ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 903/2016

Decizia nr. 903/2016 Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 84 din 21 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin CN B. SA, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei totale de 10.498.728,92 euro, în echivalent lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri ca urmare a exproprierii și T.V.A. aferent. În motivarea sentinței, s-a reținut, în esență, că reclamanta, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 mai 2003 de B.N.P., C., a devenit proprietara terenului intravilan în suprafață de 19.999,62 mp situat în com.

Ștefăneștii de Jos, județul Ilfov, cu număr cadastral, înscris în C.F. a com. Ștefăneștii de Jos. Prin Hotărârea nr. 367 din 7 iulie 2009 emisă de către CN B. SA au fost stabilite despăgubiri în sumă de 2.268.745 lei pentru o parte din terenul proprietatea reclamantei, în suprafață de 3.134 mp, expropriată în vederea realizării construcției autostrăzii București - Brașov, tronsonul București - Ploiești, al cărei amplasament a fost aprobat prin H.G. nr. 425/2008. Învestită fiind cu soluționarea cererii părții nemulțumite de acest cuantum, instanța a apreciat că în componența despăgubirilor ce urmează a fi acordate expropriatului trebuie să se regăsească atât valoarea reală a imobilului expropriat, cât și prejudiciul suferit.

Dat fiind faptul că despăgubirile trebuie să exprime valoarea imobilului la data exproprierii, instanța și-a însușit raportul de expertiză efectuat în cauză, în sensul că valoarea terenului expropriat este de 5.279.629.793 lei, echivalentul a 1.244.198 euro. Din conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză, rezultă că la data exproprierii valoarea terenului era de 326 euro/mp și nu de 172 euro/mp, cum a stabilit CN B. SA, ceea ce înseamnă că, la evaluarea terenului, pârâtul nu a ținut cont de amplasarea terenului, deschiderea acestuia la șoseaua de centură, utilitățile la care este acordat, etc. Susținerea pârâtului potrivit căreia prețul de 375 euro/mp este exagerat nu a fost primită, dat fiind faptul că și din expertizele extrajudiciare depuse în cauză de către reclamantă rezultă aproximativ aceleași valori pentru imobilul sus menționat.

În ceea ce privește prejudiciul suferit, instanța a reținut că reclamanta pretinde că se compune din: suma cu care a scăzut valoarea terenului învecinat celui expropriat, rămas în proprietatea SC A. SRL, scăderea valorii construcției ramase în proprietatea reclamantei, amplasate în imediata vecinătate a terenului expropriat, prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere încheiat la data de 18 iulie 2007 și T.V.A. aferent sumelor sus menționate. Instanța a avut în vedere faptul că, din raportul de expertiză efectuat în cauză că restul de teren, respectiv 15.339 mp, rămas în proprietatea reclamantei, identificat cu nr. cadastral, înscris în C.F. a com. Ștefăneștii de Jos, este afectat, în parte, de zona drumului public, respectiv a autostrăzii și restricțiile legale impuse acestei zone.

În aplicarea art. 14, 16, 17 și 18 din O.G. nr. 43/1997, 7.884 mp din teren se află în zona de siguranță, iar 3.960 mp în zona de protecție. Așadar, prin exproprierea celor 3.134 mp, sunt afectați în întregime și ceilalți 15.339 mp, rămași în proprietatea reclamantei, în sensul că 11.844 mp (7.884 mp+3.960 mp) se află în zonele de siguranță și protecție ale autostrăzii, iar diferența rămâne nesemnificativă și greu de utilizat la parametrii și scopul pentru care a fost achiziționat. Rezultă în atare situație că suprafața de teren rămasă în proprietatea reclamantei a suferit o depreciere a valorii în proporție de 100%. Deși pârâtul ar fi putut să exproprieze întreaga suprafață sau cel puțin alături de cei 3134 mp și suprafața de teren ce se află în zonele de siguranță și protecție, acesta a preferat să dispună exproprierea doar pentru suprafața de 3.134 mp, fără însă a plăti o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Chiar dacă aparent suprafața expropriată pare mică în raport cu suprafața rămasă, valoarea acesteia pentru patrimoniul reclamantei se regăsește și în prejudiciul produs acesteia, prin aceea ca nu mai poate folosi si utiliza normal întreaga suprafața de teren rămasă. Trunchierea imobilului teren s-a făcut în așa manieră încât suprafața rămasă, chiar dacă este mare, devine aproape inutilă.

