ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 46/2017

Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă a dispus, prin încheierea din 10 ianuarie 2017, în Dosarul nr. 4.804/285/2014, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "interpretarea dispozițiilor art. 486 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se lămuri dacă neatașarea dovezii plății taxei judiciare de timbru la cererea de recurs atrage sancțiunea nulității recursului sau lipsa dovezii achitării acesteia se poate complini ulterior depunerii cererii de recurs, urmând procedura prevăzută de art. 33 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013)". II. Expunerea succintă a procesului

Reclamanții A, B și C au solicitat instanței obligarea pârâtei S.C. D - S.R.L. la predarea, în deplină proprietate și liniștită posesie a suprafeței de 2.363 mp teren, în valoare de 2.400 lei, situată în comuna Zamostea, județul Suceava, precum și ridicarea unor construcții provizorii amplasate de pârâtă pe terenul revendicat.

În susținerea acțiunii au arătat că sunt proprietarii suprafeței totale de teren de 8.500 mp, dobândit în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. xxx din 1 octombrie 2003, încheiat la Biroul Notarului Public X - Suceava. După încheierea contractului, suprafața de teren de 2.363 mp a fost ocupată inițial de o societate comercială, iar la data de 22 martie 2008 a fost vândută către pârâtă. De la data ocupării de către pârâtă a suprafeței de teren au încercat, în repetate rânduri, prin mijloace amiabile, să o determine să nu le încalce proprietatea, însă au primit refuzul categoric al acesteia.

Prin întâmpinare, pârâta a susținut că pretențiile reclamanților nu sunt întemeiate, deoarece terenul a aparținut unei societăți comerciale, care a dobândit prin efectul legii dreptul de proprietate cu privire la terenul în litigiu.

S-a pus în vedere reclamanților obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 233 lei (133 lei + 100 lei), conform prevederilor art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă, dovada achitării taxei fiind depusă la fila 24 din dosarul de fond.

Judecătoria Rădăuți, prin Sentința civilă nr. 4.172 din 11 decembrie 2015, a respins acțiunea reclamanților, reținând că titlul de proprietate al reclamanților a fost emis fără respectarea dispozițiilor legale și fără o corectă identificare a terenului deținut la acea dată de societate, nefiind întocmite fișa cu schița terenului și procesul-verbal de punere în posesie, în care să se regăsească situația din teren.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, care au susținut că vânzătorii terenului aveau calitatea de proprietari, în calitate de moștenitori ai defunctului pe numele căruia s-a emis titlul de proprietate, însă pârâta a refuzat orice înțelegere cu privire la teren. În anul 2014 au demarat formalitățile pentru înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, însă cererea lor a fost respinsă, deoarece exista suprapunere în schițele care alcătuiesc documentațiile cadastrale ale reclamanților și ale pârâtei.

S-a pus în vedere apelanților obligația achitării taxei de timbru în cuantum de 80 lei, conform dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, dovada plății fiind făcută cu chitanța de la fila 14 dosar apel.

Prin Decizia nr. 776 din 15 iunie 2016, Tribunalul Suceava a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți, hotărârea fiind definitivă, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. S-a avut în vedere faptul că prima instanță a interpretat în mod corect probatoriul administrat în cauză, iar raportul de expertiză întocmit în apel a confirmat situația de fapt reținută la fond.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, susținând că instanțele au conferit în mod nelegal forță probantă absolută unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, cât timp pentru terenul în litigiu a fost emis titlul de proprietate nr. xxxx din 13 mai 1995. Mai mult, au subliniat că raportul de expertiză și suplimentul la acest raport au relevat o suprapunere a titlurilor în limita suprafeței de 908 mp, însă instanța a reținut contrariul.

La primirea cererii de recurs, curtea de apel a dispus comunicarea în scris către recurent a lipsurilor acesteia, respectiv dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 lei, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013.

Chitanța doveditoare a plății taxei a fost depusă la fila 27 din dosarul de recurs.

