ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 903/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 903/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 903/2016

Deliberând

asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 84 din 21

ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC

A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin CN B. SA, dispunându-se

obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei totale de

10.498.728,92 euro, în echivalent lei la data plății efective,

reprezentând despăgubiri ca urmare a exproprierii și T.V.A. aferent.

În motivarea

sentinței, s-a reținut, în esență, că reclamanta, prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 mai 2003 de B.N.P., C.,

a devenit proprietara terenului intravilan în suprafață de 19.999,62

mp situat în com. Ștefăneștii de Jos, județul Ilfov, cu

număr cadastral, înscris în C.F. a com. Ștefăneștii de Jos.

Prin

Hotărârea nr. 367 din 7 iulie 2009 emisă de către CN B. SA au

fost stabilite despăgubiri în sumă de 2.268.745 lei pentru o parte

din terenul proprietatea reclamantei, în suprafață de 3.134 mp,

expropriată în vederea realizării construcției autostrăzii

București - Brașov, tronsonul București - Ploiești, al

cărei amplasament a fost aprobat prin H.G. nr. 425/2008.

Învestită

fiind cu soluționarea cererii părții nemulțumite de acest

cuantum, instanța a apreciat că în componența

despăgubirilor ce urmează a fi acordate expropriatului trebuie

să se regăsească atât valoarea reală a imobilului

expropriat, cât și prejudiciul suferit.

Dat fiind

faptul că despăgubirile trebuie să exprime valoarea imobilului

la data exproprierii, instanța și-a însușit raportul de

expertiză efectuat în cauză, în sensul că valoarea terenului

expropriat este de 5.279.629.793 lei, echivalentul a 1.244.198 euro.

Din

conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză,

rezultă că la data exproprierii valoarea terenului era de 326 euro/mp

și nu de 172 euro/mp, cum a stabilit CN B. SA, ceea ce înseamnă

că, la evaluarea terenului, pârâtul nu a ținut cont de amplasarea

terenului, deschiderea acestuia la șoseaua de centură,

utilitățile la care este acordat, etc. Susținerea pârâtului

potrivit căreia prețul de 375 euro/mp este exagerat nu a fost

primită, dat fiind faptul că și din expertizele extrajudiciare

depuse în cauză de către reclamantă rezultă aproximativ

aceleași valori pentru imobilul sus menționat.

În ceea ce

privește prejudiciul suferit, instanța a reținut că

reclamanta pretinde că se compune din: suma cu care a scăzut valoarea

terenului învecinat celui expropriat, rămas în proprietatea SC A. SRL,

scăderea valorii construcției ramase în proprietatea reclamantei,

amplasate în imediata vecinătate a terenului expropriat, prejudiciul

suferit ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere încheiat

la data de 18 iulie 2007 și T.V.A. aferent sumelor sus menționate.

Instanța

a avut în vedere faptul că, din raportul de expertiză efectuat în

cauză că restul de teren, respectiv 15.339 mp, rămas în

proprietatea reclamantei, identificat cu nr. cadastral, înscris în C.F. a com.

Ștefăneștii de Jos, este afectat, în parte, de zona drumului

public, respectiv a autostrăzii și restricțiile legale impuse

acestei zone.

În aplicarea art.

14, 16, 17 și 18 din O.G. nr. 43/1997, 7.884 mp din teren se află în

zona de siguranță, iar 3.960 mp în zona de protecție. Așadar,

prin exproprierea celor 3.134 mp, sunt afectați în întregime și

ceilalți 15.339 mp, rămași în proprietatea reclamantei, în

sensul că 11.844 mp (7.884 mp+3.960 mp) se află în zonele de

siguranță și protecție ale autostrăzii, iar

diferența rămâne nesemnificativă și greu de utilizat la

parametrii și scopul pentru care a fost achiziționat. Rezultă în

atare situație că suprafața de teren rămasă în

proprietatea reclamantei a suferit o depreciere a valorii în proporție de

100%.

Deși

pârâtul ar fi putut să exproprieze întreaga suprafață sau cel

puțin alături de cei 3134 mp și suprafața de teren ce se

află în zonele de siguranță și protecție, acesta a

preferat să dispună exproprierea doar pentru suprafața de 3.134

mp, fără însă a plăti o dreaptă și

prealabilă despăgubire. Chiar dacă aparent suprafața

expropriată pare mică în raport cu suprafața rămasă,

valoarea acesteia pentru patrimoniul reclamantei se regăsește și

în prejudiciul produs acesteia, prin aceea ca nu mai poate folosi si utiliza

normal întreaga suprafața de teren rămasă. Trunchierea

imobilului teren s-a făcut în așa manieră încât suprafața

rămasă, chiar dacă este mare, devine aproape inutilă.

Instanța

a apreciat că reclamantei i s-a impus o sarcină excesivă, aceea

de a suporta de o manieră exclusivă utilitatea publică a

funcționării autostrăzii, astfel încât dreptul său de

proprietate a fost încălcat, ceea ce contravine atât dispozițiilor

constituționale, cât și Convenției Europene a Drepturilor Omului

și a considerat că în stabilirea despăgubirii cuvenite

reclamantei trebuie să fie incluse și: scăderea valorii

terenului învecinat celui expropriat, rămas în proprietatea reclamantei

(6.089.583 euro), scăderea valorii construcției rămase în

proprietatea reclamantei, amplasate în imediata vecinătate a terenului

expropriat (391.700 euro).

În ceea ce

privește prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului

contractului de închiriere (1.175.952 euro) încheiat la data de 18 iulie 2007,

instanța a reținut că din contractul de închiriere depus la

dosar rezultă că reclamanta a închiriat bunul pe o perioadă de

10 ani cu o chirie lunară de 4.644 euro+T.V.A. pentru hală

producție și 3600 euro+T.V.A. pentru birouri. Ulterior, din cauza

exproprierii, s-a restrâns spațiul închiriat și chiria aferentă

la suma de 500 euro.În atare situație, reclamanta a dovedit că în

urma exproprierii au existat consecințe negative în patrimoniul său,

consecințe ce se circumscriu noțiunii de prejudiciu.

În ceea ce

privește T.V.A., dat fiind că despăgubirea este purtătoare

de această taxă, pârâtul va suporta și cuantumul acesteia

(2.136.343,92 euro), având în vedere art. 38 din Legea nr. 33/1994, potrivit

cărora toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurii de

expropriere se suportă de expropriator.