Instanța a apreciat că reclamantei i s-a impus o sarcină excesivă, aceea de a suporta de o manieră exclusivă utilitatea publică a funcționării autostrăzii, astfel încât dreptul său de proprietate a fost încălcat, ceea ce contravine atât dispozițiilor constituționale, cât și Convenției Europene a Drepturilor Omului și a considerat că în stabilirea despăgubirii cuvenite reclamantei trebuie să fie incluse și: scăderea valorii terenului învecinat celui expropriat, rămas în proprietatea reclamantei (6.089.583 euro), scăderea valorii construcției rămase în proprietatea reclamantei, amplasate în imediata vecinătate a terenului expropriat (391.700 euro). În ceea ce privește prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere (1.175.952 euro) încheiat la data de 18 iulie 2007, instanța a reținut că din contractul de închiriere depus la dosar rezultă că reclamanta a închiriat bunul pe o perioadă de 10 ani cu o chirie lunară de 4.644 euro+T.V.A.

pentru hală producție și 3600 euro+T.V.A. pentru birouri. Ulterior, din cauza exproprierii, s-a restrâns spațiul închiriat și chiria aferentă la suma de 500 euro.În atare situație, reclamanta a dovedit că în urma exproprierii au existat consecințe negative în patrimoniul său, consecințe ce se circumscriu noțiunii de prejudiciu. În ceea ce privește T.V.A., dat fiind că despăgubirea este purtătoare de această taxă, pârâtul va suporta și cuantumul acesteia (2.136.343,92 euro), având în vedere art. 38 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurii de expropriere se suportă de expropriator.

Prin Decizia civilă nr. 76 din 5 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civil, au fost admise apelurile formulate de pârâtul Statul Român, prin CN B. SA și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței nr. 84 din 21 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în parte.

În consecință, s-a stabilit valoarea despăgubirilor din expropriere cuvenite reclamantei la suma totală de 2.779.300 euro, în echivalent în lei, din care 576.700 euro despăgubiri pentru suprafața expropriată de 3.134 mp și 2.202.600 euro prejudiciul încercat prin deprecierea valorii restului de proprietate de 15.339 mp teren, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.240.252 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri rămase neachitate din suma stabilită mai sus și a respins cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcției, ca neîntemeiată.

Totodată, s-a anulat în parte sentința apelată, în sensul că: S-a respins pe fond capătul de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere, ca urmare a renunțării reclamantei la drept, a dispus majorarea onorariului comisiei de experți formata din D., E. și F. de la 2.100 lei la 6.000 lei, cuvenit în mod egal experților, a obligat apelantul Statul Român, prin CN B. SA să plătească experților diferența de onorariu de 3.900 lei, prezenta hotărâre fiind executorie în acest sens și a respins cererea apelantului Statul Român privind cheltuielile de judecată și a obligat pe apelantul Statul Român, prin CN B. SA la 7.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de către prima instanță, arătând, în plus, că printr-o altă hotărâre, cu nr. 3/18 martie 2008 emisă de CN B. SA - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus exproprierea pentru o altă suprafață de 1.527 mp teren, parte din suprafața totală deținută de către reclamantă, ce nu face obiectul discuției în dosarul prezent (ci al unui alt dosar), care interesează exclusiv suprafața de 3.134 mp, expropriată prin Hotărârea nr. 367/2009. Or, prin sentința apelată, tribunalul a acordat despăgubiri nu numai pentru suprafața astfel expropriată, dar și pentru suprafața de 15.339 mp rămasă neexpropriată, dar afectată în urma exproprierii, ca și pentru prejudiciul legat de construcție, reținând o altă valoare pentru terenul expropriat, anume valoarea de 397 euro/mp, calculată de experți prin expertiza efectuată în fața tribunalului la momentul exproprierii.