La termenul de judecată din 6 decembrie 2016, instanța de recurs a invocat excepția nulității recursului, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, față de împrejurarea că dovada achitării taxei de timbru nu a fost atașată la cererea de recurs. Față de această excepție, din oficiu, instanța a pus în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

La termenul de judecată din 10 ianuarie 2017, Curtea de Apel Suceava, luând act de concluziile părților, a considerat admisibilă sesizarea; prin aceeași încheiere a dispus și suspendarea judecății, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. III. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Prin Încheierea pronunțată la data de 10 ianuarie 2017, Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație si Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente: - Dosarul nr. 4.804/285/2014 al Curții de Apel Suceava - Secția I civilă este în curs de judecată, fiind în faza recursului; - instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în ultimă instanță; - cauza care formează obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al curții de apel învestită să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a recursului ar putea depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere. Astfel, se constată că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept 1 s-a reținut, în mod constant, că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural, dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecății. În speță, această condiție este îndeplinită, deoarece modul în care ar urma să fie interpretat și aplicat textul de lege cu privire la care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile influențează și soluția pe fond a cererii deduse judecății, în cauză fiind invocată excepția nulității cererii de recurs. 1 Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20.01.2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9.04.2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17.06.2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26.05.2016. - Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre. - Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor instanței supreme, consultate la data de 10 ianuarie 2017. IV. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenții-reclamanți au arătat oral, prin apărător, că actele normative care prevăd facilități la plata taxei judiciare de timbru sunt aplicabile atât căilor ordinare, cât și căilor extraordinare de atac, acestea nefiind excluse de sub incidența Ordonanțelor de urgență ale Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 193/2008, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008), și, respectiv, nr. 80/2013 și că nedepunerea dovezii achitării taxei judiciare de timbru odată cu cererea de recurs nu determină nulitatea recursului în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, atâta vreme cât obligația achitării acestei taxe a fost îndeplinită de parte, în termenul stabilit de instanță, prin adresa comunicată.

Intimata-pârâtă, prin apărător, a formulat în scris punctul său de vedere și a arătat că, așa cum rezultă din reglementările procedurale privind cerința timbrajului - art. 470 alin. (3), art. 486 alin. (2) și art. 494 din Codul de procedură civilă - lipsa atașării dovezii achitării taxei judiciare de timbru la cererea de recurs nu poate fi complinită până la termenul de judecată la care partea a fost citată în recurs. Pe de altă parte, având în vedere interesul fundamental al justițiabililor de a avea acces la calea extraordinară de atac a recursului, ca ultim nivel de jurisdicție în care își pot apăra drepturile, consideră că cerința atașării dovezii achitării taxei judiciare de timbru la cererea de recurs, sancționată cu nulitatea, este de natură a afecta grav efectivitatea exercitării căii de atac a recursului, cu consecința restrângerii nejustificate a accesului la justiție. De asemenea trebuie avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că scopul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, iar atunci când normele referitoare la formele ce trebuie respectate pentru introducerea unui recurs și aplicarea lor îi împiedică pe justițiabili să se prevaleze de căile de atac sunt încălcate prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție. În consecință, apreciază că dispozițiile art. 486 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă trebuie interpretate în sensul că lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru la cererea de recurs se poate complini, ulterior depunerii cererii de recurs, urmând procedura prevăzută de art. 33 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013. IV. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea recursului în Dosarul nr. 4.804/285/2014 al Curții de Apel Suceava - Secția I civilă a apreciat că dispozițiile art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora neîndeplinirea cerințelor prevăzute la alin. (2), și anume atașarea dovezii achitării taxei judiciare de timbru, este sancționată cu nulitatea (exceptând dispozițiile referitoare la asistarea, respectiv reprezentarea prin avocat, declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24.10.2014), au caracter special. Spre deosebire de judecata în primă instanță, când neîndeplinirea cerinței timbrării prevăzută de art. 197 din Codul de procedură civilă se comunică reclamantului, acesta primind un termen de 10 zile pentru complinirea lipsei [art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă] și de procedura prevăzută pentru calea de atac a apelului, unde lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată [art. 470 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă], în calea de atac a recursului există procedura expresă prevăzută de art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, această prevedere înlăturând de la aplicare dispozițiile cu caracter general, la care face referire art. 494 din Codul de procedură civilă.

