ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 8/2017

Titularul sesizării este Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea recursului declarat de pârâta D.S.V.S.A.C. împotriva Sentinței civile nr. 309 din 24 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Covasna.

Autorul sesizării este legitimat procesual activ, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind o curte de apel care judecă în ultima instanță un litigiu având ca obiect refuzul nejustificat al unei autorități publice de emitere a unui act administrativ care să includă în indemnizația de încadrare brută a unui funcționar public drepturile salariale cuvenite pentru titlul științific de doctor, obținut după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010.

Prin Încheierea din 28 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 152/119/2016, Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat, în temeiul dispozițiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri pentru dezlegarea chestiunii de drept sus-menționate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, reclamanta L.T.M., în calitate de funcționar public, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.S.V.S.A.C., includerea în indemnizația sa de încadrare brută a drepturilor salariale reprezentând echivalentul sporului de 15% din salariul de bază pentru titlul științific de doctor și actualizarea sumelor cu indicele de inflație.

Tribunalul Covasna a admis acțiunea și a obligat autoritatea pârâtă să includă, începând cu luna aprilie 2015, în indemnizația de încadrare brută a reclamantei drepturile salariale reprezentând sporul de 15% din salariul de bază pentru titlul științific de doctor și să plătească sumele actualizate cu indicele de inflație, de la 9 aprilie 2015 la data plății efective.

Prima instanță a reținut, în esență, că, până la aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 prin Legea nr. 71/2015, personalul care a obținut titlul științific de doctor după anul 2009 nu a beneficiat de o majorare a salariului de bază în mod similar cu persoanele care au deținut titlul științific de doctor anterior anului 2010; s-a apreciat însă că ulterior au devenit aplicabile prevederile art. 5 alin. (1

Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat recurs pârâta D.S.V.S.A.C., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, și solicitând casarea hotărârii de fond și respingerea acțiunii; recurenta-pârâtă a criticat, ca nelegală, interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 5 alin. (1

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea este admisibilă, întrucât de dezlegarea problemei în discuție depinde soluționarea litigiului, chestiunea de drept ce constituie obiectul sesizării este nouă, asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai statuat și nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Intimata-reclamantă a apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, întrucât dispozițiile legale vizate sunt clare și nu lasă loc de interpretări, finalitatea acestora fiind înlăturarea discriminării între posesorii titlului științific de doctor, dobândit înainte și după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009).

Recurenta-pârâtă nu și-a exprimat punctul de vedere.

Completul de judecată care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție nu și-a exprimat punctul de vedere referitor la problema de drept supusă dezlegării, motivând că aceasta ar echivala cu o antepronunțare.

Prin Adresa nr. 1.832/C/3.765/III-5/2016 din 18 noiembrie 2016, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției Judiciare - Serviciul Judiciar Civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, majoritatea curților de apel au comunicat jurisprudență și/sau puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării.

Din analiza jurisprudenței și a punctelor de vedere transmise de instanțele de judecată se desprinde concluzia că acestea sunt unanime cu privire la soluționarea chestiunii de drept în discuție, practica judiciară fiind semnificativă și unitară în sensul că prin Legea nr. 71/2015 s-a creat posibilitatea ca personalul care a fost încadrat după anul 2009, care a obținut titlul științific de doctor, să beneficieze de același nivel al salariului de bază de care a beneficiat personalul încadrat pe aceeași funcție/grad/treaptă și gradație și care a deținut titlul științific de doctor anterior anului 2010; s-a apreciat că, în contextul în care prevederile art. 5 alin. (1

S-a apreciat că prin art. 5 alin. (1

Or, în contextul în care autoritatea legiuitoare a înțeles să aprobe cu modificări Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, prin Legea nr. 71/2015, în scopul eliminării discriminărilor existente între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, este greu de susținut și mai mult decât discutabil că eliminarea unor atare discriminări a avut în vedere doar anumite categorii de salariați și nu toți destinatarii actului normativ în discuție, aflați în aceeași situație, respectiv cei care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație. Așa fiind, dacă corespunde realității împrejurarea că, într-adevăr, până la 09 aprilie 2015 nu exista temei legal pentru acordarea sporului aferent titlului științific de doctor, sporul în discuție fiind abrogat, deci inaplicabil celor care dobândeau titlul după anul 2009, începând cu data menționată, prin intervenția Legii nr. 71/2015, acest spor urmează a fi avut în vedere și valorificat la stabilirea aceluiași nivel de salarizare în plată pentru funcții similare, nivel aplicabil salariaților cu aceeași funcție, în care au fost incluse, după 31 decembrie 2009, sumele aferente sporurilor de care au beneficiat anterior acestei date.

