ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4549/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.08.2017 pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Ordinului MJ nr. 1479/C/24.05.2017, sub aspectul prevederilor referitoare la reclamant, ca netemeinic și nelegal; obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în favoarea reclamantului, prin care să fie stabilit nivelul maxim de salarizare calculat cu luarea în considerare a valorii de referință sectoriale de 405 RON, la care să se adauge majorarea cu 15% a indemnizației de încadrare brute lunare (pentru vechimea în funcție de peste 5 ani), precum majorarea în procent de 10% (prevăzută de Legea nr. 293/2015), începând cu data de 9 aprilie 2015, până la zi și în continuare.

Prin sentința civilă nr. 4463/2017 din 21 noiembrie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Admite cererea astfel cum a fost formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției cu sediul în București, str. x, sector 5 .

Anulează în parte Ordinul MJ nr. 1479/C/24.05.2017 în ceea ce privește calcularea unei valori de referință sectorială de 405 RON pentru perioada 9.04.2015 - până la data de 30.11.2015, iar începând cu 01.12.2015 și până la data de 01.10.2016 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015.

Obligă pe pârâtul Ministerul Justiției să emită ordin de salarizare prin care să recalculeze indemnizația de încadrare conform Legii nr 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 9.04.2015 și până la data de 31.11.2015 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON iar începând cu 01.12.2015 și până la data de 01.10.2016 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, la care să se adauge majorarea cu 15% a indemnizației de încadrare brute lunare.".

Împotriva acestei sentinței a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției, în sens contrar celor reținute de instanță, arată că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) Legea nr. 71/2015, s-a avut în vedere nivelul maxim de salarizare prin raportare la aceeași categorie profesională și funcție, iar nu preluarea prin asimilare a unui drept specific altor categorii profesionale, respectiv al judecătorilor, și care nu a exista niciodată în patrimoniul intimatului-reclamant, asistent judiciar.

Având în vedere că, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, asistenții judiciari nu au beneficiat de majorarea indemnizației de încadrare brute lunare pentru vechimea în funcție, iar acest drept salarial nu a putut fi acordat nici după data de 01.01.2010 niciunui asistent judiciar.

La data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (1 ianuarie 2011), asistenții judiciari au fost reîncadrați pe clase de salarizare, avându-se în vedere dispozițiile art. 16 din Secțiunea a 3-a - Salarizarea și celelalte drepturi ale asistenților judiciari - a Capitolului VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției, din Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "justiție", la acesta lege.

Conform alin. (1) al acestui articol:"(1) Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. 1 nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani."

Așadar, la data de 1 ianuarie 2011, asistenții judiciari au fost reîncadrați pe clase de salarizare avându-se în vedere vechimea în funcție, respectiv corespunzător tranșelor 0-3 ani și 3-5 ani, însă, în ceea ce privește drepturile salariale, fiind aplicabile dispozițiile tranzitorii ale legilor anuale de salarizare, care au prevăzut că nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în Legea-cadru nr. 284/2010, aceștia nu au beneficiat de drepturi suplimentare pentru vechimea în funcție.

Totodată, pârâtul apreciază că în mod greșit instanța a dispus obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin de salarizare prin care să recalculeze indemnizația de încadrare conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 9.04.2015 și până la data de 31.11.2015 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, iar începând cu 01.12.2015 și până la data de 01.10.2016 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, pentru următoarele considerente:

La data de 21.12.2016, a fost emis OMJ nr. 4680/C/21.12.2016 în baza art. 1 alin. (5

1

)

din O.U.G. nr. 83/2014, precum și în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 3

1

alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015 și mai ales ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016.

În conformitate cu dispozițiile art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 43/2016, începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

La emiterea OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, s-au avut în vedere și indemnizațiile acordate unui număr de 5 judecători din cadrul Tribunalului Călărași, cărora le-au fost stabilite prin OMJ nr. 1561/2015, nr. 1562/2015 și nr. 1563/2015, indemnizații într-un alt cuantum decât al celorlalți colegi, prin aplicarea creșterilor salariale de 5%, 2% și 11%, însă ca efect al unor hotărâri judecătorești obținute înaintea instanței de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București, prin care ministrul justiției fusese obligat la emiterea unor noi ordine de salarizare cu luarea în considerare a majorărilor mai sus arătate.

Prin aplicarea indexărilor de 5%, 2% și 11% la valoarea de referință sectorială în cuantum de 291,98 RON, nu se ajunge la o valoare de referință sectorială de 405 RON, ci la una de 347,10%.

Așadar, la data de 09.04.2015, niciunui asistent judiciar și niciunei alte categorii profesionale nu îi fusese stabilită indemnizația de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON.

Ulterior, a fost emis OMJ nr. 219/C/01.02.2017 care a modificat OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, iar la data de 24.05.2017, a fost emis noul ordin de salarizare al intimatului-reclamant, OMJ nr. 1479/C/24.05.2017, în aplicarea dispozițiilor OMJ nr. 4680/C/2016 și, respectiv, a OMJ nr. 219/C/2017, prin care a fost stabilit noul cuantum al indemnizației de încadrare brute lunare și a sporurilor aferente acesteia.