În privința modalității de evaluare a terenului expropriat, Curtea de Apel a constatat că se pun în discuție trei aspecte: legalitatea expertizei efectuate în fața tribunalului, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994; alegerea momentului la care să se facă evaluarea despăgubirilor (la momentul efectuării expertizei în apel, la momentul judecății în primă instanță sau la data exproprierii); alegerea între evaluarea făcută exclusiv pe baza contractelor de vânzare-cumpărare și cea făcută și pe baza hotărârilor de expropriere pentru terenuri învecinate. În ceea ce privește legalitatea expertizei efectuate în fața tribunalului, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, Curtea a constatat că prin raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, întocmit la nivelul aprilie 2010, s-a făcut evaluarea imobilului atât la momentul exproprierii (septembrie 2009), cât și la data expertizei.

Instanța de apel a considerat că este nelegală raportarea experților, pentru evaluarea făcută la cele două momente de evaluare, la oferte de vânzare extrase de experți de pe piața imobiliară, precum și la hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru terenuri expropriate învecinate. În contextul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, raportul de evaluare trebuie să determine prețul cu care se vând în mod obișnuit imobile similare, ceea ce semnifică faptul că trebuie să se aibă în vedere prețuri convenite în convenții de vânzare-cumpărare încheiate efectiv, iar nu oferte de vânzare, care nu reflectă decât cererea vânzătorului de a primi un anumit preț, dar nu și realitatea acestui preț. Sintagma „în mod obișnuit” semnifică prețul în general practicat, ceea ce impune analiza mai multor contracte de vânzare-cumpărare.

Nici alte hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru exproprierea unor terenuri învecinate nu reprezintă comparabile dintre cele prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, care trebuie să fie convenții de înstrăinare încheiate pe piața imobiliară. Or, hotărârile de stabilire a despăgubirilor în cazul unor exproprieri sunt acte unilaterale emise în cadrul unor proceduri legale. Faptul că aceste hotărâri de expropriere ar trebui să reflecte la rândul lor valoarea reală a imobilului expropriat și deci ar trimite implicit la valoarea de tranzacționare pe piață nu constituie un temei pentru evaluarea directă pe baza acestor hotărâri, atât timp cât criteriile legale sunt altele, anume prețurile obișnuite pe piața imobiliară și cât timp din probele administrate nu rezultă că ar exista o corespondență între aceste prețuri obișnuite pe piața imobiliară și valorile stabilite prin hotărârile de expropriere.

Or, în cauză, această lipsă de corespondență dintre prețurile obișnuite ale unor terenuri similare și valorile stabilite prin hotărârile de expropriere pentru terenuri învecinate a căror luare în considerare o solicită reclamanta este evidentă, așa cum a rezultat din raportul de expertiză întocmit în apel. Prin raportul de expertiză întocmit în fața instanței de apel, experții au evaluat terenul de 3.134 mp astfel: la momentul exproprierii (septembrie 2009), prin raportare exclusiv la contracte de vânzare cumpărare, valoarea rezultată a fost de 224 euro/mp, iar prin raportare și la hotărârile de stabilire a despăgubirilor - 375 euro/mp; la data expertizei în apel (noiembrie 2012), prin raportare exclusiv la contracte de vânzare-cumpărare, valoarea rezultată a fost de 184 euro/mp, iar prin raportare și la hotărârile de stabilire a despăgubirilor, valoarea rezultată a fost de 323 euro/mp.

