ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5675/2013

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 8 octombrie 2012, sub nr. 8387/90/2012, reclamanta F.V. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați la plata indemnizației cuvenite ca urmare a atingerii vechimii maxime în funcția de magistrat, începând cu data de 1 august 2012 și la diferența până la indemnizația efectiv acordată colegilor săi care, anterior acestei date, au îndeplinit aceeași condiție de vechime.

În motivarea cererii reclamanta a susținut că prin Ordinul nr. 2861/C/2012 al Ministerului Justiției a fost stabilită încadrarea sa în tranșa de vechime în funcție de la 15 ani la 20 ani și plata unor drepturi, al căror cuantum este mai mic decât indemnizația de care beneficiază alți colegi magistrați, ce au împlinit anterior aceeași condiție de vechime, fără a exista o justificare obiectivă a unei astfel de discriminări. De aceea se impune obligarea pârâților la plata indemnizației corespunzător funcției de autoritate publică pe care o îndeplinește, egală cu cea plătită colegilor ce au îndeplinit aceleași condiții anterior datei de 31 decembrie 2009. Prin Sentința civilă nr. 206 din 21 februarie 2013, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în raport de dispozițiile art. 7 din anexa VI cap. VIII din Legea nr. 248/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice personalul din sistemul justiției, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, se poate adresa instanțelor de judecată special prevăzute de lege, respectiv, în cazul reclamantei, Curții de Apel București. Învestită prin declinare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a pronunțat Sentința civilă nr. 1560 din 8 mai 2013, prin care și-a declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanță a reținut că obiectul cauzei nu îl constituie contestarea Ordinului nr. 2861/C/2012 al Ministrului Justiției cu privire h modul de aplicare a legii în stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei, pentru a fi incident art. 7 din anexa VI cap. VIII din Legea nr. 248/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, reținut ca incident de Tribunalul Vâlcea, că potrivit precizării făcute de reclamantă temeiul legal al cererii de chemare în judecată constă în încălcarea dreptului său subiectiv cu privire la principiul nediscriminării și egalității de tratament, reglementat de Legea nr. 324/2006 pentru modificarea și completarea O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, că în această materie competența instanței de contencios administrativ este circumscrisă de dispozițiile art. 20 din O.G. nr. 137/2000 exclusiv la contestarea hotărârii Colegiului Director al CNCD dată asupra sesizării făcute de persoana discriminată. De aceea, în raport de dispozițiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ. și art. 158 C. proc. civ., a declinat competența în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea. Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin Sentința civilă nr. 7145 din 27 septembrie 2013, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă și, constatând ivit conflictul de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin cererea introductivă s-au formulat pretenții salariale neacordate pe criterii discriminatorii, astfel încât dreptul comun aplicabil raporturilor dintre părți este stabilit de jurisdicția muncii, competența de judecată revenind, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., tribunalului. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Pentru a stabili competența materială de soluționare a pricinii pendinte, instanța trebuie să stabilească, mai întâi, care este obiectul cererii introductive. Or, reclamanta F.V.

a înțeles să precizeze în mod expres, prin concluziile scrise depuse la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, că „temeiul legal al cererii constă în încălcarea dreptului subiectiv al subsemnatei cu privire la principiul nediscriminării și egalității de tratament, aspect reglementat de Legea nr. 324/2006 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 137/2000", invocând în continuare dispozițiile art. 21 alin. (1) din legea enunțată. După republicarea O.G- nr. 137/2000, în M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2007, art. 21 a devenit art. 27, alin. (1) având următorul conținut: „(1) Persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului." Așadar, textul de lege invocat stabilește posibilitatea formulării unei acțiuni în instanță, potrivit dreptului comun. Pe de altă parte, atunci când legiuitorul a înțeles să atribuie competență materială instanței de contencios administrativ, a statuat aceasta în mod expres. Astfel, art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, stabilește posibilitatea atacării în contencios administrativ a hotărârii Colegiului director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, date la sesizarea persoanei care se consideră discriminată, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) raportat la art. 23 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, Înalta Curte reține că în cauză competența materială de soluționare a cererii formulate de reclamanta F.V. aparține instanței de drept comun. Pentru a determina în concret, instanța competentă este necesar a se stabili care este instituția juridică aplicabilă pretenției deduse judecății. Prin acțiunea introductivă de instanță, astfel cum a fost precizată și completată ulterior, reclamanta a solicitat plata indemnizației cuvenite ca urmare a încadrării în tranșa de vechime de 15 până la 20 ani, precum și diferența până la indemnizația efectiv acordată altor magistrați care au îndeplinit condiția de vechime anterior datei de 31 decembrie 2009 cererea fiind determinată de existența unei situații discriminatorii generată de emiterea Ordinului nr. 2861/C/2012 al Ministrului Justiției cu privire la modul de aplicare a legii în stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei.

Sumele pretinse de reclamantă sunt, așadar, drepturi bănești cu caracter salarial pe care le primesc alte categorii de magistrați, în acțiune afirmându-se că această diferență de salarizare este o discriminare aplicată între membrii aceleași categorii profesionale, fără a exista o justificare obiectivă a unei astfel de discriminări. Elementele esențiale ale contractului individual de muncă sunt părțile (subiectele între: care se încheie contractul), felul muncii, salariul și locul muncii. Prin salariu, care constituie atât o categorie economică, cât și una de factură juridică, se înțelege prețul muncii prestate exprimat, de regulă, în bani. Prestarea muncii și salarizarea muncii sunt obligațiile principale care rezultă pentru salariat și, respectiv, pentru angajator, din încheierea contractului de muncă sau din existența raporturilor de serviciu.

Reglementările legale stabilesc principiul potrivit căruia pentru munca prestată, fiecare persoană are dreptul la un salariu în bani, convenit, de obicei, la încheierea raporturilor de muncă. Din această perspectivă, solicitarea reclamantei, judecător în cadrul unei instanțe, de a fi plătită (remunerată) în mod egal și nediscriminatoriu cu alte categorii de magistrați, reprezintă un litigiu în legătură directă cu executarea raporturilor juridice de muncă și cu existența relațiilor de serviciu. Împrejurarea că în argumentarea demersului său judiciar, reclamanta a invocat prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, nu schimbă cu nimic natura raporturilor existente în cauză.

Prin sintagma folosită de legiuitor în art. 27 alin. (1) „potrivit dreptului comun" nu se înțelege neapărat dreptul civil, ci instituția juridică aplicabilă pretenției concrete dedusă judecății. Cum prin acțiune s-au formulat pretenții salariale, dreptul comun aplicabil raporturilor juridice dintre părți este dreptul muncii, astfel că rezolvarea conflictului ivit este de competența jurisdicției muncii. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte stabilește competența Tribunalului Vâlcea în soluționarea pricinii de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2013. Procesat de GGC - LM