ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 447/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției a formulat plângere împotriva adresei (hotărârii) nr. 106648/2/20.12.2013, emisă de pârâtul Ministerul Justiției, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună: anularea Ordinului nr. 3480/C/19.11.2013, emis de pârâtul Ministrul Justiției; obligarea pârâtului Ministrul Justiției la emiterea unui nou ordin, prin care, începând cu data de 01.08.2013, să beneficieze de următoarele drepturi salariale: o indemnizație de încadrare brută lunară de 10554 RON; un cuantum al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1351 RON; un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1443 RON.

Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 1371 din 5.05.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că Legea nr. 284/2010 a stabilit un alt sistem de încadrare care nu se aplică în anul 2011, reîncadrarea personalului făcându-se conform tranșelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010.

Astfel, Legea nr. 330/2009 la care face referire reclamantul a fost abrogată, iar legea nouă Legea nr. 284/2010 a stabilit un alt sistem de încadrare a magistraților în care coeficienții de salarizare sunt determinați în funcție de vechimea în muncă și vechimea în funcție.

Începând cu 1.01.2011 drepturile salariale corespunzătoare vechimii în muncă sau în funcție au fost stabilite conform Legii nr. 285/2010 și ale Normelor metodologice de aplicare, în noul sistem de salarizare fiind schimbate procentele corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă și funcție.

Nu se poate reține o discriminare astfel cum este invocată, practica Curții Europene a Drepturilor Omului fiind constantă în sensul că diferența de tratament devine discriminare în înțelesul art. 14 din Convenție doar atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile fără ca acestea să se realizeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Totodată, reclamantul se raportează la modul de calcul a drepturilor salariale potrivit altei legi, ori în temeiul Legii nr. 285/2010 privind salarizarea pentru anul 2011 s-a realizat o altă reîncadrare a întregului personal din sistemul bugetar, reclamantul fiind încadrat în aceeași funcție, grad profesional și gradație pe care le-a avut la 31.12.2010, iar ulterior drepturile salariale au fost stabilite conform art. 6 din Legea nr. 285/2010.

Recursul

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul a formulat recurs, invocând dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că în cuprinsul motivării sentinței pronunțate de prima instanță nu se regăsește vreo referire la dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010, la justificarea neaplicării acestuia de către pârâți și la interpretarea pe care a înțeles să o dea acestui text de lege.

De asemenea, cu referire la situația de discriminare invocată, recurentul a arătat că instanța de fond a ignorat motivele sale și s-a limitat a analiza discriminarea numai prin raportare la dispozițiile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că este lipsită de temei legal și concluzia instanței de fond potrivit căreia nu se află într-o situație analogă și comparabilă cu ceilalți judecători cu aceeași vechime în muncă și funcție, care sunt încadrați în aceeași gradație și aceeași clasă de salarizare, dar care au împlinit vechimea în muncă și profesie anterior datei de 01 ianuarie 2011.

Dacă interpretarea corectă a art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010 ar fi cea dată de către pârâți, simpla existență a unei legi, care vine în contradicție cu principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenție și cu Protocolul nr. 12 din Convenție nu reprezintă o justificare rezonabilă și obiectivă pentru înlăturarea discriminării salariale create între persoane care desfășoară activitatea în aceleași condiții.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe.

Apărările intimatului

Intimatul pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 22 septembrie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Totodată, prin încheierea de ședință din 16 noiembrie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul formulat și, potrivit art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 23 februarie 2016.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte apreciază că nu se poate reține susținerea recurentului în sensul că prima instanță a respins acțiunea fără a răspunde motivelor arătate în acțiune, susținere subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Este de observat faptul că argumentația recurentului-reclamant este întemeiată, în principal, pe comparația cu persoane care ocupă funcții similare, dar care au îndeplinit condițiile de vechime anterior datei de 1 ianuarie 2011.

În contextul prezentat, existența diferențelor de salarizare între magistrații care au îndeplinit condițiile de vechime în muncă/funcție anterior datei de 1 ianuarie 2011 și cei care au îndeplinit aceleași condiții după data de 1 ianuarie 2011, este rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispozițiilor legale în materie de salarizare aplicabile în momentul îndeplinirii condițiilor respective.

Sub acest aspect, nu se poate reține existența unei încălcări a principiului egalității de tratament, având în vedere că, în plan național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată numai în raport cu anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare. Sub același aspect, este de reținut că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că diferența de tratament devine discriminare în înțelesul art. 14 din Convenție, numai atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979).

Exercitând controlul de constituționalitate asupra prevederilor O.G. nr. 137/2000, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile ordonanței de guvern sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative (Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1325/2008).

Cum în cauză, diferența de salarizare provine din lege, fiind vorba despre situații juridice diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, nu se poate reține încălcarea principiului nediscriminării prin raportare la dispozițiile art. 16 coroborat cu art. 41 din Constituție, invocate de recurent, și, raportat la o asemenea încălcare, nelegalitatea actului administrativ atacat.