Prin Decizia

civilă nr. 76 din 5 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civil, au fost admise apelurile formulate de

pârâtul Statul Român, prin CN B. SA și de Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței nr. 84 din 21

ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, pe care a schimbat-o în parte.

În

consecință, s-a stabilit valoarea despăgubirilor din expropriere

cuvenite reclamantei la suma totală de 2.779.300 euro, în echivalent în

lei, din care 576.700 euro despăgubiri pentru suprafața

expropriată de 3.134 mp și 2.202.600 euro prejudiciul încercat prin

deprecierea valorii restului de proprietate de 15.339 mp teren, a obligat

pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.240.252 euro, în

echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri

rămase neachitate din suma stabilită mai sus și a respins

cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în

deprecierea valorii construcției, ca neîntemeiată.

Totodată,

s-a anulat în parte sentința apelată, în sensul că:

S-a respins

pe fond capătul de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea

beneficiilor din contractul de închiriere, ca urmare a renunțării

reclamantei la drept, a dispus majorarea onorariului comisiei de experți

formata din D., E. și F. de la 2.100 lei la 6.000 lei, cuvenit în mod egal

experților, a obligat apelantul Statul Român, prin CN B. SA să

plătească experților diferența de onorariu de 3.900 lei,

prezenta hotărâre fiind executorie în acest sens și a respins cererea

apelantului Statul Român privind cheltuielile de judecată și a

obligat pe apelantul Statul Român, prin CN B. SA la 7.000 lei cheltuieli de

judecată către reclamantă.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a confirmat situația de fapt

reținută de către prima instanță, arătând, în

plus, că printr-o altă hotărâre, cu nr. 3/18 martie 2008

emisă de CN B. SA - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus

exproprierea pentru o altă suprafață de 1.527 mp teren, parte

din suprafața totală deținută de către

reclamantă, ce nu face obiectul discuției în dosarul prezent (ci al

unui alt dosar), care interesează exclusiv suprafața de 3.134 mp,

expropriată prin Hotărârea nr. 367/2009.

Or, prin

sentința apelată, tribunalul a acordat despăgubiri nu numai

pentru suprafața astfel expropriată, dar și pentru

suprafața de 15.339 mp rămasă neexpropriată, dar

afectată în urma exproprierii, ca și pentru prejudiciul legat de construcție,

reținând o altă valoare pentru terenul expropriat, anume valoarea de

397 euro/mp, calculată de experți prin expertiza efectuată în

fața tribunalului la momentul exproprierii.

În

privința modalității de evaluare a terenului expropriat, Curtea de

Apel a constatat că se pun în discuție trei aspecte: legalitatea

expertizei efectuate în fața tribunalului, în raport de dispozițiile art.

26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994; alegerea momentului la care să se

facă evaluarea despăgubirilor (la momentul efectuării expertizei

în apel, la momentul judecății în primă instanță sau

la data exproprierii); alegerea între evaluarea făcută exclusiv pe

baza contractelor de vânzare-cumpărare și cea făcută și

pe baza hotărârilor de expropriere pentru terenuri învecinate.

În ceea ce

privește legalitatea expertizei efectuate în fața tribunalului, în

raport de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, Curtea a

constatat că prin raportul de expertiză efectuat în fața primei

instanțe, întocmit la nivelul aprilie 2010, s-a făcut evaluarea

imobilului atât la momentul exproprierii (septembrie 2009), cât și la data

expertizei.

Instanța

de apel a considerat că este nelegală raportarea experților,

pentru evaluarea făcută la cele două momente de evaluare, la

oferte de vânzare extrase de experți de pe piața imobiliară,

precum și la hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru

terenuri expropriate învecinate. În contextul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

raportul de evaluare trebuie să determine prețul cu care se vând în

mod obișnuit imobile similare, ceea ce semnifică faptul că

trebuie să se aibă în vedere prețuri convenite în convenții

de vânzare-cumpărare încheiate efectiv, iar nu oferte de vânzare, care nu

reflectă decât cererea vânzătorului de a primi un anumit preț,

dar nu și realitatea acestui preț. Sintagma „în mod obișnuit”

semnifică prețul în general practicat, ceea ce impune analiza mai

multor contracte de vânzare-cumpărare.

Nici alte

hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru exproprierea unor

terenuri învecinate nu reprezintă comparabile dintre cele prevăzute

de art. 26 din Legea nr. 33/1994, care trebuie să fie convenții de

înstrăinare încheiate pe piața imobiliară. Or, hotărârile

de stabilire a despăgubirilor în cazul unor exproprieri sunt acte unilaterale

emise în cadrul unor proceduri legale. Faptul că aceste hotărâri de

expropriere ar trebui să reflecte la rândul lor valoarea reală a

imobilului expropriat și deci ar trimite implicit la valoarea de

tranzacționare pe piață nu constituie un temei pentru evaluarea

directă pe baza acestor hotărâri, atât timp cât criteriile legale

sunt altele, anume prețurile obișnuite pe piața imobiliară

și cât timp din probele administrate nu rezultă că ar exista o

corespondență între aceste prețuri obișnuite pe piața

imobiliară și valorile stabilite prin hotărârile de expropriere.

Or, în cauză, această lipsă de corespondență dintre

prețurile obișnuite ale unor terenuri similare și valorile

stabilite prin hotărârile de expropriere pentru terenuri învecinate a

căror luare în considerare o solicită reclamanta este evidentă,

așa cum a rezultat din raportul de expertiză întocmit în apel.

Prin raportul

de expertiză întocmit în fața instanței de apel, experții

au evaluat terenul de 3.134 mp astfel: la momentul exproprierii (septembrie

2009), prin raportare exclusiv la contracte de vânzare cumpărare, valoarea

rezultată a fost de 224 euro/mp, iar prin raportare și la

hotărârile de stabilire a despăgubirilor - 375 euro/mp; la data

expertizei în apel (noiembrie 2012), prin raportare exclusiv la contracte de

vânzare-cumpărare, valoarea rezultată a fost de 184 euro/mp, iar prin

raportare și la hotărârile de stabilire a despăgubirilor,

valoarea rezultată a fost de 323 euro/mp.

