ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1627/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 4 februarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea în parte a Ordinului MJ nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015; obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin în care cuantumul sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și cuantumul sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității să fie calculate la indemnizația de încadrare brută lunară stabilită în mod corect la art. 1 teza I din Ordinul MJ nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015, începând cu data de 1 octombrie 2015. Solicită, de asemenea, reclamantul a fi obligat pârâtul Ministerul Justiției să dispună ca noul ordin să se aplice retroactiv, începând cu data de 1 octombrie 2015.

Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă civilă nr. 1722 pronunțată la data de 24 mai 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

"Admite acțiunea formulată de reclamantul A. cu domiciliul în Curtea de Argeș, str. x, jud. Argeș, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice ambii cu sediul în București, sect. 5, str. x, în parte.

Dispune anularea în parte a Ordinului MJ nr. 3578/C/2.11.2015.

Obligă pârâtul să emită pentru reclamant un nou ordin de încadrare salarială conf.art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015 și să achite diferențele salariale începând cu data de 1 octombrie 2015"

Prin încheierea pronunțată în Camera de Consiliu la data de 18 iulie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 443 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond - Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele "Admite cererea de lămurire a dispozitivului formulată de reclamant. Dispune lămurirea dispozitivului Sentinței civile nr. 1722 din 24 mai 2016 în sensul că obligat să emită un nou ordin de salarizare pentru reclamant este pârâtul Ministerul Justiției. Cu recurs în 15 zile de la comunicare. Recursul se depune la Curtea de Apel București. Pronunțată în ședință publică."

Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinței nr. 1722 din data de 24 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat cereri de recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice - în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul său, recurentul-pârât Ministerul Justiției susține, în esență că, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a reținut în mod eronat că dispozițiile prevăzute de art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor aflați în situația prevăzută de norma legală, în condițiile în care aceasta este o normă de excepție ce vizează expres și limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, iar în cazul sistemului de justiție, categoria funcționarilor publici, personalul contractual, acestea fiind singurele categorii salarizate la același nivel cu personalul din Parlament.

Apreciază recurentul-pârât că, în cazul în care intenția legiuitorului ar fi fost ca art. 1 alin. (5

1

) aplicabile întregului personal din toate instituțiile și autoritățile publice, acest lucru ar fi fost realizat prin modificarea expresa a alin. (1) și (2) ale art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 și nu prin aprobarea unor norme derogatorii de la prevederile acestor alineate. În același timp, nu se justifica trimiterea în norma derogatorie la personalul din anumite instituții: aparatul de lucru al Parlamentului etc.

În realitate, instanța de fond a extins aplicarea normei legale arătate la categorii de personal cărora nu li se adresează, bazându-și soluția pe intenția legiuitorului, ca măsură reparatorie, de înlăturare a diferențelor salariale între persoane aflate în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție.

Or, menționează recurentul-pârât, instanța de fond are atribuții în ce privește aplicarea legii și nu atribuția de a completa norma legală prin interpretarea intenției legiuitorului în ce privește înlăturarea sensului discriminatoriu instituit prin dispoziții legale. Mai mult, nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudența sa că nu este legislator pozitiv și nici nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul legii în vigoare a unei alte dispoziții decât cele existente în cuprinsul acesteia (Decizia nr. 171 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 316 din 7 aprilie 2006).

În aceste condiții, câtă vreme textul în discuție constituie o normă de excepție, de strictă interpretare, care nu a fost declarat neconstituțional, apreciază că instanța de fond era ținută să-l aplice ca atare.

Invocă astfel Legea nr. 71/2015, care, la art. 1 al O.U.G. nr. 83/2014, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (5

1

), cu următorul cuprins:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Art. 90 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize criminalistice, cu modificările și completările ulterioare prevede că:

"(1) Funcționarii publici și personalul contractual din cadrul instanțelor judecătorești, Parchetelor de pe lângă acestea, al Ministerului Justiției, Institutului Național de Expertize Criminalistice, Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sunt salarizați potrivit dispozițiilor legale aplicabile acelorași categorii de personal din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii."

Conform art. 63 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior a Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare:

"(4) Funcționarii publici și personalul contractual din aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii sunt salarizați potrivit dispozițiilor legale aplicabile acelorași categorii de personal din aparatul Parlamentului."

