ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 47/2017

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, din oficiu, prin Încheierea din 12 ianuarie 2017, în Dosarul nr. 13.699/3/2016, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea dispozițiilor art. 55 alin. (2) lit. j1), art. 296

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, cu nr. 13.699/3/2016, reclamantul a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B - S.A., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei actualizate și indexate cu indicele de inflație și dobânda legală până la data plății, reprezentând contribuții sociale reținute nelegal din despăgubirile dispuse prin sentința civilă nr. 7.287 din 20 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 35.777/3/2013, definitivă prin Decizia civilă nr. 1.082 din 2 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București.

Prin Sentința civilă nr. 7.860 din 13 septembrie 2016, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma reprezentând contribuții sociale reținute, actualizată și indexată cu indicele de inflație, și dobânda legală până la data plății; a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea soluției, prima instanță a reținut, în esență, că în mod eronat pârâta i-a reținut reclamantului contribuțiile sociale individuale obligatorii, prevăzute de Legea nr. 571/2003, în condițiile în care despăgubirea acordată prin Sentința civilă nr. 7.287 din 20 iunie 2014 a reprezentat contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei august-decembrie 2013, proporțional cu intervalul lucrat, actualizate cu indicele de inflație la data plății.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâta, solicitând desființarea în tot a hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii în fond.

În susținerea apelului, aceasta a arătat, în esență, că regimul fiscal aplicabil dreptului pretins, respectiv tichetele de masă, este diferit de regimul fiscal aplicabil despăgubirilor acordate de instanță.

Prin Întâmpinarea depusă la dosar în data de 15 noiembrie 2016, intimatul-reclamant a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând, în esență, că apelanta pune în mod incorect semnul egalității între veniturile obținute din salarii și celelalte venituri, ce au regim fiscal diferit.

În ședința publică din 12 ianuarie 2017, din oficiu, instanța a pus în discuția părților admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile asupra problemei de drept în discuție.

Prin încheierea pronunțată la această dată, instanța a constatat admisibilitatea sesizării; în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus și suspendarea judecății.

Prin Încheierea pronunțată la data de 12 ianuarie 2017, Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente:

Apelanta-pârâtă a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul pus în discuție de instanța de apel, apreciind că pronunțarea unei hotărâri prealabile asupra problemei de drept este utilă soluționării cauzei. În opinia sa, sumele acordate cu titlu de despăgubiri prin hotărâri judecătorești sunt asimilate salariilor, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 55 alin. (2) lit. j

Intimatul-reclamant apreciază că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este utilă pentru soluționarea cauzei, față de prevederile art. 296

După comunicarea raportului, intimatul-reclamant a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecății, prin care a apreciat, în principal, că sesizarea este inadmisibilă; pe fondul sesizării, a concluzionat că despăgubirile dispuse prin hotărâre judecătorească, reprezentând contravaloarea tichetelor de masă, păstrează regimul fiscal al tichetelor de masă în ceea ce privește contribuțiile sociale, fiind supuse doar plății impozitului pe venit, așa cum a hotărât și instanța de fond.

Completul de judecată învestit cu soluționarea recursului în Dosarul nr. 13.699/3/2016 al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a apreciat că pentru soluționarea cauzei se impune interpretarea dispozițiilor art. 55 alin. (2) lit. j

Potrivit dispozițiilor art. 160 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

Tichetele de masă fac parte din categoria "alte venituri" și se acordă în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă. Acestea reprezintă bilete de valoare eliberate pe suport hârtie sau în format electronic, având exclusiv destinația de alocație individuală de hrană, ce se acordă în condițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 142/1998).

În practica instanțelor s-a apreciat că, în situația în care angajatorul nu își respectă obligația stabilită în contractul colectiv de muncă, nu se poate conchide că salariatul pierde atât dreptul la tichete de masă, cât și dreptul la compensații pentru neexecutarea obligației contractuale de către angajator. Chiar dacă angajatorul nu acordă tichetele de masă în materialitatea lor, acesta rămâne obligat a acoperi prejudiciul creat salariaților prin neexecutarea obligației contractuale asumate, având în vedere că salariații au utilizat bani în locul tichetelor de masă care nu le-au fost acordate pentru achiziționarea de alimente, ceea ce face ca acordarea contravalorii tichetelor de masă să nu fie contrară scopului Legii nr. 142/1998, acela de a asigura prin intermediul tichetelor de masă o alocație individuală de hrană.