Rezultă

din aceste evaluări diferențe foarte mari între cele două modalități

de evaluare, de aproape 70%, ceea ce relevă incorectitudinea

evaluării efectuate prin luarea în considerare a hotărârilor de

expropriere.

Astfel, atât

timp cât evaluarea făcută exclusiv pe baza contractelor de

vânzare-cumpărare, care reflectă valoarea „cu care se vând în mod

obișnuit” terenuri similare este într-un anumit sens, introducerea drept

comparabilă și a unor hotărâri de expropriere nu ar trebui

să modifice în mod important evaluarea, dacă aceste hotărâri de

expropriere ar reflecta și ele valoarea reală de piață. În

momentul în care, însă, evaluarea făcută și prin

considerarea acestor hotărâri de expropriere este atât de semnificativ

modificată față de evaluarea făcută exclusiv pe baza

de contracte de vânzare-cumpărare, rezultă în mod logic că de

fapt comparabilele reprezentate de hotărâri de expropriere ies din marja

convențiilor de vânzare-cumpărare și nu reflectă

prețul real din aceste convenții. De aceea, respectând

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, nu poate fi avută în

vedere evaluarea făcută prin raportare și la hotărâri de

expropriere pentru terenuri învecinate.

S-a opinat

că nu este rolul instanței să explice această modalitate de

evaluare a despăgubirilor făcută chiar de expropriator în

diferitele hotărâri de expropriere existente la dosar și

diferențele de evaluare făcute de expropriator între terenuri absolut

învecinate. Curtea a observat diferențele mari de evaluare făcute de

expropriator pentru terenuri învecinate (terenuri învecinate cu cel al

reclamantei și cu situație similară au fost evaluate de

expropriator la sume de 446 euro mp, 329 euro/mp și 315 euro/mp, în vreme

ce reclamantei expropriatorul i-a oferit numai 172 euro/mp). Într-adevăr,

este greu de explicat asemenea diferențe de evaluare, în condițiile

în care și raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză

relevă că utilitățile acestor alte terenuri erau similare

cu cel al reclamantei SC A. SRL. Pe de altă parte, Curtea nu este în

măsură decât să soluționeze prezenta cauză,

fără a pune în discuție valorile primite de alte persoane

expropriate, iar în raport de dispozițiile legale, s-a conchis în sensul

că nu poate fi avută în vedere evaluarea făcută pe baza

hotărârilor de stabilire a despăgubirilor pentru terenuri învecinate.

În

consecință, instanța de apel a înlăturat expertiza

efectuată în primă instanță, ca fiind nelegală în

raport de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, și a

fost valorificată expertiza efectuată în faza apelului, în forma

întregită. S-a apreciat că acest ultim raport a fost întocmit cu

respectarea dispozițiilor legale, evaluarea făcându-se prin raportare

la mai multe contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare. S-au

reținut de către experți și indicii de corecție adecvați

în raport de timpul scurs de la data încheierii contractelor care au servit

drept comparabile și evoluția pieței imobiliare pe această

perioadă, cât și în funcție de amplasamentul și

caracteristicile terenului. Acești indici de corecție nu au fost

combătuți în mod justificat de părți.

În ceea ce

privește momentul la care trebuie efectuată evaluarea

despăgubirilor, Curtea a stabilit că acesta este cel al

efectuării expertizei în apel, legal întocmită și care

reflectă prima evaluare corectă a terenului.

Nu a fost

avută în vedere nici valoarea de la data exproprierii, așa cum

solicită intimata reclamantă, deoarece din aplicarea coroborată

a dispozițiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 și art. 26

din Legea nr. 33/1993 se relevă că evaluarea despăgubirilor se

face la momentul raportului de expertiză. Aceste prevederi legale au fost

verificate sub aspectul constituționalității de către

Curtea Constituțională din perspectiva caracterului prealabil și

just al despăgubirii - în condițiile în care, în cursul judecății,

valoarea terenului se stabilește la momentul întocmirii raportului de

expertiză și nu la momentul exproprierii - stabilindu-se în numeroase

decizii că nu contravin art. 44 alin. (3) din Constituția României,

deoarece conțin suficiente garanții menite să ocrotească

și să garanteze dreptul de proprietate al titularilor supuși

procedurii de expropriere, inclusiv prin prisma exigențelor

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ce

privește Decizia nr. 984/2012 pronunțată de Curtea

Constituțională, invocată de intimata-reclamantă, instanța

de apel a considerat că nu relevă un reviriment de practică a

Curții Constituționale, care să justifice ignorarea deciziilor

anterior pronunțate, prin care se insistă că textul este perfect

constituțional, deoarece obiectul controlului de neconstituționalitate

l-a făcut art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 într-o formă care

este inaplicabilă în cauză și care a fost în vigoare o

scurtă perioadă de timp, între noiembrie 2008 și ianuarie 2009,

când prin O.U.G. nr. 228/2008 s-a revenit la forma anterioară a textului.

Pe de altă parte, argumentele dezvoltate în cuprinsul Deciziei nr. 984/2012,

deși par să contureze un punct de vedere contrar celor asumate

anterior de instanța de control constituțional, nu

tranșează totuși chestiunea în discuție într-o maniera care

să se constituie într-o schimbare de practică.

Curtea a

înlăturat apărarea intimatei-reclamante conform căreia, prin

apelurile formulate, nu s-a criticat raportarea primei instanțe la

momentul exproprierii, constatând că, prin ambele apeluri, se invocă

încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, critică ce,

coroborată cu caracterul devolutiv al apelului, atrage verificarea

legalității sentinței tribunalului sub toate aspectele puse în

discuție de aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Astfel, a

fost avut în vedere raportul de expertiză întocmit în apel de

experții E., D. și F., respectiv evaluarea făcută prin

acesta doar pe baza contractelor de vânzare-cumpărare, la momentul

întocmirii raportului - depus la termenul din data de 5 februarie 2013 - din

care rezultă că valoarea terenului expropriat de 3.134 mp este de 184

euro/mp, determinând un total de 576.700 euro.

În ce

privește restul de proprietate rămas neexpropiat, Curtea de Apel a

constatat că sunt nefondate criticile apelanților în sensul că

nu se cuvin despăgubiri intimatei reclamante pentru suprafața de

15.339 mp, față de dispozițiile art. 14, 16, 17, 47 alin 11 din O.G.

nr. 43/1997.