Așadar, singura interpretare corectă a prevederilor Legii nr. 71/2015 este în sensul că prevederile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 nu se aplică judecătorilor, textul de lege vizând personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, respectiv, în cazul sistemului justiției, categoria funcționarilor publici, precum și cea a personalului contractual, acestea fiind salarizate la același nivel cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului.

Susține de asemenea, recurentul-reclamant că, pe de altă parte, în mod netemeinic și fără să fi cerut intimatul-reclamant, instanța de fond a obligat Ministerul Justiției la plata diferențelor salariale începând cu data de 1 octombrie 2015, încălcându-se principiul disponibilității.

Astfel, menționează recurentul Ministerul Justiției că instanța de fond, în mod greșit a dispus obligarea acestei autorități la plata diferențelor salariale, în condițiile în care instanța angajatoare este cea care are această atribuție; atribuția Ministrului Justiției fiind aceea de a emite ordinul privind stabilirea indemnizației de încadrare, iar a Ministerului Justiției de a vira banii și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate.

Ministerul Justiției are drept atribuții efectuarea calculului și acordarea drepturilor salariale pentru salariații aparatului propriu al ministerului și numai rolul de a administra bugetul instanțelor și de a asigura fondurile necesare, virarea banilor făcându-se în conturile instanțelor, deschise la trezoreriile locale, urmând ca instanțele să-i utilizeze în mod direct, potrivit destinațiilor legale.

Tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale intimatului-reclamant sunt stabilite cu angajatorul, drepturile fiind datorate, calculate și plătite direct de către instituția angajatoare, care procedează și la calcularea și virarea contribuțiilor sociale către stat.

Susține astfel recurentul că Ministerul Justiției nu calculează și nu plătește drepturile salariale decât propriilor angajați, singura obligație a acestui ordonator principal de credite putând fi aceea de a vira și asigura sumele solicitate de Curțile de apel prin proiectele de buget, conform dispozițiilor legale aplicabile.

Printr-o Notă depusă la dosarul cauzei și înregistrată la instanță la data de 21 martie 2019, recurentul Ministerul Justiției menționează că acțiunea a rămas fără obiect, în condițiile în care, la data de 21 decembrie 2016 a fost emis Ordinul Ministrului Justiției nr. 4680, în baza art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 3

1

alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015 și ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2915 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016. Susține recurentul că, prin acest Ordin, începând cu data de 9 aprilie 2015, judecătorilor care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție, să li se recalculeze indemnizația la nivel maxim, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Susține recurentul că, în aplicarea Ordinului nr. 4680/C/2016 s-a emis OMJ nr. 1490/C din 24 mai 2017, avându-se în vedere alinierea indemnizațiilor la nivelul maxim de plată, calculate conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit indemnizația individuală a intimatului-reclamant iar diferențele bănești rezultate din calcularea în acest mod a drepturilor salariale au fost deja achitate în luna decembrie 2017 întregului personal beneficiar al Ordinului nr. 4680/C/2016 de către instanța angajatoare.

Prin recursul său, Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, susține la rându-i că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (2) pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel, menționează recurentul, deși reclamantul, prin cererea completatoare a acțiunii, a înțeles să introducă în cauza și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, justificat de faptul că acesta ar fi singura entitate abilitată să asigure fondurile necesare punerii în executare a hotărârii, în ipoteza admiterii acțiunii, în tot cuprinsul hotărârii judecătorești, inclusiv în dispozitiv, instanța a făcut referire doar la Ministerul Finanțelor Publice, fapt ce atribuie caracter de nelegalitate întregii hotărâri.

Apreciază recurentul că, indiferent care ar fi partea împotriva căreia ar fi dorit reclamantul să se îndrepte, fie Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fie doar Ministerul Finanțelor Publice, în calitatea sa de organ al administrației publice centrale de specialitate, niciuna din aceste persoane nu aveau calitate procesuală pasivă, acțiunea formulată împotriva lor având un vădit caracter inadmisibil și față de pretențiile formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, instanța ar fi trebuit să respingă acțiunea, față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Susține recurentul Ministerul Finanțelor Publice că singura referire la această autoritate este făcută în momentul în care reclamantul a enumerat pârâții pe care înțelege să îi cheme în judecată, fără a mai arăta în concret pretenția pe care o are de la acesta și, atâta timp cât reclamantul nu a învederat instanței actul emis de către pârât, pe care a înțeles să îl atace, apreciază acest recurent că acesta nu putea să aibă calitate procesuală pasivă în acest litigiu.