Prin Decizia nr. 1.194 din 11 noiembrie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 142/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 8.12.2008, Curtea Constituțională a observat că posibilitatea de acordare a tichetelor de masă salariaților constituie o modalitate alternativă de completare a remunerației lunare, prevăzută de lege și negociată de părți odată cu semnarea contractului individual de muncă.

Prin Sentința civilă nr. 7.287 din 20 iunie 2014 a Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul Sindicatul Dispecerilor Energetici din Sistemul Energetic Național afiliat la Federația Națională a Sindicatelor din Electricitate "Univers", în numele și pentru membrii de sindicat, între care și intimatul-reclamant, în contradictoriu cu pârâta S.C. B - S.A., care a fost obligată să plătească membrilor de sindicat o despăgubire egală cu contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei august-decembrie 2013, proporțional cu intervalul lucrat de fiecare salariat pentru care s-a formulat acțiunea, actualizate cu indicele de inflație la data plății.

Cum prin hotărâre judecătorească definitivă nu s-au acordat tichete de masă, ci despăgubiri constând în contravaloarea lor, se pune problema de a stabili dacă, în situația în care despăgubirile decurg din neacordarea tichetelor de masă, acestea păstrează natura și tratamentul special stabilit pentru tichetele de masă ori se supun regimului fiscal general al sumelor plătite de angajator salariatului și trebuie considerate drepturi/avantaje de natură salarială care, fiind asimilate salariului, fac parte din baza de calcul al contribuțiilor sociale individuale obligatorii.

Din interpretarea dispozițiilor art. 55 alin. (2) lit. j

Cu toate acestea, în cauză există controversă în ceea ce privește interpretarea și stabilirea domeniului de aplicare a textului de excepție înscris la art. 296

Pe de o parte, intimatul-reclamant consideră că despăgubirile păstrează regimul juridic al tichetelor de masă, a căror contravaloare o reprezintă, și, cu toate că nu contestă caracterul impozabil al sumelor reprezentând contravaloarea tichetelor de masă, consideră totuși că respectivele sume sunt exceptate de la plata contribuțiilor sociale individuale obligatorii, punct de vedere însușit și de prima instanță.

Pe de altă parte, într-o interpretare divergentă, propusă în dosarul de față de partea apelantă, se susține, în esență, că, pentru a beneficia de regimul derogator prevăzut de art. 296

În aceste condiții, date fiind argumentele care susțin fiecare dintre cele două modalități de interpretare în concurs, în contextul unor dispoziții legale insuficient de clar formulate și având în vedere frecvența situațiilor în care, în practică, se acordă echivalentul tichetelor de masă, cu titlu de despăgubire, devine imperios necesară o interpretare uniformă a normelor juridice menționate, pentru a se evita apariția practicii neunitare prin pronunțarea unor soluții opuse în procese întemeiate pe aceleași premise esențiale.

Jurisprudența Curții de Apel București - instanța de trimitere a comunicat că, în urma consultării judecătorilor instanțelor arondate, nu s-a conturat o opinie majoritară și că opiniile exprimate de judecătorii Secției a VIII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale sunt divergente, fără a fi expuse opiniile conturate, aflate în divergență. Tribunalul Ilfov a apreciat că aceste despăgubiri au regimul fiscal al drepturilor din salarii sau asimilate acestora, în privința impozitului pe salariu. În privința plății contribuțiilor sociale individuale obligatorii, s-a făcut referire la prevederile art. 296

Jurisprudența celorlalte instanțe din țară

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității textelor de lege supuse interpretării în prezenta cauză.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu întrunește cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece din jurisprudența instanțelor naționale nu rezultă indicii referitoare la riscul apariției unei practici neunitare în această materie, iar dispozițiile legale a căror interpretare se solicită nu sunt lacunare, incomplete sau contradictorii și nu prezintă un grad ridicat de dificultate, așa încât instanța de trimitere trebuie doar să procedeze la o interpretare sistematică și logico-juridică a textelor legale incidente.

Asupra fondului sesizării au opinat că despăgubirea în bani, stabilită prin hotărâre judecătorească, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit pentru neacordarea tichetelor de masă în natură, se integrează în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 296

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

existența unei cauze aflate în curs de judecată;

cauza să fie soluționată în ultimă instanță;

cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Preliminar analizei condițiilor de admisibilitate, astfel cum au fost conturate în doctrină, dar și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, un prim aspect care relevă inadmisibilitatea sesizării rezultă din analiza elementelor care diferențiază cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori).