Rezultă din aceste evaluări diferențe foarte mari între cele două modalități de evaluare, de aproape 70%, ceea ce relevă incorectitudinea evaluării efectuate prin luarea în considerare a hotărârilor de expropriere. Astfel, atât timp cât evaluarea făcută exclusiv pe baza contractelor de vânzare-cumpărare, care reflectă valoarea „cu care se vând în mod obișnuit” terenuri similare este într-un anumit sens, introducerea drept comparabilă și a unor hotărâri de expropriere nu ar trebui să modifice în mod important evaluarea, dacă aceste hotărâri de expropriere ar reflecta și ele valoarea reală de piață.

În momentul în care, însă, evaluarea făcută și prin considerarea acestor hotărâri de expropriere este atât de semnificativ modificată față de evaluarea făcută exclusiv pe baza de contracte de vânzare-cumpărare, rezultă în mod logic că de fapt comparabilele reprezentate de hotărâri de expropriere ies din marja convențiilor de vânzare-cumpărare și nu reflectă prețul real din aceste convenții. De aceea, respectând dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, nu poate fi avută în vedere evaluarea făcută prin raportare și la hotărâri de expropriere pentru terenuri învecinate. S-a opinat că nu este rolul instanței să explice această modalitate de evaluare a despăgubirilor făcută chiar de expropriator în diferitele hotărâri de expropriere existente la dosar și diferențele de evaluare făcute de expropriator între terenuri absolut învecinate.

Curtea a observat diferențele mari de evaluare făcute de expropriator pentru terenuri învecinate (terenuri învecinate cu cel al reclamantei și cu situație similară au fost evaluate de expropriator la sume de 446 euro mp, 329 euro/mp și 315 euro/mp, în vreme ce reclamantei expropriatorul i-a oferit numai 172 euro/mp). Într-adevăr, este greu de explicat asemenea diferențe de evaluare, în condițiile în care și raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză relevă că utilitățile acestor alte terenuri erau similare cu cel al reclamantei SC A. SRL. Pe de altă parte, Curtea nu este în măsură decât să soluționeze prezenta cauză, fără a pune în discuție valorile primite de alte persoane expropriate, iar în raport de dispozițiile legale, s-a conchis în sensul că nu poate fi avută în vedere evaluarea făcută pe baza hotărârilor de stabilire a despăgubirilor pentru terenuri învecinate.

În consecință, instanța de apel a înlăturat expertiza efectuată în primă instanță, ca fiind nelegală în raport de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, și a fost valorificată expertiza efectuată în faza apelului, în forma întregită. S-a apreciat că acest ultim raport a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor legale, evaluarea făcându-se prin raportare la mai multe contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare. S-au reținut de către experți și indicii de corecție adecvați în raport de timpul scurs de la data încheierii contractelor care au servit drept comparabile și evoluția pieței imobiliare pe această perioadă, cât și în funcție de amplasamentul și caracteristicile terenului.

Acești indici de corecție nu au fost combătuți în mod justificat de părți. În ceea ce privește momentul la care trebuie efectuată evaluarea despăgubirilor, Curtea a stabilit că acesta este cel al efectuării expertizei în apel, legal întocmită și care reflectă prima evaluare corectă a terenului. Nu a fost avută în vedere nici valoarea de la data exproprierii, așa cum solicită intimata reclamantă, deoarece din aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 și art. 26 din Legea nr. 33/1993 se relevă că evaluarea despăgubirilor se face la momentul raportului de expertiză.

