ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 11/2017

Titularul sesizării este Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamanta I.M.T. împotriva Sentinței civile nr. 116 D din 2 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Bacău.

Titularul sesizării este legitimat procesual activ, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind o curte de apel care judecă în ultima instanță un litigiu având ca obiect cererea reclamantei de obligare a pârâtului-angajator la plata drepturilor salariale, reprezentând contravaloarea indemnizației egale cu 7 indemnizații lunare brute, potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004).

Prin Încheierea din 10 august 2016, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din 29 august 2016, pronunțate în Dosarul nr. 2.826/110/2015, Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a sesizat, în temeiul dispozițiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri pentru dezlegarea chestiunilor de drept sus-menționate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 6 august 2015, reclamanta I.M.T. a chemat în judecată pe pârâtul P.C.A.B., solicitând obligarea acestuia la plata drepturilor salariale, reprezentând contravaloarea indemnizației egale cu 7 indemnizații lunare brute, potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Reclamanta a arătat că a avut calitatea de procuror în cadrul autorității pârâte, fiind eliberată din funcție prin pensionare, ca urmare a deciziei din 13 august 2014, revizuită ulterior. La data pensionării, reclamanta nu a beneficiat de dreptul prevăzut de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, deoarece la acea dată era în vigoare art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013; a susținut reclamanta că, dat fiind caracterul temporar al acestei măsuri, respectiv numai pentru anul 2014, aceasta nu poate fi extinsă și ulterior, întrucât ar reprezenta o afectare a înseși substanței dreptului.

Prima instanță, prin Sentința nr. 116 D din 2 februarie 2016, a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând, în esență, că dreptul reclamantei la contravaloarea indemnizației egale cu 7 indemnizații lunare brute s-a născut la data ieșirii acesteia la pensie, respectiv la data publicării decretului prezidențial (25 iunie 2014); la acel moment erau în vigoare dispozițiile art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, iar, ulterior, măsura neaplicării art. 81 din Legea nr. 303/2004 a fost dispusă și pentru anul 2015, prin art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014. Față de modul de redactare al acestor din urmă prevederi normative, prima instanță a reținut că textul legal nu face nicio distincție între drepturile la indemnizație născute anterior sau cele născute în anul 2015, prevederile legale fiind clare în sensul neacordării acestor beneficii în anul 2015.

Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, reclamanta a declarat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău - Secția I civilă cu nr. 2.826/110/2015.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea este admisibilă, întrucât de dezlegarea problemelor în discuție depinde soluționarea litigiului, chestiunile de drept care fac obiectul sesizării sunt noi, asupra acestora Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai statuat și nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Apelanta-reclamantă a susținut că, având în vedere caracterul temporar al măsurii neacordării ajutoarelor sau, după caz, a indemnizațiilor la ieșirea la pensie, conform art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, această măsură nu poate fi menținută și extinsă ulterior în timp, întrucât ar conduce la afectarea înseși a substanței dreptului legal reglementat. Art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, invocat de intimată și reținut de prima instanță ca temei al neacordării dreptului solicitat de către apelanta- reclamantă în anul 2015, ulterior încetării măsurii de suspendare în ceea ce o privea, nu este aplicabil situației de față, având în vedere principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Intimatul-pârât a arătat că se opune sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât obiectul cauzei - plata drepturilor salariale reprezentând contravaloarea indemnizației egale cu 7 indemnizații de încadrare lunare brute, potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 - nu este de natură a da naștere la interpretări contradictorii, actele normative incidente în speță reglementând o interdicție care s-a prorogat începând cu anul 2010 pe fiecare an în parte până în prezent, generând o imposibilitate legală de acordare a acestei indemnizații.

În opinia completului de judecată care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în cauză, dreptul apelantei- reclamante la contravaloarea indemnizației egale cu 7 indemnizații lunare brute, prevăzut de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, s-a născut la data ieșirii sale la pensie - 25 iunie 2014, când erau în vigoare dispozițiile art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013; ulterior, măsura neaplicării art. 81 din Legea nr. 303/2004 a fost dispusă și pentru anul 2015, prin art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014.

Prin modul de redactare a textelor legale supuse interpretării, care precizează anul pentru care nu se acordă drepturile pentru ieșirea la pensie, raportat la faptul că nu s-a dispus abrogarea expresă a art. 81 din Legea nr. 303/2004, instanța de sesizare a apreciat că efectul acestor dispoziții legale vizează exercițiul dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizații, în sensul suspendării acestuia pe perioada anilor calendaristici 2014 și, respectiv, 2015, și nu existența dreptului.

