ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 671/2015

Decizia nr. 671/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, Conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., anularea Ordinului ministrului Justiției nr. 1254/C/2011 privind stabilirea indemnizației sale ca urmare a reîncadrării într-o altă clasă de salarizare și gradație corespunzătoare unui nou spor de fidelitate, potrivit dispozițiilor Legilor nr. 284/2010 și nr. 285/2010, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să se stabilească o indemnizație de încadrare brută lunară la același nivel pe care îl au indemnizațiile magistraților cu aceeași vechime în funcție și muncă dobândite în perioada de aplicare a legii vechi, acordarea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de 15% la indemnizația de încadrare brută lunară rezultată ca urmare a creșterii majorării pentru vechime în funcție și acordarea sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a celui pentru păstrarea confidențialității, prin aplicarea procentelor legale la indemnizația de încadrare brută lunară rezultată ca urmare a creșterii majorării pentru vechime în funcție.

Arată reclamanta că, prin Ordinul ministrului Justiției nr. 1254/C/2011, începând cu 01 ianuarie 2011, i s-a stabilit o indemnizație de încadrare brută lunară de 5.750 lei, un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare și periculoase de 842 lei și un cuantum al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 841 lei.

Apreciază că drepturile salariale au fost incorect stabilite, pentru că, prin modalitatea de calcul aplicată, s-a ajuns ca, la aceleași condiții de vechime cu ale colegilor săi, să-i fie făcută o încadrare cu o indemnizație mai mică. Potrivit metodologiei de calcul exemplificată prin Normele de aplicare a legii aferente anului 2011, se aplică o formulă de calcul prin care, la indemnizația stabilită la data de 1 ianuarie 2011, urmare a reducerii de 25% și, apoi, a majorării cu 15%, se aplică înmulțirea acesteia cu (1+1 cls. X 2,5%), potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010 rezultanta considerându-se noul nivel al indemnizației, ca urmare a trecerii în noua tranșă de vechime.

Arată că normele mențin în plată suma nominală a sporurilor, așa cum s-au stabilit, prin raportare la vechea indemnizație de încadrare, fără a reflecta creșterea sporului așa numit de fidelitate (majorarea pentru vechimea în funcția de judecător).

Cu privire la sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare și periculoase, acesta a fost în anul 2010 în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară din decembrie 2010, respectiv 732 lei din 4.878 lei. Astfel, prestând aceeași activitate, în aceleași condiții, este evidentă că beneficiază de un spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare și periculoase în același procent, raportat, însă, la noua indemnizație de încadrare brută lunară de 5.750 lei. Prin urmare, 15% din 5.750 lei reprezintă 862,5 lei, și nu 842 lei, cum eronat s-a stabilit prin ordinul contestat.

Pentru aceleași considerente, a susținut că valoarea nominală totală a sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică și a celui pentru păstrarea confidențialității acordate în anul 2010 în procent de 15, ar fi trebuit să fie tot de 862,5 lei, și nu 841 lei, astfel cum s-a stabilit în ordinul contestat, deoarece se raportează la o bază mai mare, respectiv noua indemnizație brută de încadrare lunară.

Susține că nu există o justificare a modului de calcul aplicat la stabilirea valorilor nominale ale drepturilor bănești prin ordinul contestat, chiar art. 4 alin. (1) al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară prevăzând beneficiul unui spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația lunară de încadrare, corespunzător timpului lucrat.

Odată cu creșterea vechimii sale în funcție, indemnizația sa de încadrare brută lunară ajunge la același nivel pe care îl au indemnizațiile magistraților cu această vechime în muncă și funcție, drepturi dobândite sub imperiul vechii legi, pentru aceleași considerente la fel trebuind să ajungă și cuantumurile sporurilor ce se calculează în funcție de această indemnizație. A proceda altfel, atrage după sine o discriminare flagrantă față de acei magistrați care, la data modificării sistemului de salarizare, aveau, deja, vechimea în funcție și aceeași vechime în muncă ce a atras și majorarea indemnizației sale.

Mai arată că dreptul său la o indemnizație egală cu magistrații colegi încadrați în aceeași clasă și gradație este încălcat în substanța lui, fiind discriminată, atât din perspectiva art. 16 din Constituție, cât și a art. 53 din legea fundamentală.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, motivând că, la data de 31 decembrie 2010, reclamanta nu beneficia sau nu a dobândit sporul de 10% pentru o vechime în funcție de la 3 la 5 ani, conform art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006. Dacă a împlinit vechimea în cursul lunii decembrie 2010, legiuitorul recunoaște beneficiul acestui spor de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea, în speță de la 01 ianuarie 2011, când devin aplicabile dispozițiile Legii nr. 285/2010, legea reglementând chiar momentul nașterii dreptului.

Apreciază că reclamanta a fost încadrată corect în gradația 3, clasa de salarizare 99, corespunzătoare funcției, drepturile sale salariale fiind acordate în luna octombrie 2010, majorate cu 15%. Prin ordinul contestat, emis ca urmare a trecerii la tranșa de vechime în funcție de la 3 la 5 ani, drepturile salariale au fost stabilite conform art. 6 din Legea nr. 285/2010.

