ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 312/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28.06.2013 reclamanta A., în contradictoriu, cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 40.630/2013, emisă de Ministerul Justiției, prin care a fost respinsă contestația pe care a formulat-o împotriva Ordinului nr. 1.239/C/2013 al Ministrului Justiției, comunicat la data de 03.06.2013 sens în care a solicitat obligarea Ministrului Justiției la emiterea unui alt ordin prin care: indemnizația lunară de încadrare aferentă începând cu luna februarie 2013, prevăzută de art. 1 alin. (1) și (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, așa cum este reflectată în ordinul contestat, să cuprindă și indexările de 2%, 5% și 11% stabilite prin titlu executoriu, implicit recalcularea drepturilor salariale;

- acordarea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în procent de 15% prin aplicarea procentului de 50% și, respectiv, 15% la indemnizația de încadrare brută lunară rezultată ca urmare a creșterii majorării pentru vechime în funcție, potrivit art. 1 din I ordinul atacat;

- acordare sporuri pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a celui pentru păstrarea confidențialității, prin aplicarea procentului de 50% și, respectiv, 15% la indemnizația de încadrare brută lunară rezultată ca urmare a creșterii majorării pentru vechime în funcție.

Prin Sentința nr. 3.673 din 22 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, ca nefondată.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a promovat recurs reclamanta A., în condițiile art. 483 din Noul C. proc. civ. (în continuare noul C. proc. civ.).

Recurenta și-a întemeiat calea de atac pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din noul C. proc. civ., (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; hotărârea fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material), cu referire la aplicarea în cauză a dispozițiilor din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

După o prezentare a situației de fapt, recurenta a formulat, în esență, aceleași critici, ca și la instanța de fond, arătând că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor legale speciale în materie.

Ca element distinct, recurenta a arătat că instanța a respins, în mod greșit, acțiunea, având în vedere că aplicarea unor dispoziții legale diferite pentru persoane aflate în aceeași situație cu consecința acordării unor salarii diferite tinde la o discriminare, fără a justifica un scop legitim a cărui atingere să fie făcută prin metode adecvate și necesare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Ministerul Justiție solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea soluției primei instanțe ca fiind temeinică și legală, susținând că drepturile salariale ale reclamantei au fost corect stabilite, fără a exista o discriminare față de magistrații care au îndeplinit vechimea până la data de 31 decembrie 2010.

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și a apărărilor cuprinse în întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Conform dispozițiilor art. 488 pct. 6 Noul C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de către legiuitor pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor care sunt în mod real "ascultate" adică în mod concret examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Mai trebuie precizat că motivarea unei hotărâri judecătorești este necesară pentru ca părțile să cunoască temeiurile, fundamentele soluției, reținute de judecător iar instanța de control să poată aprecia asupra legalității și temeiniciei soluției.

În dreptul intern obligația judecătorului de a-și motiva hotărârea este reglementată de art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ., dispoziții potrivit cărora în considerentele hotărârii se vor arăta "obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Într-adevăr, instanței nu i se poate cere să dea un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, dar întinderea obligației de motivare poate să varieze în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Ruiz Torija c. Spaniei).

După cum rezultă din redarea considerentelor sentinței, instanța nu a realizat un examen efectiv al motivelor de fapt și de drept invocate de reclamantă, nu a stabilit situația de fapt în raport cu probatoriul administrat în cauză.

În măsura în care, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, se aprecia necesitatea suplimentării probatoriului, instanța avea obligația de a dispune administrarea de probe,în afara probelor propuse de părți, pentru lămurirea în întregime a cauzei, conform art. 22 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ.

Toate aceste aspecte confirmă primul motiv de recurs potrivit căruia motivarea sentinței nu satisface exigențele art. 425 C. proc. civ. iar nemotivarea hotărârii sub aspectele de esență invocate de părți echivalează cu necercetarea fondului cauzei atrăgând casarea sentinței în condițiile prevăzute de art. 497 Noul C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În raport de motivul de casare reținut instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurentă în cadrul cererii de recurs încadrabile în motivul de recurs prevăzut art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ. acestea vor fi avute în vedere de instanța de fond cu ocazia rejudecării.

Pentru toate considerentele expuse mai sus Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 497 Noul C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 3.673 din 22 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 februarie 2016.

Procesat de ED