Problema ridicată de instanța de trimitere are ca situație premisă existența unei hotărâri judecătorești definitive prin care angajatorul a fost obligat să plătească membrilor de sindicat o despăgubire egală cu contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei august-decembrie 2013, proporțional cu intervalul lucrat de fiecare salariat pentru care s-a formulat acțiunea, actualizată cu indicele de inflație la data plății.

Angajatorul, care a executat de bunăvoie hotărârea judecătorească, prin plata sumei stabilite în sarcina sa cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea tichetelor de masă, a calculat și a reținut din această sumă contribuțiile sociale individuale obligatorii, spre a fi virate la bugetele și fondurile cărora le aparțin. În aceste circumstanțe, angajatul a considerat că reținerea este nelegală, pentru că aceste sume sunt excluse de la plata contribuțiilor sociale individuale obligatorii și că, prin reținerea aplicată de angajator, din culpa acestuia, i s-a cauzat un prejudiciu echivalent cu suma de 123 lei reținută, sumă care face obiectul acțiunii în despăgubiri în cauza cu care este învestită instanța de trimitere.

Examinarea datelor comunicate de curțile de apel denotă că există jurisprudență ilustrată de hotărâri judecătorești definitive prin care angajatorul care nu a respectat obligația de a acorda, în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, tichete de masă a fost obligat la plata unei despăgubiri egale cu contravaloarea tichetelor de masă, proporțional cu intervalul lucrat de salariat.

Ca urmare a consultării instanțelor cu privire la problema de drept ridicată de instanța de trimitere, se constată că nicio altă instanță, cu excepția celei de sesizare, nu a fost învestită cu o acțiune în repararea prejudiciului cauzat salariatului de către angajator, prin reținerea contribuțiilor sociale individuale obligatorii, cu ocazia plății sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri, reprezentând echivalentul tichetelor de masă, prin hotărâre judecătorească definitivă.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Această cerință rezultă din dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ținut, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Or, prin încheierea de sesizare se arată că divergența în interpretare este generată de poziția contradictorie a celor două părți implicate în proces, pentru că, pe de o parte, apelanta, în calitate de angajator, susține că tichetele de masă acordate prin echivalent ies din sfera de aplicare a prevederilor de excepție ale art. 296

Interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile este justificat în cazul în care sunt indicii că există posibilitatea apariției unei practici neunitare în legătură cu chestiunea de drept dedusă spre dezlegare de instanța de trimitere. Răspunsurile primite de la curțile de apel în legătură cu problema ridicată de instanța de trimitere relevă că nicio altă instanță nu a înregistrat cauze cu un obiect identic sau similar celui din acțiunea pendinte în care să fie invocată o problemă de drept identică. Într-o astfel de situație nu este justificat interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, deoarece nu sunt indicii referitoare la riscul apariției unei practici neunitare din această perspectivă.

Separat de acest aspect, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin articolul anterior menționat să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept". În încercarea de a clarifica conținutul acestei noțiuni, în doctrină s-a arătat că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, susceptibilă de interpretări diferite, fie din cauză că textul este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale.

Problema cu care se confruntă instanța de trimitere este aceea de a stabili dacă despăgubirea reprezentând contravaloarea tichetelor de masă se încadrează în categoria veniturilor din salarii sau asimilate salariilor la care se referă art. 55 alin. (2) lit. j

În încheierea de sesizare a Curții de Apel București nu se regăsește niciun raționament judiciar care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate și care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în privința aspectelor vizate în cuprinsul întrebării, obiect al sesizării.

În cazul analizat, dispozițiile legale a căror interpretare se solicită nu sunt lacunare, incomplete sau contradictorii și nu prezintă un grad ridicat de dificultate, așa încât instanța de trimitere trebuie doar să procedeze la o interpretare sistematică și logico-juridică a textelor legale incidente cauzei în corelație cu normele metodologice edictate pentru explicitarea lor, respectiv Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, pe care instanța de trimitere nu le-a luat în analiză în expunerea punctului său de vedere.

Operațiunea de interpretare și aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanțe, ce caracterizează fiecare litigiu, nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei.

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, mecanismele de interpretare a actelor normative.

În considerarea argumentelor expuse, se apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condițiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu și numai în privința unor chestiuni de drept dificile, de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Pentru toate aceste considerente,