Caracterul limitat al suspendării acestui drept, cu referire la art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 118/2010), a fost stabilit, de altfel, și prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015,

În același sens, s-a pronunțat instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. LXXVII din 5 noiembrie 2007

În speță, dispozițiile legale supuse interpretării nu conțin vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizații, ci doar la suspendarea exercițiului acestui drept. Ca urmare, așa cum s-a reținut și prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007

Cu privire la aplicarea în timp a actelor normative de suspendare, s-a apreciat că dispozițiile privind reglementarea neacordării acestor indemnizații la ieșirea la pensie nu retroactivează, ci se aplică doar pentru anul la care se referă actul normativ, sens în care a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005

Astfel, instanța care a formulat sesizarea a considerat că dispoziția legală - art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, care a dispus suspendarea acordării dreptului la indemnizație pentru anul 2014, nu ultraactivează, având o aplicare strict limitată până la sfârșitul acestui an, iar dispoziția succesivă - art. 9 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 nu retroactivează, nefiind aplicabilă decât situațiilor născute în anul 2015.

În acest sens, se justifică aspectul sesizat de Curtea Constituțională, în cadrul Deciziei nr. 42 din 22 ianuarie 2014

În cauză, întrucât dreptul la indemnizație pentru apelanta-reclamantă a fost suspendat până la sfârșitul anului 2014 [art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013], această suspendare nu poate fi menținută ulterior, atât timp cât nu a fost prevăzută expres de dispoziția legală succesivă [art. 9 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014]. Menținerea acestei măsuri de suspendare sine die, în condițiile în care nu este prevăzută de lege, reprezintă în fapt suprimarea dreptului, fiind deci afectată existența acestuia, contrar considerentelor deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale menționate mai sus.

Prin Adresa nr. 2.046/C/3.927/III-5/2016 din 12 decembrie 2016, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin aceeași adresă, Ministerul Public precizează că, anterior, practica judiciară a fost verificată cu privire la problema de drept care a format obiectul sesizării Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 689/1/2015 al instanței supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind "Interpretarea și determinarea efectelor dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, dispoziție de principiu preluată și în art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările și completările ulterioare, și art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015 raportat la pct. 2 din anexa nr. IV/2 la Legea- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și la art. 20 din anexa nr. VII la Legea- cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare".

Ministerul Public menționează că lucrarea a fost închisă, pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, apreciindu-se, în același timp, că ceea ce primează este împrejurarea că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 689/1/2015, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești și a stabilit că dispozițiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 vizează exercițiul dreptului la acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, și nu existența acestui drept, iar considerentele acestei decizii sunt valabile și pentru suspendările legale ulterioare ale drepturilor prevăzute de art. 20 alin. (1) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările și completările ulterioare.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, curțile de apel Galați, Iași, Ploiești, Târgu Mureș, Pitești și Brașov, precum și tribunalele Brașov și Covasna au comunicat că nu au identificat jurisprudență și dosare pe rol având ca obiect problemele de drept supuse dezlegării.

Curtea de Apel Suceava a comunicat Sentința civilă nr. 1.266 din 4 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Botoșani - Secția I civilă și hotărârea prin care aceasta a rămas definitivă, respectiv Decizia nr. 440 din 20 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă, soluția fiind de admitere a acțiunii formulate de reclamant în anul 2015, cu consecința acordării indemnizației prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, reținându-se că, în raport cu data pensionării reclamantului, respectiv anul 2011, este aplicabilă Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice care, potrivit raționamentului din Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, trebuie interpretată în sensul că a suspendat aplicarea dispozițiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 numai pe anul 2011, fiind vorba de o suspendare temporară, existentă numai în intervalul temporal reglementat de acest act normativ, astfel că cei care au ieșit la pensie în cursul anului 2011 își pot valorifica dreptul la plata indemnizației începând cu 1 ianuarie 2012.

Curtea de Apel Constanța a comunicat Decizia civilă nr. 243/CM din 27 aprilie 2016, pronunțată de Secția I civilă, prin care a rămas definitivă Sentința civilă nr. 2.727 din 21 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța - Secția I civilă, cu soluția de respingere a acțiunii formulate de reclamant în anul 2014 pentru acordarea ajutorului la trecerea în rezervă prevăzut de art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările și completările ulterioare, instanțele reținând că prin acte normative succesive s-a prevăzut că ajutoarele la trecerea în rezervă nu se acordă în perioada 2011-2016, astfel că acestea vor fi achitate reclamantului doar la momentul încetării interdicției legale.