Conform

raportului de expertiză întocmit în fața tribunalului, din

suprafața de 15.339 mp, 7.884 mp este situată în zona de

siguranță, iar suprafața de 3.960 mp teren reprezintă zona

de protecție.Pentru suprafețele de teren astfel afectate de zona de

siguranță și de protecție, utilizarea terenului nu mai

poate fi făcută în raport de categoria sa de teren intravilan, cu

potențial construibil, ci exclusiv pentru culturi agricole sau forestiere

pentru terenul afectat de zona de protecție și pentru cel afectat de

restricțiile de construire instituite de art. 47 alin. (1)1 din O.G. nr.

43/1997, iar pentru terenul situat în zona de siguranță nici

măcar aceste utilizări agricole nu mai pot fi date.

S-a apreciat

că este evidentădeprecierea valorică majoră suferită

de aceste suprafețe de teren, față de situația

anterioară exproprierii, când terenul era intravilan și cu

potențial construibil, potențial pe care reclamanta chiar l-a

valorificat anterior exproprierii, prin construirea depozitului aflat în prezent

pe teren.

Experții

au evaluat prin raportul de expertiză întocmit în apel această

depreciere valorică la suma de 173 euro/mp pentru terenul de 7.884 mp

afectat de zona de siguranță și la suma de 150 euro/mp pentru

suprafața de 3.960 mp afectată de zona de protecție.

Experții au dat o valoare de 1 euro/mp pentru terenul afectat de zona de

siguranță și care nu poate primi nici măcar utilizare

agricolă și o valoare de 24 euro/mp pentru terenul afectat de zona de

protecție, care poate fi folosit pentru culturi agricole. Plecând de

aceste valori, experții au calculat deprecierea menționată mai

sus prin raportare la prețul pe care terenul l-ar fi avut ca teren

intravilan construibil. Se observă că pentru aceste două loturi

de teren experții au plecat de la o valoare a terenului (neafectat de

expropriere) de 174 euro/mp (inferioara deci celei date lotului din

față, expropriat, fiind aplicați indici de corecție

față de amplasamentul acestor loturi).

Curtea de

Apel și-a însușit această modalitate de evaluare a

prejudiciului, constatând că este raportată la criteriul obiectiv al

utilizărilor pe care le mai poate avea terenul în urma exproprierii, iar

prejudiciul este cert.

Aceeași

este situația și cu suprafața rămasă de 3.495 mp,

neafectată de zona de siguranță sau de protecție, dar

afectată de restricții de construire, datorită lățimii

terenului de numai 10-11 m și datorita faptului că nu mai are

deschidere directă la stradă.Astfel, s-a dovedit cu înscrisurile

depuse că autoritățile competente în materie au refuzat

intimatei reclamante eliberarea certificatului de urbanism și a

autorizației de construire, având în vedere restricțiile urbanistice

și legale existente. Au fost depuse adresele emise de Primăria

Ștefăneștii de Jos din 2009 și din 2010 de către

Arhitectul șef al Consiliului Județean Ilfov prin care se atestă

că terenul rămas neexpropriat devine neconstruibil. Este

adevărat că aceste acte nu relevă ce proiect vizau cererile

intimatei reclamante, anume dacă vizau un proiect care urma să

aibă amplasamentul înăuntrul suprafeței de 50 mp,. de la

marginea asfaltică sau pe restul suprafeței de 3.495 mp, neafectată

de zona de siguranță sau de protecție.Curtea nu și-a

însușit pe deplin nici cele menționate în aceste adrese, fiind

evident că adresa Primăriei Ștefăneștii de Jos este

inexactă, făcând referire la suprafața expropriată de

18.473 mp, în timp ce nici adresa emisă de Arhitectul șef nu este

foarte exactă, nefăcând nicio mențiune referitor la

suprafața de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță sau

de protecție.

Prejudiciul

suferit de intimata reclamantă este, însă, cert, constând în

deprecierea valorică evidentă a acestei suprafețe de teren, care

reprezintă la acest moment un teren mai puțin atractiv și care,

deși construibil, se pretează unor categorii de proiecte limitate,

din cauza dimensiunilor laturii de 10-11 m, dar și a localizării sale

în spatele proprietății, situație care impune găsirea unei

soluții de acces (acces care nu se va putea face, în mod logic, direct

dinspre autostradă). Este evident că această suprafața de

teren, deși rămâne construibilă, este construibilă în

condiții foarte restrictive, ceea ce îi determină o scădere de

valoare considerabilă.

Curtea

și-a însușit valoarea deprecierii acestui teren calculată de

către experți în apel, de 70 euro/mp (evaluând propriu-zis terenul la

acest moment, raportat la situația lui actuală în urma exproprierii

la suma de 104 euro/mp), sens în care, în raport de dispozițiile art. 26

din Legea nr. 33/1994, a acordat reclamantei și despăgubiri pentru

prejudiciul suferit prin deprecierea restului de proprietate rămasă

neexpropriată, de 15.339 mp teren, depreciere evaluată în total la

suma de 2.202.600 euro, conform raportului de expertiză (refăcut)

efectuat în apel.

Au fost

înlăturate susținerile apelanților în sensul că terenul

rămas neexpropriat ar suferi, dimpotrivă, un spor de valoare,

datorită apropierii de autostrada proiectată, fiind evident că

acest lucru nu se întâmplă, de vreme ce terenul este afectat de

restricțiile legale ca zonă de siguranță și de

protecție, iar diferența rămasă are o poziție și

dimensiuni foarte dezavantajoase pentru construire. Au fost apreciate ca nefondate

susținerile apelantului Statul Român în sensul că aceste

pretenții reprezintă o îmbogățire fără justă

cauză, de vreme ce reclamanta rămâne și proprietară a

terenului și beneficiară a despăgubirilor, iar pe de altă

parte, reclamanta ar fi putut solicita exproprierea totală: dacă

Statul ar fi dorit să evite el însuși această situație

pretins imorală, avea posibilitatea să dispună exproprierea

întregii suprafețe, în plus, despăgubirile calculate de experți

nu reprezintă valoarea integrală a terenului, ci doar deprecierea

valorică a terenului ca diferență dintre valoarea terenului

dacă nu ar fi existat exproprierea și valoarea acestuia în urma

exproprierii.