Opinia instanței este că textul de lege menționat mai sus, care prevede "atașarea" la cererea de recurs a chitanței doveditoare a plății, trebuie interpretat în sensul său literal, deducându-se că declarația de recurs trebuie însoțită, sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, de dovada plății taxei judiciare de timbru. Prevederile din Codul de procedură civilă nu conțin alte precizări din care să rezulte posibilitatea prezentării, la o dată ulterioară, a dovezii plății taxei judiciare de timbru.

Reglementarea oferită de Codul de procedură civilă chestiunii timbrajului, pentru calea de atac a recursului, se coroborează cu prevederi din cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2008 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2013, referitoare la această cale de atac. Astfel, dispozițiile art. 24 și 25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 prevăd sume fixe, respectiv sume minime fixe pentru acțiunile evaluabile în bani, datorate în funcție de criticile avansate în recurs și de obiectul cauzei, scopul prezumat fiind acela de a nu pune partea în dificultate în ceea ce privește aprecierea cuantumului taxei, dat fiind faptul că, anterior înregistrării declarației de recurs, cuantumul taxei judiciare de timbru nu poate fi stabilit de instanța ce urmează a fi sesizată. Astfel, în opinia instanței, imposibilitatea indicării de către instanța de recurs a unui cuantum determinat al taxei judiciare de timbru, necesar părții pentru efectuarea plății și atașarea dovezii la declarația de recurs, este complinită de dispozițiile menționate anterior.

De asemenea, art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 prevede că solicitarea pentru acordarea ajutorului public judiciar în vederea exercitării unei căi de atac se adresează instanței a cărei hotărâre se atacă, în mod obligatoriu, înăuntrul termenului pentru exercitarea căii de atac, termen care se întrerupe o singură dată, dacă solicitantul depune înscrisurile prevăzute la art. 14 din ordonanță, iar de la data comunicării încheierii prin care s-a soluționat cererea de ajutor public judiciar ori, după caz, cererea de reexaminare, în sensul admiterii, respectiv al respingerii, începe să curgă un nou termen pentru exercitarea căii de atac. Se poate spune că textele de lege menționate anterior sunt corelate cu dispozițiile art. 486 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, prin aceea că prevăd, în cazul recursului, o sumă fixă pentru toate situațiile, astfel încât partea este în măsură să cunoască cel puțin suma minimă pe care o are de plătit (pentru acțiunile evaluabile în bani) încă de la momentul formulării recursului, existând posibilitatea ca ulterior instanța să pună în vedere părții să achite, într-un anumit termen, eventualele diferențe aferente valorii obiectului acțiunii. V. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Jurisprudența Curții de Apel Suceava - instanța de trimitere a comunicat că la nivelul Secției a II-a civile și al Secției de contencios administrativ și fiscal ale Curții, precum și la tribunalele din circumscripție practica judiciară este unitară, în sensul că lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru se poate complini ulterior depunerii cererii de recurs, urmând procedura prevăzută de art. 33 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013. Practica este neunitară doar la Secția I civilă a Curții, în sensul că unul din cele trei complete de recurs, respectiv cel care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciază că taxa judiciară de timbru aferentă recursului trebuie achitată cel mai târziu la data declarării căii de atac, iar celelalte complete apreciază că această taxă poate fi achitată inclusiv în termenul prevăzut de art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă. În sensul celor arătate au fost atașate hotărâri judecătorești relevante ale Secției I civile. Jurisprudența celorlalte instanțe din țară