Curtea de Apel Timișoara a comunicat Decizia civilă nr. 1.156 din 29 septembrie 2016, pronunțată de Secția litigii de muncă și asigurări sociale, prin care a rămas definitivă Sentința civilă nr. 491 din 10 mai 2016 a Tribunalului Caraș-Severin - Secția I civilă, cu soluția de respingere a acțiunii formulate de reclamant în anul 2016 pentru acordarea ajutorului la trecerea în rezervă prevăzut de art. 20 din anexa nr. VII la Legea nr. 284/2010, cu modificările și completările ulterioare, instanțele reținând că dreptul de a pretinde acordarea acestui ajutor s-a stins odată cu intrarea în vigoare a actelor normative anuale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pentru perioada 2011-2016; s-a apreciat că norma juridică care reglementează existența acestui drept nu a fost abrogată, însă legiuitorul chiar dacă va dispune acordarea în condițiile legii a acestui drept, nu este un argument în favoarea temeiniciei pretențiilor reclamantului, întrucât în baza acestui temei legal nou nu pot fi acordate drepturile retroactiv, pentru perioade de timp anterioare, ci doar pentru viitor, întrucât legea civilă nu retroactivează.

Unele instanțe au apreciat că interpretarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 și art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 este în sensul că sintagmele se referă la substanța dreptului la acordarea indemnizației la ieșirea la pensie și numai la persoanele al căror drept la pensie s-a deschis în anul 2014, respectiv în anul 2015 (Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă, Sentința nr. 46 din 12 ianuarie 2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 315 din 20 mai 2015 a Curții de Apel Alba Iulia; opinia judecătorilor Secției a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a Curții de Apel București; opinia majoritară a judecătorilor din cadrul Tribunalului Giurgiu; opinia judecătorilor Tribunalului Bistrița-Năsăud; Tribunalul Satu Mare - Secția I civilă, Sentința nr. 807 din 21 octombrie 2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 256 din 8 martie 2016 a Curții de Apel Oradea - Secția I civilă).

În sfârșit, alte instanțe au considerat că sintagmele cuprinse în textele legale analizate nu se referă la substanța dreptului de acordare a indemnizației la ieșirea la pensie, ci reprezintă doar o suspendare a acordării acestei indemnizații (Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Sentința nr. 8.098 din 9 septembrie 2015; opinia minoritară a judecătorilor din cadrul Tribunalului Giurgiu - Secția civilă, Sentința nr. 125 din 16 martie 2016; Tribunalul Ilfov - Secția civilă, Sentința nr. 116 din 20 ianuarie 2016; Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal, Sentința nr. 251 din 26 mai 2016 și Sentința nr. 313 din 28 iunie 2016; Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, Sentința nr. 10.901 din 19 octombrie 2012; Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3.872 din 3 aprilie 2013; Tribunalul Maramureș - Secția I civilă, Sentința nr. 764 din 3 septembrie 2015; Tribunalul Bihor - Secția 1 civilă, Sentința nr. 662 din 11 octombrie 2016; Tribunalul Mehedinți - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, Sentința nr. 29 din 30 aprilie 2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 4.287 din 2 octombrie 2015 a Curții de Apel Craiova - Secția I civilă).

În punctul de vedere exprimat cu privire la problemele de drept sesizate, judecătorii Tribunalului Dâmbovița au apreciat că cele două sintagme vizează doar suspendarea exercițiului dreptului la indemnizația la ieșirea la pensie, iar suspendarea vizează numai persoanele al căror drept la pensie s-a deschis în 2014 și 2015.

S-a arătat că, deși practica constantă a instanței supreme este în acest sens, aparent, prin modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze aceste drepturi, suspendându-le în mod repetat, pentru mai mulți ani la rând, s-ar putea ajunge la afectarea substanței dreptului la acordarea indemnizației la ieșirea la pensie; cum menținerea acestei măsuri de suspendare nu este expres prevăzută de legea în vigoare, s-ar putea concluziona că a încetat suspendarea exercițiului dreptului și că persoanele cu vocație la plata indemnizației pot solicita acordarea efectivă a dreptului lor.