Dreptul la un anumit procent al sporului de vechime sau al vechimii în funcție se dobândește pe măsura trecerii timpului, nefiind încă un drept câștigat pentru cei care nu îndepliniseră această vechime la 31 decembrie 2010, după această dată aplicându-se noua lege pentru cei care împlinesc vechimea în anul 2011.

Prin sentința civilă nr. 57826 din 04 februarie 2013, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, instanță care, prin sentința civilă nr. 2795 din 10 iunie 2013, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 3848 din 4 decembrie 2013, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

A reținut instanța că, prin ordinul contestat, drepturile salariale ale reclamantei au fost stabilite cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile, conform art. 6 din Legea nr. 285/2010.

La data de 31 decembrie 2010, reclamanta nu dobândise sporul de 10% pentru o vechime în funcție de la 3 la 5 ani, întrucât, deși a împlinit vechimea în cursul lunii decembrie 2010, beneficiul acestui spor este recunoscut de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea, în speță de la 01 ianuarie 2011, dată de la care sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 285/2010.

Din interpretarea art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010 și a pct. III - Angajarea, promovarea și avansarea personalului - lit. a), din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010, rezultă că existența unor prevederi exprese care reglementează salarizarea persoanelor cărora li se modifică gradația sau vechimea în funcție exclude aplicarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 care vizează situația personalului nou încadrat sau promovat.

Astfel, prevederile art. 2 nu se aplică la trecerea într-o altă tranșă de vechime în muncă, ci reglementează situația personalului nou încadrat sau promovat, promovarea în grad referindu-se la gradul profesional și neconfundându-se cu avansarea în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă care presupune trecerea într-o gradație superioară ca urmare a împlinirii vechimii corespunzătoare.

Prin urmare, a apreciat prima instanță că, din moment ce diferența între indemnizația stabilită pentru reclamant și indemnizația stabilită pentru alți colegi cu aceeași vechime în muncă și în magistratură, anterior, nu rezultă din faptul că ordinul de salarizare ar fi fost emis cu nerespectarea legii, ci rezultă chiar din lege, nu se poate reține nelegalitatea ordinului respectiv. Drepturile salariale ale reclamantei au fost stabilite în baza unor acte normative diferite față de colegii săi, în cauză fiind aplicabil principiul tempus regit actum.

Referitor la pretinsa discriminare invocată de reclamantă, Curtea de Apel București a reținut că, prin Decizia nr. 669/2012, Curtea Constituțională a apreciat ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

În ceea ce privește inegalitatea de tratament, instanța de fond a reținut că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat, în mod constant, că principiul egalității presupune identitate de soluții numai pentru situații identice, în speță dreptul invocat de reclamantă trebuind privit și analizat prin prisma dispozițiilor legale aplicabile.

Împotriva sentinței civile nr. 3848 din 4 decembrie 2013, reclamanta A. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului și, pe fond, anularea Ordinului nr. 1254/C/2011 privind stabilirea indemnizației sale și obligarea pârâtului B. la emiterea unui nou ordin care să stabilească indemnizația de încadrare brută lunară la același nivel pe care îl au indemnizațiile magistraților cu aceeași vechime în funcție și muncă dobândite în perioada de aplicare a legii vechi, acordarea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de 15% la indemnizația de încadrare brută lunară, rezultat ca urmare a creșterii majorării pentru vechime în funcție, acordarea sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică și a celui pentru păstrarea confidențialității prin aplicarea procentelor legale la indemnizația de încadrare brută lunară rezultată ca urmare a creșterii majorării pentru vechime în funcție.

Recurenta-reclamantă reiterează susținerile expuse în fața instanței de fond, apreciind că ordinul atacat este nelegal, ca urmare a aplicării unei legi discriminatorii și neconstituționale prin raportare la prevederile art. 16 și art. 53 din Constituție.

Arată că pentru aplicarea în totalitate a Legii nr. 284/2010, inclusiv a coeficienților de ierarhizare și a valorii de referință, dar și prin calculul separat al sporurilor acordate prin lege în așa fel încât venitul rezultat să nu fie mai mic decât cel existent în plată, ar fi necesar ca valoarea de referință să se mărească la cel puțin 850 lei, în prezent fiind numai de 600 lei.

Susține că îndeplinirea condiției de vechime, ca element obiectiv, impune producerea acelorași efecte, fiind indiferent momentul îndeplinirii condițiilor, câtă vreme legea este aceeași, iar o vechime identică și un nivel identic al instanței nu pot să producă efecte diferite. Există o discriminare evidentă, atât în raport de modalitatea în care este recunoscută vechimea în muncă, dar și în ceea ce privește vechimea în specialitate, între magistrații care îndeplinesc aceste condiții după 10 ianuarie 2011 comparativ cu magistrații care au îndeplinit aceleași condiții până la data de 31 decembrie 2010.