Practica cvasiunanimă a instanțelor naționale, precum și opiniile teoretice exprimate de judecători sunt în sensul că neatașarea dovezii plății taxei judiciare de timbru la cererea de recurs nu atrage automat sancțiunea nulității recursului, această lipsă putând fi complinită ulterior depunerii cererii de recurs, în condițiile art. 33 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013. În argumentarea acestei opinii s-a susținut că: - între desființarea actului de procedură nul sau anulabil și înlăturarea vătămării procesuale prin refacerea actului de procedură este prevalentă refacerea actului cu respectarea tuturor condițiilor de valabilitate (art. 176-179 din Codul de procedură civilă); - instanța are obligația de a atrage atenția părții asupra neregularității (art. 200 din Codul de procedură civilă), în condițiile art. 33 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013; numai în situația în care recurentul nu acoperă această neregularitate devine incidentă sancțiunea nulității recursului; - nulitatea absolută expres prevăzută de textul ce se propune a fi interpretat prezumă o vătămare care poate fi înlăturată, așa cum rezultă din economia dispozițiilor art. 105 din Codul de procedură civilă de la 1865; - raportat la dispozițiile art. 494 sunt și prevederile art. 177 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care stipulează că actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia.

În sens contrar, Curtea de Apel Iași a comunicat că opinia unanimă a judecătorilor este în sensul că mențiunea referitoare la obligativitatea atașării la dosar a dovezii plății taxei judiciare de timbru este preluată din vechea reglementare; fiind vorba de o cerință legală extrinsecă cererii de recurs, atrage nulitatea cererii, necondiționată de existența vreunei vătămări; dispozițiile art. 33 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 nu sunt aplicabile în recurs, deoarece reglementează ipoteza neplății taxei de timbru pentru cererea de chemare în judecată. O astfel de opinie a fost exprimată și de o parte dintre judecătorii secțiilor a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a IV-a civilă ale Curții de Apel București și ai Tribunalului Călărași, cu argumentul că sancțiunea nulității recursului în această situație este aplicabilă, potrivit art. 486 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, care au caracter special, astfel că nu se va aplica procedura din apel, prevăzută la art. 470 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură civilă.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției Judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VI. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 608 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 24.11.2015, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, reținând că "autorul excepției nu critică, în sine, conținutul normativ al art. 33 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, ci modalitatea în care instanța de judecată a procedat la aplicarea acestor prevederi legale în cauza concretă dedusă judecății." Curtea a subliniat că "în jurisprudența sa a statuat, în mod constant, că reglementarea de către legiuitor a condițiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite". Cât privește dispozițiile art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, instanța de contencios constituțional le-a analizat din altă perspectivă decât cea care interesează în cauza de față. VII. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Deși nu vizează în mod direct aspectele cuprinse în sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, relevantă în ceea ce privește dovada achitării taxei judiciare de timbru este Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Hietsch împotriva României din 23 septembrie 2014, prin care s-a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constatându-se că reclamanta a achitat efectiv taxa judiciară de timbru prevăzută pentru examinarea recursului său și că a transmis tribunalului, prin scrisoare recomandată, dovada acestei plăți, în forma și termenele prevăzute de Codul de procedură civilă. Așa fiind, Curtea a reținut că: "1. Având în vedere dovada necontestată a acestei plăți și a transmiterii sale prin scrisoare recomandată se impune să se constate că anularea recursului este viciată de o eroare evidentă (a se vedea, mutatis mutandis, Șega împotriva României, nr. 29.022/04, pct. 37, 13 martie 2012). 2. Curtea consideră că nu i se poate imputa reclamantei că nu s-a asigurat că scrisoarea sa a parvenit instanței înainte de 30 ianuarie 2007, întrucât Codul de procedură civilă nu prevede o astfel de obligație, ci impune numai transmiterea actelor de procedură prin scrisoare recomandată, ceea ce reclamanta a făcut în termenul prevăzut de lege. În consecință, Curtea consideră că prin respingerea contestației reclamantei pe motiv că dovada plății nu se afla la dosar, tribunalul a dat dovadă de un formalism extrem de rigid care a adus atingere dreptului reclamantei de acces la o instanță. 3. Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că, prin anularea recursului reclamantei și prin respingerea contestației sale în anulare, Tribunalul Suceava a privat reclamanta de dreptul acesteia de acces la o instanță. 4. În consecință, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție." VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu întrunește cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv condiția ca instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță, soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere și această chestiune de drept să fie nouă. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilității sesizării