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra dispozițiilor legale supuse interpretării, prin deciziile nr. 443 din 21 iunie 2016

De asemenea, pot prezenta relevanță pentru dezlegarea chestiunilor de drept supuse dezlegării Decizia instanței de contencios constituțional nr. 42 din 22 ianuarie 2014

Pot prezenta relevanță pentru dezlegarea problemelor de drept ce constituie obiectul sesizării Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Kechko contra Ucrainei și decizia de inadmisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunțată de aceeași instanță în cauzele conexate nr. 44.232/11 și nr. 44.605/11 Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile; s-a apreciat de către judecătorii-raportori că nu sunt îndeplinite condițiile existenței unei veritabile chestiuni de drept, a noutății chestiunii de drept și a nestatuării asupra acesteia de către instanța supremă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată că sesizarea este inadmisibilă, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Prealabil analizei în fond a problemelor de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să aprecieze dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, față de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziții legale, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Prin această reglementare, au fost instituite o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Verificând admisibilitatea sesizării supuse analizei, se constată îndeplinirea numai în parte a condițiilor prevăzute de legiuitor pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, după cum urmează: litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, curtea de apel învestită cu soluționarea apelului urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza ce face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al curții de apel învestit să o soluționeze.

În privința celorlalte condiții, însă, se rețin anumite neregularități de natură a contura neîndeplinirea acestora, astfel cum se va arăta în cele ce urmează, raportat la fiecare dintre chestiunile de drept cuprinse în sesizare.

Prima chestiune de drept care face obiectul sesizării vizează interpretarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 și art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, în sensul de a se stabili dacă sintagmele "nu se acordă", respectiv "nu se aplică", cuprinse în aceste texte de lege, se referă la substanța dreptului la acordarea indemnizației la ieșirea la pensie sau reprezintă doar o suspendare a acordării acestei indemnizații.

În ceea ce privește această chestiune de drept, se apreciază, mai întâi, că nu este îndeplinită condiția noutății.

Analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare cu privire la acea chestiune de drept.

Scopul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile este acela de a preîntâmpina generarea unei jurisprudențe neunitare, urmare a unei interpretări și aplicări diferite a unor dispoziții legale, iar în lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, evaluarea condiției noutății revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum s-a reținut deja, constant, în jurisprudența acesteia

În acest sens, s-a statuat că cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. În egală măsură, însă, noutatea, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, se referă și la o reglementare mai veche, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, devenind astfel actuală cerința interpretării și aplicării normei de drept invocate, respectiv să existe o normă juridică intrată în vigoare cu mai mult timp în urmă, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală ulterior.

Pentru a verifica îndeplinirea criteriilor care susțin condiția noutății, se impune redarea conținutului textelor de lege, obiect al chestiunii de drept sesizate:

Dispozițiile legale citate nu reprezintă o noutate legislativă în materia reglementărilor privind acordarea de ajutoare sau, după caz, indemnizații la ieșirea la pensie.

Astfel, același mod de reglementare se regăsește și în cuprinsul următoarelor texte legale:

Din analiza comparativă a reglementărilor citate se constată că între acestea există o asemănare perfectă de conținut, dispozițiile legale supuse interpretării prin sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău reprezentând o simplă reluare a unor texte legale anterioare.

Se poate observa cu ușurință că reglementările succesive evocate dispun în mod similar asupra unor drepturi bănești ale angajaților (ajutoare, indemnizații la ieșirea la pensie), stabilind că acestea "nu se acordă", respectiv "nu se aplică" în anii menționați; cele două sintagme reprezintă o soluție legislativă uzuală, întrebuințată de legiuitor și în anii anteriori, atunci când a considerat că situația economico-financiară a țării a impus-o.

Astfel, chestiunea de drept sesizată transcende în timp, în măsura în care prin reglementările succesive evocate legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispozițiilor legale privind indemnizațiile la ieșirea la pensie, fiind comună în reglementările succesive problema dacă sintagmele "nu se acordă", respectiv "nu se aplică" se referă la substanța dreptului la acordarea indemnizațiilor la ieșirea la pensie sau reprezintă doar o suspendare a exercițiului acestui drept pe perioada expres prevăzută de lege.

Așadar, chestiunea de drept supusă analizei nu este nouă, din perspectiva datei la care a intrat în vigoare sau a duratei reglementării.

Totuși, cum criteriul vechimii reglementării nu trebuie absolutizat, trebuie verificat dacă reglementarea în discuție presupune o aplicare recentă, generată de un anumit context socioeconomic. Această cercetare trebuie demonstrată, în primul rând, prin verificarea existenței, deja, a unei jurisprudențe prin care normei supuse analizei să i se fi dat o interpretare și aplicare.