Instanța

de apel a primit, însă, criticile apelanților referitoare la suma

acordată de tribunal drept despăgubiri pentru prejudiciul suferit de

intimata reclamantă printr-o pretinsă depreciere a construcției.

Astfel, s-a constatat că experții au calculat această depreciere

a valorii construcției printr-un raționament care consideră o

anumită capacitate diminuată de închiriere și o chirie

diminuată în cuantum. S-a considerat în acest sens că urmare a

proiectului autostrăzii construcția nu mai poate fi (nu a mai putut

fi) închiriată în egală măsură, gradul de ocupare fiind mai

mic, iar chiria percepută poate fi /este mai mică.

Curtea a

apreciat că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre

expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat de

reclamantă, raționamentul experților este speculativ și

nedovedit. Astfel, nu rezultă în niciun fel dovada faptului că atât

gradul de ocupare eventual diminuat al construcției, cât și nivelul

mai mic al chiriei s-ar datora proiectului autostrăzii și nu

oricăror altor cauze externe. Calculul în sine făcut de experți

este speculativ, incluzând în principal factori absolut aleatorii și

speculativi.

Faptul

că în discuție este o perioadă de scădere drastică a

economiei și a pieței imobiliare face la fel de credibilă

ipoteza că aceste aspecte nu au nicio legătură cu proiectul autostrăzii.

Altfel spus, diminuarea gradului de ocupare al construcției cu

destinație de depozit și birouri, ca și reducerea chiriei

percepute, s-ar putea datora în egală măsură faptului că

activitatea economică este profund afectată în ultimii ani, fiind de

notorietate că există în București și în zonele limitrofe

hectare întregi de spații de depozitare și birouri libere, care nu

pot fi închiriate, aceste spații rămânând, așadar,

neproductive.S-a considerat, astfel, că raportul de expertiză este

total irelevant sub aspectul legăturii de cauzalitate dintre

expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat.

S-a

considerat că sunt emise pro causa cele două adrese emise de

către societățile SC G. SRL și SC H. SRL, remarcându-se

similitudinea până la identitate pe alocuri între modul lor de redactare,

între chiriile oferite (pentru spațiile de depozitare, de birouri și

parcare) și motivele pentru care oferă aceste chirii (în

esență, pentru că spațiul este afectat de lucrările la

autostradă și lipsește zona de protecție).În ce

privește somația emisă de Stat către

intimata-reclamantă sub nr. 3727/2012, în care se face vorbire de

necesitatea existenței unui contract de ocupare a zonei drumului domeniu

public, în caz contrar intervenind desființarea construcției, Curtea

a constatat că aceasta vizează o situație viitoare, care nu

poate fi avută în vedere la acest moment. În mod evident, în cazul în care

în viitor se va pune problema desființării construcției, se va

putea discuta prejudiciul astfel încercat de reclamantă.

În ce

privește cererea reclamantei ca instanța să oblige pe pârât

și la plata T.V.A.-ului aferent acestor sume acordate drept

despăgubiri, instanța de apel a reținut că reclamanta

invocă faptul că sumele pe care ea le va încasa cu titlu de

despăgubiri sunt purtătoare de T.V.A., și nu o pretenție

distinctă de despăgubirile propriu-zise, cu titlu de prejudiciu

încercat din expropriere. În acest context, a considerat că o asemenea

pretenție excede cauzei, deoarece obiectul cererii îl constituie

stabilirea despăgubirilor cuvenite conform art. 26 alin. (1) din Legea nr.

33/1994, iar nu stabilirea taxelor și impozitelor datorate de

reclamantă în conformitate cu legislația fiscală, acest aspect

putând face obiectul analizei într-un cadru care să deschidă un

contencios fiscal.

Pe de

altă parte, dacă reclamanta a înțeles să deducă

judecații această pretenție, în sensul că plata către

stat a T.V.A.-ului ar reprezenta un prejudiciu suplimentar, Curtea de Apel a

apreciat că acesta, chiar dacă ar fi datorat (aspect pe care nu îl

poate tranșa instanța civilă în prezentul litigiu), nu poate fi

considerat un prejudiciu în contextul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Taxa pe valoarea adăugată reprezintă o taxă datorată

bugetului de stat, una din impunerile fiscale, iar plata acesteia nu poate fi

privită ca un „prejudiciu”, chiar dacă în mod logic plata unor

asemenea sarcini fiscale produce o diminuare a patrimoniului.

În ce

privește apărarea intimatei-reclamante conform căreia prin

apelurile formulate nu s-a criticat acordarea de T.V.A., instanța de apel a

apreciat că atât timp cât aceasta nici nu poate fi privită ca o

pretenție distinctă, fiind vorba de o taxă care s-ar

„atașa” despăgubirilor, nici nu era necesară formularea unei

critici distincte. Având în vedere considerentele expuse, hotărârea primei

instanțe a fost schimbată în sensul înlăturării

obligării Statului și la plata unei sume reprezentând T.V.A.-ul. Curtea

de Apel a constatat că reclamanta a încasat deja echivalentul sumei de

539.048 euro, astfel că pârâtul a fost obligat doar la plata

diferenței de 2.240.252 euro, în echivalent în lei la data

plății.

Totodată,

având în vedere că pe parcursul judecății apelului reclamanta a

renunțat la pretențiile privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor

din contractul de închiriere, în baza art. 247 alin. final C. proc. civ., a

fost anulată în parte sentința și respinsă pe fond această

pretenție.

Curtea de

Apel a apreciat că este întemeiată cererea experților D.,

Dunăreana Mihail și F. de majorare a onorariului lor, față

de complexitatea și acuratețea raportului de expertiză întocmit,

sens în care a dispus majorarea onorariului comisiei de experți de la

2.100 lei la 6.000 lei, cuvenit în mod egal experților, și a obligat

pe apelantul Statul Român, prin CN B. SA, la plata către experți a

diferenței de onorariu de 3.900 lei.

