ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2318/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 25.06.2014 sub dosar nr. x, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții Ministrul Justiției și Ministerul Justiției, formulând plângere împotriva hotărârii nr. 36082/2/20.05.2014 emisă de Ministerul Justiției, de respingere a contestației formulate împotriva Ordinelor nr. 678/G/20.02.2014, nr. 3482/C/19.11.2013 și nr. 736/C/27.02.2014 emise de Ministrului Justiției, solicitând obligarea Ministrului Justiției la emiterea unui alt ordin prin care:

- indemnizația lunară de încadrare prevăzută de art. 1 alin. (1) și (5) din Legea nr. 284/2010, așa cum este reflectată în ordinele contestate, să cuprindă și indexările de 2%, 5% și 11% stabilite prin titlu executoriu, implicit recalcularea drepturilor salariale;

- să fie acordat sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în procent de 15% prin aplicarea procentului de 50% și, respectiv, 15% la indemnizația de încadrare brută lunară rezultată ca urmare a creșterii majorării pentru vechime în funcție, potrivit art. 1 din ordin;

- să fie acordate sporurile pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a celui pentru păstrarea confidențialității, prin aplicarea procentului de 50% și, respectiv, 15% la indemnizația de încadrare brută lunară rezultată ca urmare a creșterii majorării pentru vechime în funcție.

Prin sentința nr. 3404 din data de 11.12.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției și Ministerul Justiției, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanții A., B. și C. au formulat recurs, invocând dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de fond nu a analizat toate argumentele invocate în susținerea plângerii. Astfel, prima instanță a menționat practica CEDO referitoare la discriminare, practica Curții Constituționale, fără însă a arăta dacă în cauză există sau nu o discriminare față de situația concretă.

Recurenții au susținut că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că diferența de tratament devine discriminare, atunci când se induc distincții între situații analoage sau comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (cauza Marks contra Belgiei).

Mai mult, în cauza Driha contra României, CEDO a constatat existența discriminării între reclamant și alte persoane care aparțineau aceleiași categorii profesionale, or, în cauză, invocă discriminarea față de persoane care aparțin aceleiași categorii profesionale și care se află în situații identice.

De asemenea, au invocat art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de fond a analizat acțiunea prin prisma dispozițiilor Legii nr. 285/2010 și prin trimitere la dispozițiile aplicabile salarizării în anul 2013 și nu analizat dispozițiile art. II.2 din O.U.G. nr. 80/2010.

Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că instanța de fond a reținut în mod corect incidența legilor de salarizare în vigoare la momentul stabilirii drepturilor salariale, în speță Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010 și O.U.G. nr. 103/2013 reprezentând regulile aplicabile la avansarea personalului în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție începând cu anul 2011, respectiv anul 2014. Recurentele-reclamante ignoră faptul că nu pot fi înlăturate de la aplicare dispozițiile exprese ale acestor legi, instanțele de judecată neputând cenzura soluția aleasă de legiuitor în stabilirea retribuției unor categorii profesionale și să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, întrucât s-ar încălca rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 decembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 februarie 2017, completul de filtru a constatat, în funcție de conținutul Raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, ce vor fi analizate, față de conținutul acestora, raportat la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte apreciază că nu se poate reține susținerea recurentelor în sensul că prima instanță a respins acțiunea fără a răspunde motivelor arătate în acțiune, susținere subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Este de observat faptul că argumentația recurentelor-reclamante este întemeiată, în principal, pe comparația cu persoane care ocupă funcții similare, dar care au îndeplinit condițiile de vechime anterior datei de 1 ianuarie 2011.

În contextul prezentat, existența diferențelor de salarizare între magistrații care au îndeplinit condițiile de vechime în muncă/funcție anterior datei de 1 ianuarie 2011 și cei care au îndeplinit aceleași condiții după data de 1 ianuarie 2011, este rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispozițiilor legale în materie de salarizare aplicabile în momentul îndeplinirii condițiilor respective.

Sub acest aspect, nu se poate reține existența unei încălcări a principiului egalității de tratament, având în vedere că, în plan național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată numai în raport cu anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare. Sub același aspect, este de reținut că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că diferența de tratament devine discriminare în înțelesul art. 14 din Convenție, numai atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979).

Exercitând controlul de constituționalitate asupra prevederilor O.G. nr. 137/2000, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile ordonanței de guvern sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative (Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1325/2008).

Cum în cauză, diferența de salarizare provine din lege, fiind vorba despre situații juridice diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, nu se poate reține încălcarea principiului nediscriminării prin raportare la dispozițiile art. 16 coroborat cu art. 41 din Constituție și, raportat la o asemenea încălcare, nelegalitatea actului administrativ atacat.

Cu referire la situația de discriminare invocată de recurenții-reclamanți, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Constituționale în care, referitor la dispozițiile legale care au reglementat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranșă de vechime ulterior datei de 1 ianuarie 2011, (Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012), s-a reținut că:

"este neîntemeiată critica autorului excepției, potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizației de încadrare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, duce la un cuantum al acestei indemnizații mai mic față de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, în condiții identice de vechime în muncă și vechime în funcție, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut la o tranșă superioară de vechime în cursul anului 2011 și cele care au trecut la o astfel de tranșă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010. Din aceleași considerente, Curtea constată că nu poate fi reținută nici afirmația autorului conform căreia, în prezent, pentru aceeași categorie de salariați, aflați în condiții identice de vechime în muncă și în funcție, sunt aplicate două sisteme de salarizare paralele, fiind încălcate, în acest fel, prevederile constituționale ale art. 4 referitor la unitatea poporului și egalitatea între cetățeni și dreptul la muncă și protecție socială, statuat la art. 41 din Constituție. Curtea apreciază, totodată, că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 nu contravin nici principiului constituțional al egalității în drepturi prevăzut la art. 16, întrucât acestea se aplică în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice ".