În acest sens, s-au pronunțat următoarele instanțe: Curtea de Apel Alba Iulia - Secția a I civilă (Decizia nr. 1.231 din 27 septembrie 2016); Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 1.398 din 10 martie 2016 și Decizia nr. 447 din 11 februarie 2016); Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale (Sentința nr. 5.960 din 9 iunie 2016); Tribunalul Călărași - Secția civilă (Sentința nr. 366 din 28 aprilie 2015, Sentința nr. 928 din 15 octombrie 2014); Tribunalul Giurgiu - Secția civilă (Sentința nr. 57 din 18 februarie 2016); Tribunalul Sălaj - Secția civilă (Sentința nr. 895 din 24 iunie 2016); Curtea de Apel Cluj - Secția a I civilă (Decizia nr. 1.700/A din 5 iulie 2016); Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 489/CA din 15 iunie 2016); Tribunalul Dolj - Secția contencios administrativ și fiscal (Sentința nr. 28 din 13 ianuarie 2016, Sentința nr. 2.868 din 12 octombrie 2016); Tribunalul Gorj - Secția contencios administrativ și fiscal (Sentința nr. 138 din 29 ianuarie 2016); Tribunalul Olt - Secția a I civi lă (Sentința nr. 503 din 15 septembrie 2016); Curtea de Apel Galați - Secția pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale (Decizia nr. 664 din 13 octombrie 2016); Tribunalul Iași - Secția I civilă (Sentința nr. 499 din 17 martie 2016); Curtea de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 944 din 11 octombrie 2016, Decizia nr. 903 din 5 octombrie 2016 și Decizia nr. 829 din 21 septembrie 2016); Tribunalul Bihor - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal (Sentința nr. 931/CA din 12 mai 2016, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2.495 din 16 noiembrie 2016 a Curții de Apel Oradea - Secția de contencios administrativ și fiscal); Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă (Decizia nr. 1.782 din 20 septembrie 2016); Tribunalul Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal (Sentința nr. 1.091 din 22 septembrie 2016); Curtea de Apel Timișoara - Secția de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 434 din 23 februarie 2016 și Decizia nr. 720 din 10 martie 2016).

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. 5 alin. (1) - (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, prin Decizia nr. 201 din 7 aprilie 2016, respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate analizată.

În jurisprudența instanțelor europene nu au fost identificate hotărâri relevante cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile; judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite condiția existenței unei veritabile chestiuni de drept, care să necesite intervenția instanței supreme în vederea lămuririi, și condiția noutății chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, întrucât problema de drept invocată și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, așa cum rezultă din jurisprudența instanțelor naționale, care au stabilit în unanimitate aceeași interpretare a dispozițiilor legale supuse interpretării.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, instanța supremă constată că sesizarea nu întrunește cerințele legale, atât cele privind regularitatea formulării acesteia, cât și cele privind admisibilitatea mecanismului procedural în discuție, prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Rezultă că, sub aspectul regularității sesizării, art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă impune ca actul de sesizare al Înaltei Curți de Casație și Justiție să îndeplinească anumite exigențe de ordin structural, respectiv să cuprindă motivele care susțin admisibilitatea sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, punctul de vedere al completului, prin care să se argumenteze în concret necesitatea declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și punctul de vedere al părților.

Așa cum s-a arătat deja în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016), rațiunea instituirii acestor condiții formale ale actului de sesizare constă în asigurarea scopului pentru care a fost instituit acest nou mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca prin acest mecanism procedural să se determine suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării sale de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii duratei procedurii judiciare și afectării art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, care instituie și protejează dreptul la un proces echitabil, cu garanția sa esențială constând în soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Doctrina în materie a considerat procedura sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile ca fiind o procedură sui-generis care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului, al cărui obiect îl constituie o chestiune (problemă) de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Referitor la consecința absenței din încheierea de sesizare a elementelor esențiale pentru soluționarea chestiunii prealabile, în lipsa reglementării, printr-o normă expresă, a soluțiilor posibile într-o asemenea ipoteză, s-a apreciat că instanța de trimitere a unei întrebări prealabile ar trebui să fie preocupată nu doar de a primi un răspuns îndoielilor sale cu privire la un text legal, ci chiar de a realiza, prealabil acestei trimiteri, un examen riguros al îndeplinirii condițiilor impuse de textul art. 519 din Codul de procedură civilă și o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum este acesta reglementat în dispozițiile art. 520 din Codul de procedură civilă.

Numai în această manieră și cu respectarea strictă a dispozițiilor procedurale în materie, instanța de judecată, care impune în mod uzual o anumită disciplină procesuală părților, ar putea demonstra că respectă ea însăși, atunci când legea impune în mod expres, o asemenea disciplină procesuală necesară.

Or, examinând sesizarea formulată de către Curtea de Apel Brașov, se constată că în cuprinsul acesteia nu se regăsesc motivele care susțin admisibilitatea sesizării și punctul de vedere al completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei deduse judecății asupra îndeplinirii condițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, condiție impusă, în mod expres, de dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din același cod.