Împotriva deciziei

menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta SC

A. SRL, cât și pârâtul Statul Român prin CN B. SA.

Prin Decizia

civilă nr. 5145 din 08 noiembrie 2013 pronunțată de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

fost respinsă excepția nulității recursului pârâtului, a

fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei

nr. 76/A din 5 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, a fost admis recursul formulat de pârâtul Statul Român prin CN

B. SA, a fost casată în parte decizia atacată, cauza fiind

trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel cu privire la

prejudiciul constând în deprecierea valorii terenului neexpropriat de 15.339

mp. De asemenea, au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

În

pronunțarea acestei soluții, Înalta Curte a reținut următoarele:

I. În ce

privește recursul declarat de către reclamanta SC A. SRL s-a

constatat că este nefundat.

S-a avut în

vedere că deși s-a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs

dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea

criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează doar în

cazurile de recurs descrise de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., din

perspectiva cărora vor fi analizate în cauză.

Astfel,

pretinzând că instanța de apel s-a pronunțat plus petita,

recurenta susține, în fapt, depășirea limitelor învestirii în

raport de motivele de apel, critică ce presupune verificarea

respectării prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele

devoluțiunii în apel, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și

nu al celui de la pct. 6 al art. 304, explicit invocat de către

recurentă. Acest din urmă motiv de recurs („dacă instanța a

acordat mai mult decât s-a cerut”) se referă la modul de soluționare

de către instanța de apel a pretențiilor din cererea de chemare

în judecată, atunci când a fost evocat fondul cauzei, și nu la

soluționarea căii ordinare de atac în limitele cererii de apel, ca

atare, nu este incident în cauză, critica recurentei urmând a fi

evaluată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța

de apel a apreciat în mod corect că, susținându-se de către

ambii apelanți aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994 în privința modului de evaluare a

despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate, a fost învestită cu

cercetarea aplicării acestei norme, de către prima

instanță, sub toate aspectele, inclusiv în privința momentului

la care se evaluează despăgubirile în etapa

jurisdicțională.

În mod

necontestat, ambii apelanți au dezvoltat critici referitoare la criteriul

de calcul al despăgubirilor, anume prețul cu care se vând în mod

obișnuit imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială. Acest fapt este suficient pentru

declanșarea controlului judiciar în apel sub toate aspectele desprinse din

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece verificarea

legalității criteriului de calcul al despăgubirilor aplicat de

către tribunal implica în mod necesar determinarea reperului temporal avut

în vedere de către legiuitor pentru calcularea despăgubirilor.

Aceste

condiții de aplicare a normei fiind interdependente (prețul

obișnuit de vânzare, respectiv cel de la data întocmirii raportului de

expertiză), verificarea criteriului de calcul fără cenzurarea

momentului la care prima instanță s-a raportat în calcularea despăgubirilor

ar fi echivalat cu o examinare formală a legalității

sentinței, de vreme ce concluzia instanței de apel nu ar fi reflectat

în mod real aplicarea legii de către prima instanță chiar pe

aspectele dezvoltate în motivele de apel. De altfel, caracterul devolutiv al

apelului ar fi condus la verificarea aspectului în discuție chiar

dacă apelurile nu ar fi fost motivate, în condițiile art. 292 alin.

(2) C. proc. civ., dat fiind că prima instanță stabilise drept

obiectiv al expertizei tehnice stabilirea cuantumului despăgubirii

cuvenite reclamantei atât la data exproprierii, cât și la data

efectuării raportului de expertiză în faza judecății, ceea

ce implica cercetarea modului de calcul al despăgubirii sub toate

aspectele impuse de aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 26

alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Drept urmare,

s-a apreciat a fi nefondată critica referitoare la încălcarea

limitelor învestirii instanței de apel în ceea ce privește reperul

temporal de calcul al despăgubirilor.

Aceeași

concluzie s-a impus și în legătură cu susținerea cu un

obiect similar (depășirea limitelor cererii de apel) vizând

îndreptățirea reclamantei la plata T.V.A.-ului aferent

despăgubirilor.

Astfel, se

reține că instanța de apel, constatând întemeiate criticile

apelanților, a schimbat sentința pe aspectul cuantumului

despăgubirilor cuvenite reclamantei atât pentru terenul expropriat, cât

și pentru cel neexpropriat și respingând o parte din pretenții.

În acest cadru, a apreciat că este lipsită de relevanță

inexistența unui motiv de apel privind plata T.V.A., dat fiind că

adăugarea T.V.A.-ului aferent despăgubirilor nu poate fi privită

ca o pretenție distinctă de plata creanței principale, cu titlu

de prejudiciu încercat din expropriere.

Astfel

motivată, decizia adoptată pe acest aspect este legală: chiar în

prezența unui motiv de apel, instanța de apel nu s-ar fi putut

pronunța în sensul menținerii ori al schimbării sentinței,

deoarece aceste soluții pot viza doar cereri deduse judecății. Or,

cât timp a considerat că plata T.V.A. nu reprezintă o asemenea cerere

și, evocând fondul cauzei, s-a pronunțat asupra pretențiilor

deduse judecății, în mod corect instanța de apel a considerat

că este abilitată să aprecieze ea însăși dacă

poate fi adăugat T.V.A. la despăgubirile stabilite, față de

cadrul procesual obiectiv fixat prin cererea de chemare în judecată. S-a

statuat că această apreciere urmează a fi evaluată de

către această instanță de control judiciar în contextul

criticilor vizând încălcarea dispozițiilor C. fisc. și

existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei, fiind

nefondate, însă, susținerile vizând încălcarea prevederilor art.

295 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele expuse anterior.

În ceea ce

privește momentul la care trebuie evaluate despăgubirile cuvenite

persoanei expropriate în faza judiciară a exproprierii, se reține, contrar

susținerilor recurentei, că în considerentele Deciziei recurate acest

moment a fost identificat explicit ca fiind data efectuării expertizei în

apel, legal întocmită și care reflectă prima evaluare

corectă a terenului, iar această apreciere a instanței de apel

este legală, relevând o interpretare corespunzătoare a

dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care

reglementează atât criteriul de calcul, cât și mențiunea

expresă a evaluării despăgubirilor „la data întocmirii

raportului de expertiză”.