De asemenea, prin Deciziile nr. 884/2012 și nr. 6/2013, Curtea Constituțională a fost consecventă în soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 și art. 6 din Legea nr. 285/2010, neexistând elemente noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenței acesteia.

Pentru aceste motive, sunt nefondate susținerile recurentelor referitoare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Driha c. România, care privea o situație total diferită, și în care s-a constatat o încălcare a articolului 14 din Convenție combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție determinată de impozitarea, respectiv neimpozitarea unor plăți compensatorii, reclamantul invocând faptul că alți militari care s-au aflat în situația sa au beneficiat de o plată compensatorie neimpozitată. Curtea a reținut că "37. În lumina articolului 14 din Convenție, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile (Willis contra Marii Britanii, nr. 36042/97, § 48, CEDO 2002-IV). Pe de altă parte, lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ și nu limitativ (vezi Engel și alții contra Țărilor de Jos, hotărârea din 8 iunie 1976, seria x nr. x, p. 30, § 72 și Rasmussen contra Danemarcei, hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria x nr. x, p. 13, § 34)", situație care nu se regăsește în prezenta cauză, în care diferența de salarizare a fost generată exclusiv de voința legiuitorului și de aplicarea în timp a actelor normative în materie, astfel încât nu se poate reține aplicarea discriminatorie a acelorași dispoziții legale.

În raport cu circumstanțele litigiului, astfel cum au fost expuse în cele ce preced, în esență, problema de drept supusă dezlegării vizează legalitatea modului de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantelor care, ulterior datei de 1 ianuarie 2011, a trecut în tranșa de vechime în funcție "de la 15 la 20 de ani", comparativ cu situația magistraților care au îndeplinit aceeași condiție de vechime anterior datei de 31 decembrie 2010, prin raportare la principiul nediscriminării materializat în cuprinsul art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010, conform cărora "Art. 3. - Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: c) echitate și coerență, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar".

În ceea ce privește modul de calcul al drepturilor salariale, se constată că prin legi tranzitorii care au stabilit modul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice pentru fiecare an bugetar în parte, începând cu anul 2011, s-a prevăzut în mod expres că din Legea-cadru nr. 284/2010, se aplică începând cu data de 01.01.2011, dispozițiile referitoare la noile procente corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă.

Astfel, prin art. 4 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, se stabilește valoarea de referință de 600 RON (alin. (1), se dispune reîncadrarea, începând cu data de 01.01.2011, pe clase de salarizare, pe noile funcții, gradații și grade prevăzute de Legea-cadru (alin. (3), dar se prevede că, în anul 2011, nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (alin. (2).

În conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010, toate persoanele care își modifică tranșele de vechime începând cu data de 01.01.2011, intră sub incidența noilor reguli stabilite prin Legea-cadru nr. 284/2010, care prevăd pentru ultimele două tranșe de vechime în muncă un procent de 2,5%, față de 5%, cât era prevăzut anterior.

Prevederile art. 6 din Legea nr. 285/2010, sunt aplicabile: pentru anul 2012, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, completată și modificată prin Legea nr. 283/2011; pentru anul 2013, în temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012.

Referitor la sporul de vechime în funcție, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 stabilește că prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție", nemaifiind astfel aplicat sistemul creșterii procentuale instituit de cadrul legislativ anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010.

Rezultă că magistrații care au împlinit o anumită vechime până la 31.12.2010, sunt îndreptățiți să păstreze același cuantum al salariului, însă, pentru magistrații nou încadrați pe funcții, precum și pentru cei promovați în funcții sau grade/trepte după data de 01.01.2011, legiuitorul nu a prevăzut expres aceste drepturi, fiind vorba despre categorii diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, respectiv, Legea nr. 330/2009 și Legea-cadru nr. 284/2010.

În ceea ce privește plata efectivă a drepturilor salariale, se constată că dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii nr. 284/2010, devenind astfel aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 285/2010.

Acest text de lege a făcut obiectul chestiunii de drept ce a fost dezlegată prin Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, noțiunea de funcție similară în raport de care se face plata drepturilor salariale vizând aceste drepturi acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție, și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

În contextul prezentat, existența unor diferențe de salarizare între magistrații care au îndeplinit anumite condiții de vechime în muncă și în funcție anterior datei de 31.12.2010 și cei care au îndeplinit aceleași condiții după data de 01.01.2011, este rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispozițiilor legale în materie de salarizare sub a căror incidență s-au aflat la momentul îndeplinirii respectivelor condiții.

În raport de argumentele arătate anterior, în mod corect prima instanță a reținut că nu există cauze de nelegalitate a ordinului contestat, soluția pronunțată prin sentința recurată fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de A., B. și C. împotriva sentinței nr. 3404 din 11 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2017.