Astfel, atât Legea nr. 285/2010 cât și Legea-cadru nr. 284/2010 au instituit o discriminare pe motive de vârstă și categorii profesionale, discriminare interzisă de art. 16 alin. (1) din Constituție și de art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului raportat la Directiva nr. 200/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Raportând efectele acestor prevederi legale, respectiv art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010 la definiția discriminării, se constată preferința unei anumite categorii socio-profesionale, cea a bugetarilor cu o vechime în muncă între 3-15 ani, în acordarea unui număr mai mare de clase de salarizare, în detrimentul bugetarilor cu o vechime în muncă de peste 15 ani, tratament de natură a aduce atingere folosinței drepturilor economice ale bugetarilor cu o vechime în muncă și în profesie mai mare de peste 15 ani, respectiv 20 ani.

Arată reclamanta, citând art. 73 și art. 74 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților, că nu sunt respectate criteriile enunțate de lege în stabilirea drepturilor salariale cuvenite magistraților, magistrații care au îndeplinit aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție, până la data de 31 decembrie 2010, având o altă salarizare, mult superioară celor care au îndeplinit condițiile după data de 1 ianuarie 2011.

Apreciază că situația nu este similară cu cea reținută de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 669/2012 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010. Sistemul propus de Legea nr. 330/2009, dar și cel prevăzut de Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010, a urmărit un sistem unitar de salarizare, apariția acestor acte normative fiind o consecință a abrogării unor legi speciale de salarizare.

Diferențele salariale înregistrate sunt deosebit de importante și sunt lunare, anual acumulându-se sume care se perpetuează și se răsfrâng asupra altor drepturi salariale și asupra cuantumului pensiei, însă, în condițiile în care munca desfășurată este identică, diferența de remunerare nu este justificată.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

1

, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect a reținut în cadrul considerentelor sentinței argumente care țin de reîncadrarea magistraților, fiind în strânsă legătură cu trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție și cu acordarea majorării indemnizației de încadrare, conform art. 6 din Legea nr. 285/2010 care reprezintă singura regulă aplicabilă la avansarea personalului în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție începând cu anul 2011.

Nu pot fi înlăturate de la aplicare dispozițiile exprese ale Legii nr. 284/2010 și nr. 285/2010, instanțele de judecată neputând cenzura soluția aleasă de legiuitor în stabilirea retribuției unor categorii profesionale și să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, întrucât s-ar încălca rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat.

De altfel, recurenta-reclamantă nici nu a contestat modul tehnic de stabilire a drepturilor salariale prin prisma calculului cuantumului acestora, sub aspectul aplicării corecte a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea 285/2010, ci exclusiv prin raportare la o situație de pretinsă discriminare față de alte persoane având aceeași vechime în muncă și funcție.

Instanța de judecată nu este în măsură ea însăși să instituie o normă juridică sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative sub imperiul cărora recurenta-reclamantă nu a îndeplinit condițiile prevăzute de acestea pentru a-i fi aplicabile, acte în raport cu care acesta se consideră discriminată.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, avansarea personalului în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. În temeiul alin. (3) al aceluiași articol, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție, conform legii.

Potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, „Diferența dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcție, indemnizația lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienților de ierarhizare aferenți claselor de salarizare”.

Dispoziția art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 prevede că „Personalul plătit din fonduri publice se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcții, gradații și grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcția, vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010”. La alin. (2) al art. 4 din același act normativ se prevede că „în anul 2011 nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri pudice, denumită în continuare lege-cadru”.

În conformitate cu dispozițiile art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010, „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: (…) Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în.. M. Of. al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare (...)”, ceea ce înseamnă că acei coeficienți de ierarhizare stabiliți de Legea nr. 330/2009 și care nu au fost aplicați niciodată nu vor mai fi luați în considerare, Legea nr. 284/2010 stabilind un alt sistem de încadrare care, însă, de asemenea nu se va aplica în anul 2011, în sensul că nu se va ține seama de coeficienții de ierarhizare și de valoarea de referință stabilite de acest din urmă act normativ, la determinarea cuantumul indemnizațiilor care trebuie să fie plătite.

De altfel, în art. 33 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, cap. IV din partea a II-a, se stipulează că „La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranșelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcțiile corespunzătoare categoriei, gradului și treptei profesionale deținute, stabilindu-se clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia.” Or, în decembrie 2010, tranșele de vechime erau stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 cu adăugarea sporurilor și majorărilor prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a).

Prin urmare, începând cu data de 1 ianuarie 2011, drepturile salariale corespunzătoare vechimii în muncă sau în funcție au fost stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 285/2010 și ale Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010, mai sus-invocate.

Printre modificările de esență aduse de noul sistem de salarizare se regăsește schimbarea procentelor corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă/funcție și prin urmare, chiar dacă se ajunge la aceeași vechime în muncă și funcție, ne aflăm în situații diferite de reîncadrare.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia recurenta este discriminată, Înalta Curte constată că dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurentă, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar, după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

În cauză nu ne aflăm însă în prezența unei discriminări, deoarece recurenta-reclamantă se raportează la modul de calcul al drepturilor salariale ale colegilor săi stabilite potrivit altei legi și prin urmare, situația dedusă judecății excedează competențelor stabilite prin O.G. nr. 137/2000 și tuturor formelor de discriminare reglementate prin acest act normativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 3848 din 4 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2015.