Raționamentul

recurentei pentru interpretarea sintagmei subliniate în sensul că ar viza

data întocmirii raportului de expertiză în procedura administrativă,

și nu în faza judecății, se bazează pe premisa că

această dată trebuie să fie cea la care operează transferul

dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului, deoarece doar în

acest fel se respectă exigența constituțională privind

caracterul just și prealabil al despăgubirii. Or, premisa

enunțată de către recurentă are relevanță

exclusiv pentru etapa administrativă a exproprierii reglementate prin

Legea nr. 198/2004, deoarece transferul dreptului de proprietate operează

imediat după momentul stabilirii despăgubirilor în acea fază, în

condițiile art. 15 din lege (cel mai târziu la data consemnării sumei

de bani pe numele persoanei expropriate), fără vreo

legătură cu eventuala procedură judiciară

declanșată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004.

În cadrul

unei asemenea judecăți, suma de bani acordată cu titlu de

despăgubire nu poate fi mai mică decât cea stabilită de

către expropriator, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994 (la care trimite art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004),

astfel încât nu este posibil a se ajunge la acordarea unor despăgubiri mai

reduse decât cele de care persoana expropriată este

îndreptățită să beneficieze la data transferului dreptului

de proprietate. Așadar, premisa arătată anterior nu conduce prin

ea însăși la concluzia că și în etapa judiciară

trebuie avut în vedere, la calcularea despăgubirilor, momentul

transferului dreptului de proprietate, cât timp acest moment este consumat la

data sesizării instanței de judecată, iar prin hotărârea

judecătorească s-ar putea stabili, dacă este cazul, doar un

cuantum mai mare al despăgubirilor decât cel din etapa

administrativă.

Pe de

altă parte, în cadrul procesual deschis de prevederile art. 9 din Legea nr.

198/2004, instanța de judecată nu exercită un veritabil control

de legalitate al hotărârii expropriatorului pe aspectul cuantumului

despăgubirilor, astfel cum pretinde recurenta. Chiar dacă cererea

adresată instanței are, în parte, caracteristicile unei căi de

atac împotriva hotărârii administrative (doar pentru persoana

menționată în hotărâre ca fiind aparent

îndreptățită la despăgubiri, în ceea ce privește data

sesizării instanței, care curge de la comunicării

hotărârii), iar legiuitorul însuși o denumește „cale de atac”

(în cuprinsul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, atunci când prevede

că exercitarea acesteia nu împiedică transferul dreptului de

proprietate), în realitate, este vorba despre o cerere în pretenții, prin

care se tinde la stabilirea de către instanță a cuantumului

despăgubirilor.

Controlul de

legalitate ar putea fi exercitat doar dacă instanța ar aplica

același criteriu de calcul al despăgubirilor cu cel din etapa

administrativă, pentru a cerceta dacă expropriatorul le-a stabilit în

mod corect, or, legiuitorul a prevăzut criterii de calcul diferite în cele

două etape.

Astfel,

potrivit art. 4 alin. (9) din Legea nr. 198/2004 (în forma de la data emiterii

Hotărârii nr. 367 din 7 septembrie 2009 de stabilire a

despăgubirilor), raportul de evaluare în faza exproprierii se

întocmește având în vedere expertiza actualizată de Camera Notarilor

Publici, potrivit art. 771 alin. (5) din C. fisc. Potrivit acestei din urmă

norme, expertiza vizează, într-adevăr, valoarea de circulație,

dar este stabilită de către Camera Notarilor Publici și nu

concordă în mod necesar cu valoarea declarată de părți în

actul de vânzare-cumpărare (fapt relevat, de exemplu, chiar în art. 771

din C. fisc., prin modul de calcul al impozitului asupra venitului din

transferul proprietăților imobiliare).

Or, potrivit art.

26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, incident în faza judecății,

instanța calculează despăgubirile în raport de prețul

consemnat în acte autentice de vânzare-cumpărare, fără a avea în

vedere expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici la care face referire

de art. 4 alin. (9) din Legea nr. 198/2004. Ca atare, instanța

nefăcând o verificare a legalității hotărârii comisiei de

expropriere pe aspectul cuantumului despăgubirilor, aplicând un criteriu

de calcul diferit, nu există, nici din acest punct de vedere, vreo rațiune

pentru ca evaluarea făcută de către instanță să

aibă în vedere momentul exproprierii. Dimpotrivă, într-un asemenea

caz, procedura existentă de stabilire a despăgubirilor nu și-ar

găsi vreo justificare, dacă expropriatorul și instanța ar

aplica metode diferite de calcul, dar s-ar raporta la același moment, cel

al exproprierii. Nici în această situație nu s-ar putea vorbi, de

altfel, despre un control judiciar de legalitate exercitat de către

instanță, deoarece acesta presupune în mod necesar același criteriu

de calcul, condiție care nu ar fi întrunită.

Nu sunt

fondate nici argumentele de echitate invocate de către recurentă în

susținerea interpretării sintagmei „la data întocmirii raportului de

expertiză” din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, după cum nu

pot fi primite nici cele referitoare la jurisprudența Curții

Constituționale.

Eventuala

situație de inechitate pretins creată între reclamantă și

alte persoane care au beneficiat de o corectă evaluare a despăgubirii

în faza administrativă a exproprierii nu poate fi reținută din

raportarea instanței, în condițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

la un alt moment decât cel al exproprierii, atât timp cât în faza

judecății se aplică un criteriu de calcul diferit de cel din

faza administrativă. Această situație ar putea decurge doar din

aplicarea aceluiași criteriu (fie valoarea de circulație

stabilită de către Camera Notarilor Publici, fie prețurile din

tranzacțiile efectiv perfectate), care nu ar trebui, în mod rezonabil,

să conducă la rezultate diferite, ceea ce nu este cazul în speță,

pentru considerentele arătate.

În ceea ce

privește Decizia Curții Constituționale nr. 984/2012, a fost

invocată de către recurentă ca un argument suplimentar. Or, cât

timp niciunul dintre celelalte argumente ale recurentei nu a fost primit, se

constată că referirea la acea hotărâre a instanței de

contencios constituțional nu este în măsură, prin ea

însăși, să susțină concluzia pretinsă prin

motivele de recurs, fiind pe deplin viabile considerentele reținute în

decizia recurată.