În privința regularității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi îndeplinite în mod cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza în ultimă instanță; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a arătat, în mod constant, că procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă are în vedere o chestiune de drept care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, ori incidența unor principii generale ale dreptului al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile, cu finalitatea împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie (spre exemplu, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5.10.2016).

Atunci când întrebarea adresată instanței supreme face referire la texte de lege sau la conținutul unui act normativ în vigoare, chestiunea de drept trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziții legale, iar nu din aplicarea acesteia în condițiile particulare ale speței, operațiune ce rămâne în atribuțiile instanței învestite cu soluționarea cauzei.

Metoda de interpretare constând în coroborarea unei norme juridice cu o altă normă de drept fie din același act normativ, fie dintr-un alt act normativ conduce la stabilirea înțelesului normei prin raportare la acele dispoziții legale care pot servi acestui scop, dată fiind legătura cu norma supusă interpretării. Dacă prin sesizarea formulată nu se urmărește, însă, stabilirea înțelesului sau conținutului normei, ci, pornindu-se de la un anumit rezultat al interpretării sistematice a dispozițiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei cu scopul de a se identifica soluția ce trebuie adoptată în cauză, nu se poate vorbi despre o chestiune de drept în înțelesul art. 519 din Codul de procedură civilă.

Chestiunea de drept care face obiectul pronunțării unei hotărâri prealabile în cauza de față vizează modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 486 alin. (2) și (3) din Codul procedură civilă, în sensul de a stabili dacă neatașarea dovezii plății taxei judiciare de timbru la cererea de recurs atrage sancțiunea nulității recursului sau lipsa dovezii achitării acesteia se poate complini ulterior depunerii cererii de recurs, urmând procedura prevăzută de art. 33 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013.

Altfel spus, sesizarea Curții de Apel Suceava vizează următorul aspect: dacă în aplicarea sancțiunii nulității recursului (excepție procesuală ce nu pune în discuție fondul dreptului) pentru neatașarea dovezii plății taxei judiciare de timbru la cererea de recurs poate fi urmată procedura prevăzută de art. 33 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013.

Așadar, în analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor expres și imperativ prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă se va avea în vedere împrejurarea că sesizarea vizează dezlegarea unei excepții procesuale, cea a nulității recursului, determinată de o neregularitate procedurală, ce constă în neatașarea la cererea de recurs a dovezii achitării taxei judiciare de timbru.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că instanța care a formulat sesizarea a pornit tocmai de la un anumit rezultat al interpretării dispozițiilor legale - art. 486 alin. (2) din Codul de procedură civilă - cu scopul de a identifica soluția ce trebuie adoptată în cauză.

Ceea ce se solicită presupune stabilirea chiar a modului de aplicare a legii la situația de fapt printr-un raționament juridic ce ar conduce la însăși soluționarea cauzei, operațiune ce excede atribuțiilor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prima condiție de admisibilitate instituită de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă impune ca pricina în care se ivește chestiunea de drept să se afle pe rolul unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.

Aceste instanțe pot sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, atunci când judecă potrivit competenței lor, în recurs sau în apel, în situația în care hotărârea pronunțată nu este supusă recursului.