A doua critică adusă de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice hotărârii pronunțate de prima instanță, se referă la caracterul inadmisibil al acțiunii promovate de intimatul-reclamant, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamant a procedurii administrative prealabile față de Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Chiar și în ipoteza în care ar fi existat o astfel de procedură, acțiunea ar fi avut caracter inadmisibil față de modalitatea în care reclamantul a înțeles să solicite obligarea Ministerului Finanțelor Publice la alocarea unor sume de bani către paratul Ministerul Justiției, în vederea punerii în executare a hotărârii, invocând în acest sens Legea nr. 500/2002, ce reglementează procedura de întocmire a bugetului de stat și cea de deschidere de credite bugetare.

Apreciază recurentul-pârât că părți în dosar ar trebui să fie doar reclamantul și instituția publică angajatoare - ca pârât, urmând ca, în cazul admiterii acțiunii, pârâtul, în calitate de ordonator principal de credite, să solicite Ministerului Finanțelor Publice fie o alocare de fonduri - deschidere de credite, fie demararea unei proceduri de rectificare bugetară, prin întocmirea unui proiect de lege de modificare a legii bugetului de stat.

Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A., a formulat întâmpinare împotriva celor două recursuri, solicitând respingerea acestora, în principal, ca tardive și în subsidiar, ca nefondate.

Susține în esență intimatul că, în ceea ce privește criticile formulate de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, sunt în primul rând nesigure, în condițiile în care în prima parte a cererii de recurs se invocă o lipsă a calității procesuale pasive iar în cea de-a doua parte se susține că acțiunea ar fi inadmisibilă față de aceeași autoritate.

Precizează intimatul-reclamant că a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice apreciind că este singura entitate abilitată a asigura fondurile necesare punerii în executare a hotărârii judecătorești, ca urmare a admiterii cererii de chemare în judecată, lăsând însă la aprecierea instanței soluția cu privire la acest motiv de recurs.

În ceea ce privește recursul promovat de Ministerul Justiției, susține intimatul - reclamant că prin criticile sale această autoritate nu conferă argumente concludente care să ducă la concluzia că soluția primei instanțe ar fi nelegală; acestea fiind doar aprecieri proprii despre cum ar fi trebuit interpretate normele legale menționate, fără a justifica prin nici o modalitate principiul de interpretare în drept folosit pentru a deduce concluziile formulate și explicitate în motivele de recurs.

Precizează totodată recurentul că Decizia nr. 32/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiției - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are incidență în prezenta cauză, față de petitul cererii de chemare în judecată, ce are în vedere o altă situație de fapt, așa cum nici Deciziile CCR nr. 820/2006 și 669/2012, respectiv Deciziile nr. 7031 din 1 noiembrie 2013 și 2278 din 16 mai 2014 nu se aplică specificului concret al raportului juridic dedus judecății.

Apreciază intimatul-reclamant că modalitatea de emitere a ordinului de către pârât are caracterul unei ingerințe în dreptul protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Hotărârea Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând cererile de recurs și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu apărările formulate de intimatul-reclamant prin întâmpinarea depusă la dosar, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Înalta Curte, față de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., analizând mai întâi excepția tardivității recursurilor, invocată de intimatul-reclamant, prin întâmpinarea depusă la dosar și excepția lipsei de obiect a acțiunii, invocată de recurentul-pârât Ministerul Justiției, prin Nota înregistrată la instanță în data de 20 martie 2019, urmează a le respinge, în considerarea următoarelor argumente:

În ceea ce privește excepția tardivității recursurilor, Înalta Curte, studiind actele și lucrările dosarului, apreciază că ambele recursuri au fost declarate în termenul prevăzut de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care Sentința de fond nr. 1722 din 24 mai 2016 a fost comunicată recurenților-pârâți la data de 16 iunie 2016 iar recursurile au fost depuse prin poștă la data de 28 iunie 2016 (recursul formulat de Ministerul Justiției), respectiv 1 iulie 2016 (recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice); ultima zi de declarare a căii de atac fiind 4 iulie 2016. Prin urmare, în condițiile în care ambele recursuri au fost depuse anterior datei de 5 iulie 2019, când hotărârea devenea definitivă, Înalta Curte apreciază că excepția tardivității, invocată de intimatul-reclamant este neîntemeiată, motiv pentru care urmează a fi respinsă.

