ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 266/2015

Decizia nr. 266/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. x/90/2012, reclamantul A., judecător în cadrul Judecătoriei Rm. Vâlcea, în contradictoriu cu Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea și B. în calitate de expert, a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați primii trei pârâți la plata către reclamant a îndemnizației rezultate ca urmare a atingerii vechimii în funcția de magistrat de 5 ani, începând cu data de 1 octombrie 2011, concretizată în îndemnizația calculată prin Ordinul ministrului Justiție nr. 2549/C/2011 și diferența până la îndemnizația efectiv acordată colegilor săi, care, anterior acestei date, au îndeplinit aceeași condiție de vechime.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 2549/C/2011 al ministrului Justiției i-a fost stabilită încadrarea în tranșa de vechime în funcție de la 5 la 10 ani, cu plata unor drepturi constând în: îndemnizația de încadrare brută lunară de 5.635 lei; cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, de 785 lei; un cuantum al sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității, de 896 lei, însă colegii săi magistrați care au împlinit mai înaintea acestei date, aceeași condiție de vechime, beneficiază de o indemnizație mai mare, fără a exista o justificare obiectivă a unei astfel de discriminări.

În modalitatea de calcul a îndemnizației ce i se cuvine, pârâtul Ministerul de Justiție reprezentat de Ministrul Justiției, procedează în mod discriminatoriu, cu încălcarea disp. art. 2 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea, raportat la art. 7 cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, conform căruia Curtea de Apel București deține o competență exclusivă în ceea ce privește soluționarea cauzelor privind nemulțumirea față de stabilirea drepturilor salariale.

A invocat, de asemenea, excepția inadmisibilității acțiunii având în vedere faptul că, Legea nr. 285/2010 instituie o procedură prealabilă înainte de formularea pretenției de către persoana nemulțumită direct în fața instanței de judecată. Or, reclamantul nu a urmat procedura prealabilă cu privire la Ordinul ministrului Justiție nr. 1631/C1/2011.

Prin sentința civilă nr. 322 din 15 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Vâlcea a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare, și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamantul A. în favoarea Curții de Apel București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/90/2012.

Prin sentința nr. 1792 din 3 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea și B., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut dispozițiile art. 7 cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 (1), potrivit cărora „Personalul salarizat, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termenul de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție ori, după caz, la Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București pentru celelalte hotărâri.”

A reținut, de asemenea, că în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice: „Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizațiilor lunare de încadrare și a soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei este de competența ordonatorilor de credite”, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol „Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației”.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale enunțate anterior, Curtea a constatat că reclamantul avea obligația de a adresa în prealabil o cerere la ordonatorii de credite prin care să solicite anularea Ordinul ministrului Justiției nr. 1631/C1/2011 și doar în cazul nesoluționării acestei cereri sau în situația în care reclamantul era nemulțumit de măsurile dispuse, se putea adresa instanței de contencios administrativ, însă, în speță, reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii acestei proceduri prealabile în raport de actul administrativ atacat în fața instanței de contencios administrativ.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut în esență că în mod greșit instanța de fond a respins ca fiind inadmisibilă acțiunea formulată deși prin cererea formulată acesta a solicitat să se constate și să fie sancționat comportamentul discriminatoriu al angajatorului, având în vedere că magistrații care au implicit vechimea în profesie de 5 ani anterior datei de 01 octombrie 2011, beneficiază de o indemnizație mai mare fără să existe o justificare obiectivă a unei astfel de discriminări.

A precizat recurentul că prin cererea formulată nu a contestat modalitatea de calcul a indemnizației de încadrare prevăzută de dispozițiile legale, astfel că nu este atrasă în cauză competența prevăzută de art. 7 alin. (2) din cap. VIII reglementări specifice personalului din sistemul justiției al Anexei VI - Familia ocupațională de funcții bugetare „Justiție” - la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ci a solicitat sancționarea plății diferite pentru munca prestată în aceeași activitate și în aceleași condiții de vechime.

Invocând dispozițiile art. 2 din Legea nr. 285/2010, recurentul-reclamant a susținut că ordonatorul de credite este obligat să respecte principiul egalității în drepturi și al nediscriminării în cadrul relațiilor de muncă, prin aplicarea aceluiași sistem de salarizare pentru toți salariații aflați în aceeași situație juridică.

Totodată, recurentul-reclamant a criticat sentința atacată apreciind că în mod greșit instanța de fond a reținut că ne aflăm într-un litigiu de drept administrativ care ar atrage aplicarea procedurii prevăzute de legea specială, respectiv dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

A precizat recurentul că drepturile pe care le-a solicitat prin acțiunea formulată sunt, conform art. 160 C. muncii, o componentă a salariului care reprezintă contraprestația muncii depuse întrucât a solicitat ca, începând cu 1 octombrie 2011, să i se acorde salariu în raport de noua situație, având în vedere că începând cu 1 octombrie s-au împlinit 5 ani de când îndeplinește funcția de judecător.

Invocând dispozițiile art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv cauza Marks contra Belgiei, recurentul a arătat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul acestor dispoziții, atunci când se induc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o bază rezonabilă și obiectivă.

Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză cât și în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că recursul este întemeiat, însă numai pentru următoarele motive:

Prin sentința criticată, instanța de fond reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 cât și a dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (4) din Legea nr. 285/2010, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a apreciat eronat că reclamantul avea obligația de a se adresa în prealabil ordonatorului de credite prin care să solicite anularea ordinului de încadrare și doar în cazul nesoluționării acestei cereri sau în situația în care era nemulțumit de măsurile dispuse, se putea adresa instanței de contencios administrativ.

În cauza dedusă judecății, recurentul-reclamant nu a solicitat anularea Ordinul ministrului Justiție nr. 2549/C/2011 prin care i-a fost stabilită indemnizația ca urmare a atingerii vechimii de 5 ani în funcția de magistrat, contestându-se în fapt, modalitatea de calcul a indemnizației potrivit normelor de aplicare a Legii nr. 285/2010, care în optica reclamantului, generează discriminare în raport cu alți magistrați care au împlinit aceeași condiție de vechime anterior datei de 1 octombrie 2011.

Având în vedere acest obiect, reclamantul a solicitat și citarea în calitate de expert a B. precum și obligarea primilor trei pârâți la plata către reclamant a diferenței de indemnizație efectiv acordată colegilor săi care au îndeplinit aceeași condiție de vechime anterior.

Față de considerentele expuse în cererea de chemare în judecată rezultă cu evidență că reclamantul nu a contestat modul de stabilire a drepturilor sale salariale, astfel că în cauză nu sunt incidente normele de competență și procedură specială prevăzute de dispozițiile art. 7 cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, respectiv dispozițiile art. 7 alin. (1) și (4) din Legea nr. 285/2010, avute în vederea de instanța de fond pentru admiterea excepției de inadmisibilitate.

Instanța de control judiciar constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., instanța de fond procedând la judecarea cauzei cu ignorarea obiectului propriu-zis al cauzei și a temeiului juridic, încălcând principiul disponibilității, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanța se pronunță în limitele învestirii.

Dând eficiență principiului disponibilității, Înalta Curte constată că prezenta acțiune este de drept comun având ca obiect plata diferențelor salariale rezultate din pretinsa discriminare și deci competența de soluționare în primă instanță revine secției specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul Tribunalului Vâlcea.

Astfel fiind, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. va admite recursul formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vâlcea, secția litigii de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1792 din 3 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vâlcea, secția litigii de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2015.