Aceste prevederi legale au fost verificate sub aspectul constituționalității de către Curtea Constituțională din perspectiva caracterului prealabil și just al despăgubirii - în condițiile în care, în cursul judecății, valoarea terenului se stabilește la momentul întocmirii raportului de expertiză și nu la momentul exproprierii - stabilindu-se în numeroase decizii că nu contravin art. 44 alin. (3) din Constituția României, deoarece conțin suficiente garanții menite să ocrotească și să garanteze dreptul de proprietate al titularilor supuși procedurii de expropriere, inclusiv prin prisma exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ce privește Decizia nr. 984/2012 pronunțată de Curtea Constituțională, invocată de intimata-reclamantă, instanța de apel a considerat că nu relevă un reviriment de practică a Curții Constituționale, care să justifice ignorarea deciziilor anterior pronunțate, prin care se insistă că textul este perfect constituțional, deoarece obiectul controlului de neconstituționalitate l-a făcut art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 într-o formă care este inaplicabilă în cauză și care a fost în vigoare o scurtă perioadă de timp, între noiembrie 2008 și ianuarie 2009, când prin O.U.G. nr. 228/2008 s-a revenit la forma anterioară a textului. Pe de altă parte, argumentele dezvoltate în cuprinsul Deciziei nr. 984/2012, deși par să contureze un punct de vedere contrar celor asumate anterior de instanța de control constituțional, nu tranșează totuși chestiunea în discuție într-o maniera care să se constituie într-o schimbare de practică.

Curtea a înlăturat apărarea intimatei-reclamante conform căreia, prin apelurile formulate, nu s-a criticat raportarea primei instanțe la momentul exproprierii, constatând că, prin ambele apeluri, se invocă încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, critică ce, coroborată cu caracterul devolutiv al apelului, atrage verificarea legalității sentinței tribunalului sub toate aspectele puse în discuție de aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Astfel, a fost avut în vedere raportul de expertiză întocmit în apel de experții E., D. și F., respectiv evaluarea făcută prin acesta doar pe baza contractelor de vânzare-cumpărare, la momentul întocmirii raportului - depus la termenul din data de 5 februarie 2013 - din care rezultă că valoarea terenului expropriat de 3.134 mp este de 184 euro/mp, determinând un total de 576.700 euro.

În ce privește restul de proprietate rămas neexpropiat, Curtea de Apel a constatat că sunt nefondate criticile apelanților în sensul că nu se cuvin despăgubiri intimatei reclamante pentru suprafața de 15.339 mp, față de dispozițiile art. 14, 16, 17, 47 alin 11 din O.G. nr. 43/1997. Conform raportului de expertiză întocmit în fața tribunalului, din suprafața de 15.339 mp, 7.884 mp este situată în zona de siguranță, iar suprafața de 3.960 mp teren reprezintă zona de protecție.Pentru suprafețele de teren astfel afectate de zona de siguranță și de protecție, utilizarea terenului nu mai poate fi făcută în raport de categoria sa de teren intravilan, cu potențial construibil, ci exclusiv pentru culturi agricole sau forestiere pentru terenul afectat de zona de protecție și pentru cel afectat de restricțiile de construire instituite de art. 47 alin. (1)1 din O.G.

nr. 43/1997, iar pentru terenul situat în zona de siguranță nici măcar aceste utilizări agricole nu mai pot fi date. S-a apreciat că este evidentădeprecierea valorică majoră suferită de aceste suprafețe de teren, față de situația anterioară exproprierii, când terenul era intravilan și cu potențial construibil, potențial pe care reclamanta chiar l-a valorificat anterior exproprierii, prin construirea depozitului aflat în prezent pe teren. Experții au evaluat prin raportul de expertiză întocmit în apel această depreciere valorică la suma de 173 euro/mp pentru terenul de 7.884 mp afectat de zona de siguranță și la suma de 150 euro/mp pentru suprafața de 3.960 mp afectată de zona de protecție. Experții au dat o valoare de 1 euro/mp pentru terenul afectat de zona de siguranță și care nu poate primi nici măcar utilizare agricolă și o valoare de 24 euro/mp pentru terenul afectat de zona de protecție, care poate fi folosit pentru culturi agricole.