Astfel,

instanța de apel a arătat în mod corect că decizia în

discuție a avut în vedere o anumită formă a art. 9 alin. (3) din

Legea nr. 198/2004, care nu este incidentă în cauză, deoarece fusese

deja înlăturată (prin O.U.G. nr. 228/2008) la data de 7 septembrie 2009,

data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor în prezenta

cauză. Din acest motiv, raționamentul din acea decizie (în mod

justificat diferit de cel din jurisprudența anterioară a Curții

în legătură cu art. 9 din lege) nu ar putea fi generalizat, în

absența oricărui indiciu de revenire ulterioară a Curții

asupra jurisprudenței constante prin care a conchis în sensul

conformității art. 9 alin. (3) din lege cu prevederile

Constituției. S-a apreciat că, în mod corect, instanța de apel a

considerat că momentul la care trebuie evaluate despăgubirile în

contextul art. 9 din Legea nr. 198/2004 cu referire la art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994 este acela al datei raportului de expertiză legal

întocmit în cursul judecății, nefiind fondate criticile recurentei pe

acest aspect.

Nu a fost primit

nici motivul de recurs referitor la interpretarea și aplicarea

greșită a legii în privința modului de evaluare a

despăgubirilor pentru terenul expropriat, respectiv prin luarea în

considerare exclusiv a prețurilor din contracte de vânzare -

cumpărare, nu și a prețurilor oferite de către expropriator

pentru terenuri învecinate și cu situație similară celui în

discuție. Aceste susțineri ale recurentei au drept premisă

raportarea, în evaluarea despăgubirilor de către instanța de

judecată, la momentul exproprierii, de vreme ce se pretinde compararea,

sub aspectul cuantumului, la despăgubiri stabilite de către

expropriator prin hotărâri emise în faza administrativă (în anul

2009). Or, momentul exproprierii este lipsit de relevanță pentru

evaluarea despăgubirilor în faza jurisdicțională

declanșată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, fază în

care despăgubirile se stabilesc prin aplicarea criteriului prevăzut

de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, anume prețurile de vânzare

relevate de contracte de vânzare - cumpărare perfectate la data

efectuării expertizei în faza judecății.

Este

adevărat că, în măsura în care nu au fost perfectate

tranzacții în acea perioadă, se poate recurge la alte mijloace de

probă concludente, ofertele de preț ale agențiilor imobiliare

ori prețurile din anunțurile de mica publicitate din zonele locale

și chiar despăgubiri stabilite pe cale judecătorească,

însă aceste dovezi trebuie să fie relevante din perspectiva perioadei

de referință prevăzute de legiuitor, fără a interesa

momentul exproprierii, apreciindu-se astfel că și pe acest aspect criticile

sunt nefondate.

În ceea ce

privește acordarea taxei pe valoarea adăugată, se reține

că instanța de apel a constatat că pretenția având ca

obiect plata acestei taxe pretinse a se aplica asupra sumelor de bani pe care

reclamanta le va încasa cu titlu de despăgubiri excede obiectului cauzei,

care constă în stabilirea despăgubirilor cuvenite conform art. 26 din

Legea nr. 33/1994, și chiar dacă s-ar califica această pretenție

ca vizând o componentă a prejudiciului ce trebuie reparat pe temeiul

acestei dispoziții legale, plata taxei pe valoarea adăugată nu

reprezintă un „prejudiciu” în sensul normei, fiind o taxă

datorată bugetului de stat.

Cererea

dedusă judecății în prezenta cauză reprezintă o cerere

în pretenții, prin care se tinde la stabilirea de către

instanță a cuantumului despăgubirilor. Ca atare, instanța

de apel a făcut o corectă calificare a cererii din perspectiva

obiectului său, fiind nefondate criticile referitoare la inserarea în

decizia recurată a unor motive străine de natura pricinii.

Prin motivele

de recurs, reclamanta nu a formulat critici concrete asupra aprecierii

instanței de apel în sensul că taxa pe valoarea adăugată nu

constituie o componentă a prejudiciului ce poate fi reparat pe temeiul art.

26 din Legea nr. 33/1994, astfel încât acest aspect nu face obiect de

analiză în prezenta cauză. În condițiile în care instanța

de apel nu a examinat dacă despăgubirile încasate ca urmare a

exproprierii sunt sau nu purtătoare de T.V.A., considerând, în mod corect,

că pretențiile cu acest obiect nu sunt fondate în contextul art. 26

din Legea nr. 33/1994, urmează a fi înlăturate susținerile

referitoare la încălcarea prevederilor art. 128 alin. (3) lit. c) și art.

137 alin. (1) lit. b) din C. fisc.

În ceea ce

privește criticile privind contravaloarea pretinsului prejudiciu cauzat

reclamantei prin deprecierea construcției aflate pe terenul neexpropriat,

rămas în proprietatea reclamantei și situat în imediata vecinătate

a terenului expropriat, recurenta a susținut că instanța de

apel, din moment ce a reținut deprecierea terenului neexpropriat, în mod

logic trebuia să constate deprecierea și a construcției de pe

acest teren.

S-a apreciat

că susținerile cu acest obiect sunt nefondate, deoarece pornesc de la

premisa greșită că instanța de apel ar fi infirmat

existența unei deprecieri valorice în privința construcției.În

realitate, instanța de apel, respingând pretențiile reclamantei

pentru prejudiciul suferit prin pretinsa depreciere a construcției, a

apreciat că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre

expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat,

în contextul modului de calcul al deprecierii aplicat de către

experți, privind diminuarea capacității de închiriere a

construcției și a nivelului chiriei. Așadar, instanța de

apel nu s-a pronunțat în sensul inexistenței unei deprecieri a

construcției, ci doar a apreciat că deprecierea constatată de

către experți nu a fost cauzată în mod necesar prin faptul

exproprierii, fiind plauzibil ca elementele deprecierii relevate în raportul de

expertiză să fi fost conturate prin implicarea altor factori decât

proiectul autostrăzii. Prin urmare, s-a constat inexistența unei

contradicții logice în considerentele deciziei recurate.

Au fost înlăturate

și susținerile referitoare la modul de apreciere a probatoriului pe

aspectul deprecierii construcției, deoarece tind la reevaluarea

situației de fapt în ceea ce privește existența ori

inexistența legăturii de cauzalitate dintre expropriere și

deprecierea construcției. Această finalitate urmărită de

către recurentă excede atribuțiilor acestei instanțe de

control judiciar, circumscrise aprecierii excl