Ulterior, în baza Legii nr. 153/2017 a fost emis OMJ nr. 2210/C/31.08.2017.

În consecință, față de textele legale invocate și având în vedere că valoarea de referință sectorială de 405 RON a fost folosită de Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii din data de 1 octombrie 2016 și totodată, în conformitate cu art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015 care prevede nivelul maxim în plată, se poate observa că intimatul-reclamant nu are nici un temei legal de a pretinde aplicarea valorii de referință sectorială de 405 din 9.04.2015, în condițiile în care această valoare de referință a fost folosită, deci era în plată, din 1.10.2016.

Astfel, în prezent, intimatul a primit indemnizația majorată cu valoarea de referință sectorială de 405 RON, așa încât în mod vădit nelegal instanța a dispus obligarea Ministerului Justiției la acordarea de diferențe salariale ca urmare a stabilirii indemnizației de încadrare brută lunară prin raportare la o altă valoare de referință sectorială începând cu data de 27.07.2014, cu atât mai mult cu cât decizia Curții Constituționale nu are efecte retroactiv'").

A accepta modul de interpretare și aplicare a acestor dispoziții pe care le invocă reclamantul în susținerea cererii sale ar însemna în fapt să fie ignorate dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 și să se extindă efectele acestora unor categorii pe care legea nu-l prevede în mod expres.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Prin cererea depusă la data de 15 septembrie 2020, intimatul reclamant A. a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare în interpretare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

II. Soluția instanței de recurs cu privire cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Prin cererea formulată la data de 15 septembrie 2020, reclamant A. a solicitat instanței sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare în interpretare, în temeiul dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), precum și suspendarea cauzei până la pronunțarea hotărârii preliminare, potrivit art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Solicitarea a fost formulată în procedura de soluționare a recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 4463/2017 din 21 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și are ca obiect următoarele întrebări preliminare:

1) Dacă instanța națională, însărcinată cu aplicarea prioritară a dispozițiilor Directivei 1999/70/CE, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, trebuind să refuze, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară (cum sunt cele cuprinse în O.U.G. nr. 27/2006, Legea nr. 285/2010, în Legea nr. 284/2010 și în Legea nr. 153/2017), fără a solicita sau aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu ?;

2) Dacă noțiunea de "condiții de încadrare în muncă" avută în vedere de clauza 4 punctul 1 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată (încheiat la 18 martie 1999, prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul-cadru cu privire la muncă pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP), trebuie interpretată în sensul că aceasta poate servi drept temei pentru o cerere de tipul celei din acțiunea principală, care urmărește acordarea către un lucrător pe durată determinată a unui drept salarial pentru vechimea în funcție, drept rezervat prin prevederile de drept național lucrătorilor pe durată nedeterminată ?;

3) Dacă clauza 4 punctul 1 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE) trebuie interpretată în sensul că aceasta se opune instituirii unei diferențe de tratament (privind acordarea dreptului salarial pentru vechimea în funcție) între lucrătorii pe durată determinată (cum este reclamantul) și cei pe durată nedeterminată, justificată doar prin circumstanța că diferența este prevăzută de o normă legislativă (O.U.G. nr. 27/2006, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 153/2017) și administrativă (Ordinul M.J. nr. 1479/C/24.05.2017) internă a unui stat membru ?;

4) Dacă instanțele naționale, în temeiul clauzei 4 punctul 1 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată (prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE), sunt obligate să apere drepturile individuale ale lucrătorilor pe durată determinată (cum este cazul reclamantului) în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative interne și în cazul salarizării inegale a acestor lucrători față de cei pe durată nedeterminată, mai ales când aceasta este realizată în același serviciu public (justiția fiind un serviciu public, conform dispozițiilor exprese ale art. 5 din Legea nr. 304/2004)?.

Examinând cererea formulată, în raport de dispozițiile legale, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii și cu privire la validitatea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Așadar, rolul Curții de Justiție este acela de a feri o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunța asupra validității acestuia, iar nu de a aplica acest drept la situația de fapt dedusă judecății.

Or, în speța de față, intimatul-pârât solicită instanței europene să stabilească dacă modalitatea de acordare a unui drept salarial pentru vechimea în funcție se face diferențiat între lucrătorii angajați pe durată determinată și cei angajați pe durată nedeterminată.

Aceste aspecte țin însă de soluționarea în concret a litigiului și revin în competența exclusivă a instanțelor naționale învestite cu exercitarea controlului de legalitate asupra actelor administrative emise de Ministerul Justiției, în aplicarea dispozițiilor legale care reglementează drepturile salariale ale personalului din justiție.

În jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Din chiar modalitatea de formulare a întrebărilor preliminare, prin referire la aspecte de fapt aflate în dispută și contestate de către părți, asupra cărora instanța națională urmează a se pronunța în litigiul principal, Înalta Curte reține că reclamantul tinde, în realitate, să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea CJUE, ceea ce evident excedează competenței acestei din urmă instanțe.