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a acțiunii, Înalta Curte urmează, de asemenea, a o respinge, ca fiind neîntemeiată față de obiectul cererii de chemare în judecată.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat anularea în parte a Ordinului Ministerului Justiției nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015 și obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin, în care cuantumul sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și cuantumul sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității să fie calculate la indemnizația de încadrare brută lunară stabilită în mod corect la articolul 1 teza I din ordinul mai sus menționat, începând cu data de 1 octombrie 2015. Solicită deopotrivă reclamantul a fi obligat pârâtul Ministerul Justiției să dispună ca noul Ordin să fie aplicat retroactiv, începând cu data de 1 octombrie 2015.

Deci, astfel cum se poate observa din petitul acțiunii, reclamantul nu contestă cuantumul indemnizației de încadrare, ci cuantumul celor două sporuri - sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, respectiv sporul pentru păstrarea confidențialității - reclamantul apreciind că aceste sporuri nu au fost calculate în raport de indemnizația de încadrare brută lunară stabilită corect prin Ordinul contestat, la suma de 6.892 RON, acestea păstrându-se la valoarea stabilită printr-un ordin anterior - Ordinul nr. 911/C din 5 martie 2014, în care indemnizația de încadrare era mai mică, respectiv de 6.724 RON, pentru că și clasa de salarizare era mai mică, reclamantul fiind la momentul emiterii acelui ordin judecător stagiar.

Totodată, reclamantul a solicitat ca noul ordin, care să cuprindă cele două sporuri, recalculate raportat la indemnizația stabilită corect la articolul 1 teza I din Ordinul MJ nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015, să fie aplicat retroactiv, începând cu data de 1 octombrie 2015, aceasta fiind data punerii în aplicare a ordinului mai sus menționat, a cărui anulare parțială face obiectul cauzei de față.

Din actele depuse la dosar de recurentul-pârât Ministerul Justiției, în susținerea excepției, Înalta Curte constată că, deși, din cuprinsul documentului contabil depus la dosar rezultă că intimatului-reclamantul, în baza Ordinelor Ministrului Justiției nr. 4680/C din 21 decembrie 2016, respectiv 1490/C din 24 mai 2017, i-a fost stabilită indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv cele două sporuri - pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și cuantumul sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității, la o valoare mai mare decât cea menționată în cuprinsul Ordinului nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015, nu acesta a fost obiectul litigiului dedus judecății; reclamantul necontestând indemnizația de încadrare stabilită prin ordinul mai sus menționat; solicitarea acestuia fiind în sensul ca celelalte sporuri salariale - sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, respectiv sporul pentru păstrarea confidențialității - să fie calculate prin raportare la această nouă indemnizație, în condițiile în care sporurile s-au păstrat la valoarea indemnizației vechi. (în cuantum de 6724 RON, stabilită prin Ordinul nr. 911/C din 5 martie 2014). În plus, astfel cum s-a arătat mai sus, reclamantul a solicitat prin acțiune ca noul Ordin să fie aplicat retroactiv, începând cu data de 1 octombrie 2015, această dată fiind anterioară datelor menționate în înscrisul depus la dosar de recurentul Ministerul Justiției (1 august 2016, respectiv 1 octombrie 2016)

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, prin documentele depuse la dosar, recurentul-pârât Ministerul Justiției nu a făcut dovada că ceea ce s-a dedus judecății a fost deja executat de autoritatea pârâtă de bunăvoie, motiv pentru care urmează a respinge excepția lipsei de obiect a acțiunii, ca fiind neîntemeiată.

Analizând hotărârea recurată din perspectiva criticilor formulate și a normelor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată intimatul - reclamant a învestit instanța de contencios administrativ solicitând inițial chemarea în judecată a Ministerului Justiției - prin Ministrul Justiției pentru:

- anularea în parte a Ordinului Ministerului Justiției nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015;

- obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin, în care cuantumul sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și cuantumul sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității să fie calculate la indemnizația de încadrare brută lunară stabilită în mod corect la articolul 1 teza I din Ordinului Ministerului Justiției nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015, începând cu data de 1 octombrie 2015.

