ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6619/2013

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 28 septembrie

2012 la Tribunalul Vâlcea, reclamanta D.D.C. a solicitat obligarea pârâților

Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea, Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata indemnizației rezultată ca urmare a dobândirii unei

vechimi în muncă de peste 20 de ani, începând cu luna aprilie 2011,

concretizată în indemnizația calculată prin Ordinul nr. 821/C/2011 emis de

Ministerul Justiției, precum și obligarea pârâților la plata diferenței până la

indemnizația efectiv acordată colegilor săi care, anterior acestei date, au

îndeplinit aceeași condiție de vechime.

Reclamanta a

solicitat să se constate discriminarea sa față de alți judecători cu aceeași

vechime în muncă și în funcție, prin aplicarea unor procente diferite la

indemnizația de încadrare, înainte și după anul 2011, fără a exista o

justificare obiectivă.

Prin sentința civilă nr.

222 din 25 februarie 2013, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a admis excepția

necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Hotărârea tribunalului

s-a întemeiat pe dispozițiile art. 7 din Anexa VI Capitolul VIII din Legea nr. 284/2010

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, potrivit

cărora, persoana din sistemul justiției care este nemulțumită de modul de

stabilire a drepturilor salariale se poate adresa instanței de judecată special

prevăzută de lege și care, în cazul reclamantei, este Curtea de Apel București.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a invocat din

oficiu excepția necompetenței materiale și prin sentința civilă nr. 1605 din 15

mai 2013 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Vâlcea, a constatat ivit conflictul negativ de competență și în vederea

soluționării acestuia, a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Curtea de Apel

București a reținut că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 7 din Anexa

VI Capitolul VIII din Legea nr. 284/2010, pentru că reclamanta nu solicită

anularea Ordinului nr. 821/C/2011 emis de Ministrul Justiției cu privire la

salarizarea sa, formulând acțiunea în baza prevederilor art. 21 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 pentru sancționarea comportamentului discriminatoriu al

angajatorului și pentru obligarea pârâților la plata diferențelor salariale

dintre indemnizațiile colegilor săi care au împlinit aceeași vechime anterior

datei de 31 decembrie 2010.

Dând eficiență

principiului disponibilității, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de

reclamant, iar instanța se pronunță numai în limitele investirii, Curtea de

Apel București a avut în vedere obiectul și motivarea cererii de chemare în

judecată, precum și temeiul de drept, în raport de care a constatat că prezenta

acțiune este de drept comun, având ca obiect plata diferențelor salariale

rezultate din pretinsa discriminare și deci competența de soluționare în primă

instanță revine secțiilor specializate în materia litigiilor de muncă din

cadrul tribunalelor.

Sesizată asupra

prezentului conflict negativ de competență, ivit în condițiile art. 22 C. proc.

civ., Înalta Curte va stabili competența Tribunalului Vâlcea pentru a se

pronunța în primă instanță asupra cauzei, având în vedere următoarele

considerente:

Reclamanta D.D.C.

îndeplinește funcția de judecător la Judecătoria Râmnicu - Vâlcea și prin

Ordinul nr. 821/C/2011 emis de Ministru Justiției a fost încadrată cu începere

de la data de 1 aprilie 2011 în gradația 5, clasa de salarizare 102, ca urmare

a trecerii în tranșa de vechime în muncă de peste 20 de ani.

Acest ordin a fost

emis în temeiul Legii - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice, a Legii nr. 285/2010 privind

salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și a

Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 285/2010, aprobate prin

Ordinul M.M.F.P.S. nr. 42/2011 și Ordinul M.F.P. nr. 77/2011.

În cauza dedusă

judecății, nu s-a solicitat anularea ordinului individual privind încadrarea și

salarizarea reclamantei, contestându-se modalitatea de calcul a indemnizației

potrivit normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 285/2010, cu motivarea

că, această modalitate generează discriminare în raport cu alți magistrați care

au împlinit o vechime de peste 20 de ani anterior anului 2011 și care,

beneficiază de o indemnizație mai mare, fără a exista o justificare obiectivă.

Față de

considerentele expuse în cererea de chemare în judecată și în răspunsul la

întâmpinare rezultă cu evidență că reclamanta nu a contestat modul de stabilire

a drepturilor sale salariale, astfel că, nu sunt incidente normele de

competență materială cuprinse în art. 7 Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr.

284/2010 și avute în vedere de Tribunalul Vâlcea pentru admiterea excepției de

necompetență materială.

Reclamanta a precizat

că temeiul legal al cererii sale constă în încălcarea dreptului său subiectiv

cu privire la principiul nediscriminării și egalității de tratament,

reglementat de Legea nr. 324/2006 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Obiectul și temeiul

juridic al cererii de chemare în judecată sunt esențiale pentru corecta

determinare a normelor de competență materială incidente în litigiu, cu

respectarea principiului disponibilității, potrivit căruia cadrul procesual

este stabilit de reclamant, iar instanța se pronunță numai în limitele

investirii.

Atât cererea

principală, cât și cererea accesorie din acțiunea formulată de reclamantă s-au întemeiat

pe O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare.

În consecință, acest act

normativ reprezintă temeiul de drept al acțiunii, astfel că, devine aplicabilă

regula de competență materială cuprinsă în art. 27 alin. (1), care prevede că,

persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de

judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare

discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit

dreptului comun.

Pentru motivele care au

fost expuse, se constată că, prezentul litigiu nu este supus normelor speciale

de competență prevăzute de art. 7 Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010,

fiind un litigiu de drept comun, pentru soluționarea căruia, în primă instanță,

competența materială aparține Tribunalului Vâlcea, secția conflicte de muncă și

asigurări sociale, instanța corect sesizată de către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta D.D.C., în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești,

Tribunalul Vâlcea și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în

favoarea Tribunalului Vâlcea, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2013.