Cu referire la situația de discriminare invocată de recurentul-reclamant, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Constituționale în care, referitor la dispozițiile legale care au reglementat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranșă de vechime ulterior datei de 1 ianuarie 2011, (Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559/8.08.2012), s-a reținut că: "este neîntemeiată critica autorului excepției, potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizației de încadrare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, duce la un cuantum al acestei indemnizații mai mic față de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, în condiții identice de vechime în muncă și vechime în funcție, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut la o tranșă superioară de vechime în cursul anului 2011 și cele care au trecut la o astfel de tranșă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010. Din aceleași considerente, Curtea constată că nu poate fi reținută nici afirmația autorului conform căreia, în prezent, pentru aceeași categorie de salariați, aflați în condiții identice de vechime în muncă și în funcție, sunt aplicate două sisteme de salarizare paralele, fiind încălcate, în acest fel, prevederile constituționale ale art. 4 referitor la unitatea poporului și egalitatea între cetățeni și dreptul la muncă și protecție socială, statuat la art. 41 din Constituție. Curtea apreciază, totodată, că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 nu contravin nici principiului constituțional al egalității în drepturi prevăzut la art. 16, întrucât acestea se aplică în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice ".

În raport cu circumstanțele litigiului, astfel cum au fost expuse în cele ce preced, în esență, problema de drept supusă dezlegării vizează legalitatea modului de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantului care, ulterior datei de 1 ianuarie 2011, a trecut în tranșa de vechime în funcție "de la 15 la 20 de ani", comparativ cu situația magistraților care au îndeplinit aceeași condiție de vechime anterior datei de 31 decembrie 2010, prin raportare la principiul nediscriminării materializat în cuprinsul art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010, conform cărora "Art. 3. - Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: c) echitate și coerență, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar".

Cu referire specială la susținerile recurentului-reclamant întemeiate pe dispozițiile art. II art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, Înalta Curte are în vedere faptul că, prin Decizia nr. 556 din 16 iulie 2015, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții, reținând că: "diferențele de salarizare invocate de autorii excepției, existente în cadrul personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" și care avansează în gradațiile 4 și 5, provin din întreaga succesiune a actelor normative intervenite după anul 2010 [art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010 stabilind că diferența dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5%, iar art. 11 alin. (3) din aceeași lege stabilind că tranșele de vechime în muncă, în funcție de care se acordă cele 5 gradații sunt următoarele: gradația 1 - de la 3 la 5 ani - 3 clase succesive de salarizare; gradația 2 - de la 5 la 10 ani - două clase succesive de salarizare; gradația 3 - de la 10 la 15 ani - două clase succesive de salarizare; gradația 4 - de la 15 la 20 de ani - o clasă succesivă de salarizare; gradația 5 - peste 20 de ani - o clasă succesivă de salarizare], raportată la prevederile aplicabile anterior anului 2011 (potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314/7.04.2006, la trecerea într-o altă treaptă de vechime în muncă sau vechime în funcție, majorarea era de 5%, indiferent de treaptă). În jurisprudența sa, Curtea a reținut că situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39/18.01.2007)". Pe cale de consecință, pentru identitate de rațiune, Înalta Curte reține că nu pot fi primite criticile prin care recurentul-reclamant tinde să demonstreze existența unei situații de discriminare prin raportare la situația unor persoane care au îndeplinit aceleași condiții de vechime sub imperiul unei alte reglementări.

Cu alte cuvinte, în speță, este de observat că situația reclamantului este diferită de situația personalului încadrat în aceleași condiții de vechime anterior datei de 1 ianuarie 2011, elementul de diferență constând în legea aplicabilă raportului juridic, care face ca situațiile să nu fie identice, nefiind deci îndeplinite condițiile pentru constatarea unei situații discriminatorii, în sensul prevederilor O.G. nr. 137/2000.

În raport cu dispozițiile art. II art. 2 și art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011 și ale pct. III. lit. A) din Normele metodologice aprobate prin Ordinul comun al ministrului muncii, familiei și protecției sociale și ministrului finanțelor publice nr. 42/77/2011, Înalta Curte reține că situația personalului care a avansat în anul 2012 în gradația corespunzătoare unei noi tranșe de vechime în muncă este reglementată expres de art. II art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2010, identic cu modul în care a fost reglementată situația acestui personal în anul 2011 prin art. 6 din Legea nr. 285/2010. Încadrarea acestui personal în conformitate cu prevederile art. II art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010 ar însemna excluderea de la aplicare a prevederilor art. 6, care reglementează expres situația personalului care trece într-o altă tranșă de vechime în muncă, ceea ce nu poate fi primit.

În atare condiții, în deplin acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs reține că ordinul contestat a fost emis cu respectarea dispozițiilor actelor normative referitoare la salarizarea personalului din sistemul bugetar în anul 2012, ca urmare a trecerii într-o tranșă nouă de vechime în muncă și în funcție.

Cât privește păstrarea cuantumului sporurilor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității la aceeași valoare nominală raportată la indemnizația precedentă, iar nu prin aplicarea procentelor de spor la noua valoare a indemnizației brute de încadrare, Înalta Curte constată că această modalitate de stabilire a valorii sporurilor corespunde prevederilor explicite cuprinse în art. II art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011 coroborate cu prevederile pct. II - "Stabilirea salariilor lunare brute în anul 2011" lit. H) - "Stabilirea salariilor personalului din cadrul familiei ocupaționale Justiție" din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010, aprobate prin Ordinul comun al ministrului muncii, familiei și protecției sociale și ministrului finanțelor publice nr. 42/77/2011.

La pronunțarea prezentei decizii, Înalta Curte are în vedere și Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că, "în raport cu prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispozițiilor sale, și cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ținând seama și de prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincție între reîncadrare, potrivit legii-cadru de salarizare, și plata efectivă a drepturilor salariale. Plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcția similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010".

În concluzie, pentru considerentele prezentate mai sus, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 1371 din 5 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2016.

Procesat de GGC - GV