Prin urmare, Înalta Curte constată că întrebările preliminare formulate de intimatul-reclamant nu se încadrează în limitele stabilite de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, astfel că va respinge atât cererea de sesizare a Curții de Justiție, cât și cererea de suspendare a judecății întemeiată pe dispozițiile art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

III. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că se impune casarea sentinței, iar în rejudecare, respingerea capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită reclamantului ordin de salarizare, ca rămas fără obiect și menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

III.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea Ordinului MJ nr. 1479/C/24.05.2017, sub aspectul prevederilor referitoare la reclamant, ca netemeinic și nelegal; obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în favoarea reclamantului, prin care să fie stabilit nivelul maxim de salarizare calculat cu luarea în considerare a valorii de referință sectoriale de 405 RON, la care să se adauge majorarea cu 15% a indemnizației de încadrare brute lunare (pentru vechimea în funcție de peste 5 ani), precum majorarea în procent de 10% (prevăzută de Legea nr. 293/2015), începând cu data de 9 aprilie 2015, până la zi și în continuare.

Înalta Curte constată că, potrivit înscrisurilor depuse de intimatul reclamant la dosarul cauzei, la data de 25 mai 2018 a fost emis Ordinul ministrului justiției nr. 2066/C/24.05.2018 prin care pârâtul a recunoscut și acordat drepturile solicitate.

Astfel, în cursul soluționării cauzei, la data de 25 mai 2018, recurentul-pârât a răspuns pretențiilor intimatului-reclamant și a procedat la emiterea Ordinului nr. 2066/C/24.05.2018, prin care s-a stabilit că:

Art. 1 (1) "În perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON.

(2) În perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON.

(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari, se recalculează, având în vedere cele menționate la alin. (2).

Art. 2 - (1) pentru perioada 09.04.2015 - 31.11.2015, salariile de bază brute lunare corespunzătoare fiecărei funcții, grad profesional, gradație și vechime în funcție sunt cele prevăzute în Anexa. 1.1 (pentru judecători) și nr. 1.2 (pentru asistenții judiciari), care fac parte integrantă din prezenta ordin.

(2) Pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, indemnizațiile de încadrare brute lunare corespunzătoare fiecărei funcții, grad profesional, gradație și vechime în funcție sunt cele prevăzute în Anexa. 2.1 (pentru judecători) și nr. 2.2 (pentru asistenții judiciari), care face parte integrantă din prezenta ordin.".

Instanța de control judiciar apreciază că emiterea Ordinului ministrului justiției nr. 2066/C/24.05.2018 nu afectează, prin el însăși, legalitatea sentinței recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunțării acesteia, dar pune problema subzistenței obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinului de salarizare, având în vedere că la acest moment actul contestat nu își mai produce efectele fiind înlocuit de emiterea Ordinul Ministrului Justiției nr. 2066/C/24.05.2018, prin care au fost satisfăcute pretențiile reclamantului de ai fi recunoscute drepturile salariale.

Astfel, Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenții, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deși condiția existenței obiectului acțiunii a fost îndeplinită la data promovării acțiunii, ulterior, ca urmare a emiterii de către pârâtului Ministerul Justiției a Ordinului Ministrului Justiției nr. 2066/C/24.05.2018, prin care pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON (art. 1 alin. (1), iar pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON (art. 1 alin. (2), urmând a se recalcula drepturile salariale la valorile stabilite, reclamantul aflându-se, în anexele menționate, și a satisfacerii pretențiilor reclamantului, în sensul că drepturile salariale se vor calcula prin raportare la o valoare sectorială de referință mai mare decât cea solicitată prin acțiune și acordată prin sentința recurată, obiectul cererii sub acest aspect nu mai subzistă.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2066/C/24.05.2018 au fost recunoscute drepturile salariale pretinse de reclamant, fiind realizată pretenția concretă dedusă judecății, astfel că demersul judiciar privind emiterea de către pârâtul Ministerul Justiției a unui ordin de salarizare este la acest moment lipsit de obiect, urmând să fie respins ca atare.

Constatând că, prin hotărârea recurată, s-a stabilit anularea în parte a Ordinului M.J. nr. 1479/C/24.05.2017 în ceea ce privește calcularea unei valori de referință sectorială de 405 RON pentru perioada 9.04.2015 - până la data de 30.11.2015, iar începând cu 01.12.2015 și până la data de 01.10.2016 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, Înalta Curte urmează să mențină aceste dispoziții, având în vedere că prin emiterea Ordinul Ministrului Justiției nr. 2066/C/24.05.2018 și rămânerea fără obiect a acestui capăt de cerere nu este atrasă modificarea sentinței atacate în sensul reținut în antecedent.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarant de recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând: va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită reclamantului ordin de salarizare, ca rămas fără obiect și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de reclamanta A., ca nefondată.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 4463/2017 din 21 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și rejudecând,

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită reclamantului ordin de salarizare, ca rămas fără obiect.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2020.