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției să dispună ca noul Ordin să fie aplicat retroactiv, începând cu data de 1 octombrie 2015.

Ulterior, reclamantul a depus la dosar o cerere modificatoare, în sensul lărgirii cadrului procesual pasiv, solicitând chemarea în judecată și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, ca entitate abilitată a asigura fondurile necesare punerii în executare a hotărârii judecătorești, ca urmare a admiterii cererii de chemare în judecată.

Analizând soluția pronunțată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și pretențiile concrete deduse judecății, ținând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfășoară raporturile litigioase de față, Înalta Curte constată că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea limitelor învestirii sale, respectiv a dreptului de dispoziție al părților reglementat de articolul 9 C. proc. civ., acordând altceva decât s-a cerut prin petitul cererii de chemare în judecată.

Astfel, deși prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin în care cuantumul sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și cuantumul sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității să fie calculate la indemnizația de încadrare brută lunară stabilită în mod corect la art. 1 teza I din Ordinului Ministerului Justiției nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015, începând cu data de 1 octombrie 2015, prin dispozitivul sentinței civile recurate, instanța a obligat pârâtul " să emită pentru reclamant un nou ordin de încadrare salarială conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015", contrar principiului disponibilității, potrivit căruia părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Astfel, instanța era obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, exact cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Față de cele reținute anterior, în contextul în care obiectul litigiului a fost clar exprimat de reclamant prin cererea de chemare în judecată și nemodificat pe parcursul procesului, Înalta Curte constată că prima instanță a încălcat dreptul de dispoziție al părților, schimbând obiectul procesului, încălcând astfel dispozițiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora " Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", precum și dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii ...".

Înalta Curte reține că obiectul litigiului dedus prezentei judecăți nu l-a constituit modul de calcul al indemnizației brute lunare, cu privire la care intimatul-reclamant nu a adus nici o critică, ci exclusiv modul cum au fost stabilite și calculate sporurile legale aferente funcției deținute de reclamant prin Ordinul contestat nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015.

Or, contrar obiectului cauzei, analizând considerentele hotărârii, Înalta Curte constată că în cadrul acestora prima instanță se referă doar la modul de calcul al indemnizației, aceasta făcând ample referiri la legislația aplicabilă în materia drepturilor salariale (O.U.G. nr. 70/2014, Legea nr. 71/2015), în special în legătură cu aplicabilitatea în cauză a articolului 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, fără a analiza însă în concret Ordinul nr. 3578/C din 2 noiembrie 2015 și mai ales fără a clarifica dacă sporurile menționate în cadrul Ordinului - sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, respectiv sporul pentru păstrarea confidențialității - au fost calculate prin raportare la indemnizația de încadrare brută lunară de 6.892 RON, în condițiile în care reclamantul a susținut că, deși indemnizația s-a mărit de la suma de 6.724 RON (stabilită prin Ordinul nr. 911/C din 5 martie 2014) la suma de 6.892 RON (stabilită prin ordinul contestat parțial în acțiunea de față), aceste sporuri au rămas la fel.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și pretențiile concrete deduse judecății, ținând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfășoară raporturile litigioase de față, constată că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea limitelor învestirii sale, motiv pentru care, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea celorlalte critici aduse de recurenți sentinței de fond, critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

Astfel, instanța de fond, va judeca din nou litigiul pentru a efectua cercetarea judecătorească în limitele învestirii sale, cu stabilirea corectă a cadrului procesual, prin punerea în discuția părților a tuturor chestiunilor procedurale legate de acest aspect, ținând cont de fiecare petit al cererii de chemare în judecată, precum și de toate susținerile și apărările invocate de părți, în vederea aflării adevărului prin stabilirea corectă a situației de fapt și aplicarea corectă a legii, precum și de celelalte critici aduse de cei doi recurenți prin cererile de recurs și a căror examinare a devenit inutilă, prin raportare la soluția dispusă prin prezenta decizie, de casare a sentinței.

Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepțiile invocate, ca nefondate, va admite admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursurilor și excepția lipsei de obiect a acțiunii, ca nefondate.

Admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministrul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 1722 din 24 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 martie 2019.

Procesat de GGC - LM