Plecând de aceste valori, experții au calculat deprecierea menționată mai sus prin raportare la prețul pe care terenul l-ar fi avut ca teren intravilan construibil. Se observă că pentru aceste două loturi de teren experții au plecat de la o valoare a terenului (neafectat de expropriere) de 174 euro/mp (inferioara deci celei date lotului din față, expropriat, fiind aplicați indici de corecție față de amplasamentul acestor loturi). Curtea de Apel și-a însușit această modalitate de evaluare a prejudiciului, constatând că este raportată la criteriul obiectiv al utilizărilor pe care le mai poate avea terenul în urma exproprierii, iar prejudiciul este cert.

Aceeași este situația și cu suprafața rămasă de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță sau de protecție, dar afectată de restricții de construire, datorită lățimii terenului de numai 10-11 m și datorita faptului că nu mai are deschidere directă la stradă.Astfel, s-a dovedit cu înscrisurile depuse că autoritățile competente în materie au refuzat intimatei reclamante eliberarea certificatului de urbanism și a autorizației de construire, având în vedere restricțiile urbanistice și legale existente. Au fost depuse adresele emise de Primăria Ștefăneștii de Jos din 2009 și din 2010 de către Arhitectul șef al Consiliului Județean Ilfov prin care se atestă că terenul rămas neexpropriat devine neconstruibil.

Este adevărat că aceste acte nu relevă ce proiect vizau cererile intimatei reclamante, anume dacă vizau un proiect care urma să aibă amplasamentul înăuntrul suprafeței de 50 mp,. de la marginea asfaltică sau pe restul suprafeței de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță sau de protecție.Curtea nu și-a însușit pe deplin nici cele menționate în aceste adrese, fiind evident că adresa Primăriei Ștefăneștii de Jos este inexactă, făcând referire la suprafața expropriată de 18.473 mp, în timp ce nici adresa emisă de Arhitectul șef nu este foarte exactă, nefăcând nicio mențiune referitor la suprafața de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță sau de protecție.

Prejudiciul suferit de intimata reclamantă este, însă, cert, constând în deprecierea valorică evidentă a acestei suprafețe de teren, care reprezintă la acest moment un teren mai puțin atractiv și care, deși construibil, se pretează unor categorii de proiecte limitate, din cauza dimensiunilor laturii de 10-11 m, dar și a localizării sale în spatele proprietății, situație care impune găsirea unei soluții de acces (acces care nu se va putea face, în mod logic, direct dinspre autostradă). Este evident că această suprafața de teren, deși rămâne construibilă, este construibilă în condiții foarte restrictive, ceea ce îi determină o scădere de valoare considerabilă.

Curtea și-a însușit valoarea deprecierii acestui teren calculată de către experți în apel, de 70 euro/mp (evaluând propriu-zis terenul la acest moment, raportat la situația lui actuală în urma exproprierii la suma de 104 euro/mp), sens în care, în raport de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, a acordat reclamantei și despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin deprecierea restului de proprietate rămasă neexpropriată, de 15.339 mp teren, depreciere evaluată în total la suma de 2.202.600 euro, conform raportului de expertiză (refăcut) efectuat în apel. Au fost înlăturate susținerile apelanților în sensul că terenul rămas neexpropriat ar suferi, dimpotrivă, un spor de valoare, datorită apropierii de autostrada proiectată, fiind evident că acest lucru nu se întâmplă, de vreme ce terenul este afectat de restricțiile legale ca zonă de siguranță și de protecție, iar diferența rămasă are o poziție și dimensiuni foarte dezavantajoase pentru construire.