În încheierea de sesizare nu sunt prezentate aspectele referitoare la problematica de interpretare și/sau aplicare a textului legal supus analizei, interpretările posibile sau criteriile/elementele care ar putea conduce, eventual, la o neaplicare a normei legale și nici cele referitoare la dificultatea interpretării/aplicării acestei norme, raportat la datele concrete ale litigiului.

În acest context, s-a apreciat că este oportună, cel puțin pentru rațiuni de analogie, menționarea jurisprudenței instanței de contencios constituțional cu privire la nemotivarea sesizărilor de neconstituționalitate. Astfel, în mod constant, aceasta a stabilit că sesizările de neconstituționalitate adresate Curții Constituționale fără a fi motivate trebuie respinse ca inadmisibile, în considerarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit cărora: "Sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate", Curtea Constituțională neputându-se substitui subiectelor îndreptățite să o sesizeze, întrucât ar exercita un control din oficiu, ceea ce este contrar sistemului nostru constituțional, și neputând formula critici la care, ulterior, să și răspundă.

În aceeași ordine de idei, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă (Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015, Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015), s-a sancționat, sub aspectul admisibilității, neregăsirea în încheierea de sesizare a punctului de vedere al completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei asupra condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, cerință impusă prin dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă.

În virtutea acestor argumente și urmând aceeași linie jurisprudențială, se apreciază că încheierea care nu cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării și punctul de vedere al completului asupra chestiunii de drept nu îndeplinește condițiile unui act de sesizare legal întocmit și, deci, nu ar putea declanșa o examinare pe fond a problemei de drept supuse dezbaterii în cadrul mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Brașov, legal învestită cu soluționarea unui recurs împotriva unei sentințe pronunțate de Tribunalul Covasna, urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită, de asemenea, condiția de admisibilitate privind existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât prin motivele de recurs se susține, în esență, greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1

În ceea ce privește cerința noutății chestiunii de drept (cerință distinctă de cea care impune ca asupra respectivei chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și ca aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii), se constată că, așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015), în lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul instanței supreme, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche, cu condiția, însă, ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Din această perspectivă, în cazul dispozițiilor legale supuse interpretării prin sesizarea analizată, cerința noutății chestiunii de drept nu este îndeplinită, pentru că, din studierea jurisprudenței puse la dispoziție de instanțele naționale, rezultă că, la nivelul curților de apel din întreaga țară au fost pronunțate un număr important de hotărâri definitive prin care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1

Ca urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, curțile de apel stabilind în unanimitate aceeași interpretare a dispozițiilor art. 5 alin. (1

Totodată, deși nu este menționată expressis verbis ca o condiție de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, ce reclamă intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Or, textul legal care face obiectul sesizării este clar, iar instanța de trimitere, deși a apreciat că se impune accesarea mecanismului procedural al întrebării prealabile pentru lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 5 alin. (1

Este de menționat că, spre deosebire de legislația franceză, care prevede expres condiția dificultății serioase, veritabile și pe cea a interesului pentru un număr mare de cazuri, pentru sesizarea instanței supreme, legislația internă lasă o largă marjă de apreciere titularilor sesizării sub acest aspect, ceea ce poate determina transformarea mecanismului hotărârii prealabile într-o procedură dilatorie.

Or, scopul mecanismului hotărârii prealabile îl constituie prevenirea practicii judiciare neunitare, prin dezlegarea unor probleme veritabile și dificile de drept. Însă, dispozițiile legale ce fac obiectul sesizării sunt clare, interpretarea acestora nefiind susceptibilă de a ridica dificultăți, așa cum rezultă din jurisprudența instanțelor naționale, prezentată mai sus.

Un argument suplimentar în sensul inadmisibilității sesizării este acela că problema de drept indicată în actul de sesizare a fost implicit rezolvată de instanța supremă prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată în interesul legii, citată mai sus, prin care s-a stabilit că au dreptul la sumele compensatorii prevăzute de legile-cadru de salarizare în sectorul public și persoanele care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.

Prin urmare, dacă în absența unei reglementări care să prevadă expres posibilitatea indemnizării corespunzătoare a persoanelor care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, s-a admis că dreptul la sporul de doctorat există, prevalând principiul egalității de tratament față de toți salariații, principiu ce presupune plată egală pentru muncă egală, a fortiori acest drept poate fi recunoscut în prezența unei reglementări ca cea în discuție, despre care s-a afirmat că a pus capăt stării de discriminare generată de reglementarea regăsită în legile de salarizare din sectorul public anterioare.

În considerarea argumentelor expuse, constatându-se neregularitatea actului de sesizare și neîndeplinirea, în mod cumulativ, a condițiilor de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,