament, aspect reglementat de Legea nr. 324/2006 pentru

modificarea și completarea O.G. nr. 137/2000", invocând în continuare

dispozițiile art. 21 alin. (1) din legea enunțată.

După republicarea

O.G- nr. 137/2000, în M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2007, art. 21 a devenit

art. 27, alin. (1) având următorul conținut: „(1) Persoana care se consideră

discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru

acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau

anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea

este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea

Consiliului."

Așadar, textul de

lege invocat stabilește posibilitatea formulării unei acțiuni în instanță,

potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte,

atunci când legiuitorul a înțeles să atribuie competență materială instanței de

contencios administrativ, a statuat aceasta în mod expres. Astfel, art. 20 alin.

(9) din O.G. nr. 137/2000, stabilește posibilitatea atacării în contencios

administrativ a hotărârii Colegiului director al Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării, date la sesizarea persoanei care se consideră

discriminată, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) raportat la art.

23 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Din interpretarea

coroborată a acestor dispoziții legale, Înalta Curte reține că în cauză

competența materială de soluționare a cererii formulate de reclamanta F.V.

aparține instanței de drept comun.

Pentru a determina în

concret, instanța competentă este necesar a se stabili care este instituția

juridică aplicabilă pretenției deduse judecății.

Prin acțiunea

introductivă de instanță, astfel cum a fost precizată și completată ulterior,

reclamanta a solicitat plata indemnizației cuvenite ca urmare a încadrării în

tranșa de vechime de 15 până la 20 ani, precum și diferența până la

indemnizația efectiv acordată altor magistrați care au îndeplinit condiția de

vechime anterior datei de 31 decembrie 2009 cererea fiind determinată de

existența unei situații discriminatorii generată de emiterea Ordinului nr.

2861/C/2012 al Ministrului Justiției cu privire la modul de aplicare a legii în

stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei.

Sumele pretinse de

reclamantă sunt, așadar, drepturi bănești cu caracter salarial pe care le

primesc alte categorii de magistrați, în acțiune afirmându-se că această

diferență de salarizare este o discriminare aplicată între membrii aceleași

categorii profesionale, fără a exista o justificare obiectivă a unei astfel de

discriminări.

Elementele esențiale

ale contractului individual de muncă sunt părțile (subiectele între: care se

încheie contractul), felul muncii, salariul și locul muncii. Prin salariu, care

constituie atât o categorie economică, cât și una de factură juridică, se

înțelege prețul muncii prestate exprimat, de regulă, în bani. Prestarea muncii

și salarizarea muncii sunt obligațiile principale care rezultă pentru salariat

și, respectiv, pentru angajator, din încheierea contractului de muncă sau din

existența raporturilor de serviciu. Reglementările legale stabilesc principiul

potrivit căruia pentru munca prestată, fiecare persoană are dreptul la un

salariu în bani, convenit, de obicei, la încheierea raporturilor de muncă.

Din această

perspectivă, solicitarea reclamantei, judecător în cadrul unei instanțe, de a

fi plătită (remunerată) în mod egal și nediscriminatoriu cu alte categorii de

magistrați, reprezintă un litigiu în legătură directă cu executarea

raporturilor juridice de muncă și cu existența relațiilor de serviciu.

Împrejurarea că în

argumentarea demersului său judiciar, reclamanta a invocat prevederile O.G. nr.

137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

nu schimbă cu nimic natura raporturilor existente în cauză.

Prin sintagma

folosită de legiuitor în art. 27 alin. (1) „potrivit dreptului comun" nu

se înțelege neapărat dreptul civil, ci instituția juridică aplicabilă

pretenției concrete dedusă judecății. Cum prin acțiune s-au formulat pretenții

salariale, dreptul comun aplicabil raporturilor juridice dintre părți este

dreptul muncii, astfel că rezolvarea conflictului ivit este de competența

jurisdicției muncii.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte stabilește competența Tribunalului Vâlcea în

soluționarea pricinii de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 decembrie 2013.

Procesat de GGC - LM