Din această perspectivă se constată că litigiul în cadrul căruia a fost pronunțată încheierea de sesizare, aflat pe rolul Curții de Apel Suceava - Secția I civilă, are ca obiect recursul declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 776 din 15 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Suceava, hotărâre definitivă, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, cauza a fost soluționată în ultimă instanță de Tribunalul Suceava, care a pronunțat o hotărâre definitivă, ce nu se circumscrie dispozițiilor art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce reglementează obiectul recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu este îndeplinită nici condiția ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, chestiune ce trebuie să fie esențială.

În același timp, noțiunea de "soluționare pe fond a cauzei" trebuie înțeleasă în sensul dat de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care în jurisprudența sa 2 a reținut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural dacă, "prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecății." 2 Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.

În cauză, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită se circumscrie unei excepții procesuale, titularul sesizării punând în discuție modul de aplicare a sancțiunii nulității recursului în cazul neatașării dovezii privind plata taxei judiciare de timbru, prevăzută de art. 486 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă.

Art. 245 din Codul de procedură civilă definește excepția procesuală ca fiind "mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii."

Toate situațiile enumerate de dispozițiile sus-evocate sunt situații în care nu se pune în discuție fondul dreptului, motiv pentru care excepțiile procesuale (inclusiv excepția nulității recursului) nu pot face obiect al pronunțării unei hotărâri prealabile.

În sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept ce necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul înlăturării oricărei incertitudini ce ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Or, în cauza de față, aceste cerințe nu sunt îndeplinite, atât timp cât chestiunea de drept nu prezintă o dificultate în rezolvare, textul de lege în discuție este complet, clar, concis, așa încât o interpretare corectă a prevederilor în vederea soluționării cauzei impune realizarea unei analize de conținut, fiind atributul exclusiv al instanței de trimitere să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative, consacrate doctrinar și jurisprudențial, inclusiv principiul dreptului de acces la justiție prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și corelarea lor cu alte dispoziții legale, în ipoteza în care cele prezente nu sunt complete și această corelare este permisă.

În cauză nu este îndeplinită nici condiția noutății chestiunii de drept. Art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "noutate" și nici nu oferă criterii pentru conturarea acesteia, așa încât rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să decidă dacă chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Pentru a conchide asupra noutății chestiunii de drept este necesar a se observa scopul legiferării acestei instituții procesuale a hotărârii prealabile, ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în practica instanțelor judecătorești (control a posteriori).

Un act normativ recent adoptat sau recent intrat în vigoare are mai degrabă un potențial de a conține probleme noi de drept care ar fi susceptibile de a genera practică neunitară, decât un act normativ intrat în vigoare de mai mult timp. Cu toate acestea, nu se poate nega de plano, doar pe baza criteriului vechimii, că un act normativ mai vechi nu poate genera chestiuni noi de drept, întrucât este posibil ca o instanță să fie chemată să se pronunțe pentru prima dată asupra respectivei probleme de drept, după cum sunt posibile modificări sau completări ulterioare mai recente ale actului normativ, care să ridice probleme de interpretare.

Ca atare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor în urma unei interpretări mai adecvate, în timp ce opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Orientarea majoritară a instanțelor spre o anumită interpretare a normelor analizate face ca, pe de o parte, chestiunea de drept supusă dezbaterii să își piardă caracterul de noutate, iar, pe de altă parte, ca problema de drept să nu mai prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Or, așa cum rezultă din jurisprudența analizată la punctul V din prezenta decizie, chestiunea ce se solicită a fi dezlegată prin pronunțarea unei hotărâri prealabile și-a clarificat înțelesul în practica și în opinia majoritară a instanțelor, acestea stabilind aceeași interpretare a dispozițiilor art. 486 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, în raport cu procedura prevăzută de art. 33 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013. Chiar și instanța de trimitere - Curtea de Apel Suceava - prin Adresa nr. 1.686/A/25 aprilie 2017 a arătat că, asupra problemei de drept enunțate, practica este unitară și că doar la nivelul Secției I civile unul din cele 3 complete de recurs, respectiv cel care a formulat sesizarea, are o altă opinie.

Pentru toate aceste considerente,