Este adevărat că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche, dar, în acest din urmă caz, doar dacă o instanță este chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima oară.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, iar eventualele opinii jurisprudențiale izolate sau pur subiective nu ar putea constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile

Or, în cauză, se constată că problema de drept generată de aplicarea dispozițiilor legale invocate în sesizare nu este recentă, existând o hotărâre a instanței supreme, pronunțată în cadrul mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, menționată chiar de către instanța de trimitere, în cuprinsul sesizării, hotărâre prin care problema de drept în discuție a fost dezlegată în interpretarea și aplicarea unei dispoziții legale anterioare cu conținut similar.

Astfel, prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că "Dispozițiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, vizează exercițiul dreptului la acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie - 31 decembrie 2010 și nu existența acestui drept". În motivarea deciziei, instanța supremă a reținut, corelând dispozițiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 cu cele ale art. 16 alin. (1) din același act normativ, că măsura instituită de art. 9 din Legea nr. 118/2010 a avut o aplicabilitate limitată în timp, respectiv pe perioada 3 iulie - 31 decembrie 2010, și că rațiunea măsurii dispuse de legiuitor își are izvorul într-o situație de excepție, respectiv criza economică a țării; de asemenea, s-a reținut, din interpretarea normelor legale enunțate, că voința legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenței dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizații, ci doar de suspendare a exercițiului acestui drept și că rațiunea acestei interpretări este impusă și de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispozițiilor legale privind ajutoarele/indemnizațiile în anii 2011-2015.

Cum s-a arătat mai sus, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 118/2010, care prevăd că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizații la ieșirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă", coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) din același act normativ, care limitează aplicarea art. 9 până la 31 decembrie 2010, sunt similare, ca mod de reglementare, cu dispozițiile legale supuse interpretării prin sesizarea ce face obiectul analizei de față. Ca atare, rațiunile care au stat la baza interpretării dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 118/2010, prin decizia instanței supreme evocate, se transpun egal în interpretarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 și art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, care fac obiectul prezentei sesizări.

Devine astfel evident că, față de Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prima problemă de drept care face obiectul sesizării nu are caracter de noutate, fiind explicat în această decizie sensul interpretării unei dispoziții legale anterioare, ale cărei principii transcend intrării în vigoare a actelor normative a căror interpretare s-a solicitat prin sesizarea Curții de Apel Bacău.

În același timp, față de decizia instanței supreme evocate, obligatorie erga omnes, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, se constată că nu este îndeplinită nici condiția de admisibilitate care impune ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept sesizate.

Deși textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres, spre deosebire de legislația procesual penală internă, modalitatea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție să fi statuat asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, prin pronunțarea unei decizii în recurs în interesul legii sau prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, urmează a se aprecia, în acord cu doctrina în materie și jurisprudența anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că textul legal are în vedere o hotărâre judecătorească obligatorie erga omnes.

Totodată, trebuie subliniat că se solicită interpretarea unor dispoziții legale care nu comportă o reală dificultate, tocmai din cauza împrejurării că problema supusă analizei nu implică noutate.

Chestiunea de drept avută în vedere de art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să fie aptă să suscite interpretări divergente, care, fie ele doar prefigurate ori reținute deja în doctrină ori în cuprinsul unor hotărâri judecătorești, trebuie arătate în sesizare. Această cerință rezultă din dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ținut în primul rând să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Or, în încheierea de sesizare a Curții de Apel Bacău nu se regăsește niciun raționament judiciar care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate și care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie.

Exprimându-și punctul de vedere cu privire la prima chestiune de drept cu care a sesizat Înalta Curte, titularul sesizării arată că prin modul de redactare a textelor legale supuse interpretării, care precizează anul pentru care nu se acordă drepturile pentru ieșirea la pensie, raportat la faptul că nu s-a dispus abrogarea expresă a dispozițiilor legale care consacră aceste drepturi, efectul dispozițiilor legale supuse interpretării vizează exercițiul dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizații, în sensul suspendării acestuia pe perioada anilor 2014 și, respectiv, 2015, și nu existența acestui drept, sens în care invocă și jurisprudența instanței supreme (Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; deciziile nr. LXXVII din 5 noiembrie 2007 și nr. XII din 5 februarie 2007, pronunțate în recurs în interesul legii).

Prin urmare, din chiar considerentele expuse de autorul sesizării rezultă că nu este vorba de deducerea spre interpretare a unor texte de lege lacunare ori controversate, care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.

În acest context, în acord cu jurisprudența anterioară a Înaltei Cu