Au fost apreciate ca nefondate susținerile apelantului Statul Român în sensul că aceste pretenții reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, de vreme ce reclamanta rămâne și proprietară a terenului și beneficiară a despăgubirilor, iar pe de altă parte, reclamanta ar fi putut solicita exproprierea totală: dacă Statul ar fi dorit să evite el însuși această situație pretins imorală, avea posibilitatea să dispună exproprierea întregii suprafețe, în plus, despăgubirile calculate de experți nu reprezintă valoarea integrală a terenului, ci doar deprecierea valorică a terenului ca diferență dintre valoarea terenului dacă nu ar fi existat exproprierea și valoarea acestuia în urma exproprierii. Instanța de apel a primit, însă, criticile apelanților referitoare la suma acordată de tribunal drept despăgubiri pentru prejudiciul suferit de intimata reclamantă printr-o pretinsă depreciere a construcției.

Astfel, s-a constatat că experții au calculat această depreciere a valorii construcției printr-un raționament care consideră o anumită capacitate diminuată de închiriere și o chirie diminuată în cuantum. S-a considerat în acest sens că urmare a proiectului autostrăzii construcția nu mai poate fi (nu a mai putut fi) închiriată în egală măsură, gradul de ocupare fiind mai mic, iar chiria percepută poate fi /este mai mică. Curtea a apreciat că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat de reclamantă, raționamentul experților este speculativ și nedovedit. Astfel, nu rezultă în niciun fel dovada faptului că atât gradul de ocupare eventual diminuat al construcției, cât și nivelul mai mic al chiriei s-ar datora proiectului autostrăzii și nu oricăror altor cauze externe.

Calculul în sine făcut de experți este speculativ, incluzând în principal factori absolut aleatorii și speculativi. Faptul că în discuție este o perioadă de scădere drastică a economiei și a pieței imobiliare face la fel de credibilă ipoteza că aceste aspecte nu au nicio legătură cu proiectul autostrăzii. Altfel spus, diminuarea gradului de ocupare al construcției cu destinație de depozit și birouri, ca și reducerea chiriei percepute, s-ar putea datora în egală măsură faptului că activitatea economică este profund afectată în ultimii ani, fiind de notorietate că există în București și în zonele limitrofe hectare întregi de spații de depozitare și birouri libere, care nu pot fi închiriate, aceste spații rămânând, așadar, neproductive.S-a considerat, astfel, că raportul de expertiză este total irelevant sub aspectul legăturii de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat.

S-a considerat că sunt emise pro causa cele două adrese emise de către societățile SC G. SRL și SC H. SRL, remarcându-se similitudinea până la identitate pe alocuri între modul lor de redactare, între chiriile oferite (pentru spațiile de depozitare, de birouri și parcare) și motivele pentru care oferă aceste chirii (în esență, pentru că spațiul este afectat de lucrările la autostradă și lipsește zona de protecție).În ce privește somația emisă de Stat către intimata-reclamantă sub nr. 3727/2012, în care se face vorbire de necesitatea existenței unui contract de ocupare a zonei drumului domeniu public, în caz contrar intervenind desființarea construcției, Curtea a constatat că aceasta vizează o situație viitoare, care nu poate fi avută în vedere la acest moment.

În mod evident, în cazul în care în viitor se va pune problema desființării construcției, se va putea discuta prejudiciul astfel încercat de reclamantă. În ce privește cererea reclamantei ca instanța să oblige pe pârât și la plata T.V.A.-ului aferent acestor sume acordate drept despăgubiri, instanța de apel a reținut că reclamanta invocă faptul că sumele pe care ea le va încasa cu titlu de despăgubiri sunt purtătoare de T.V.A., și nu o pretenție distinctă de despăgubirile propriu-zise, cu titlu de prejudiciu încercat din expropriere. În acest context, a considerat că o asemenea pretenție excede cauzei, deoarece obiectul cererii îl constituie stabilirea despăgubirilor cuvenite conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, iar nu stabilirea taxelor și impozitelor datorate de reclamantă în conformitate cu legislația fiscală, acest aspect putând face obiectul analizei într-un cadru care să deschidă un contencios fiscal.

Pe de altă parte, dacă reclamanta a înțeles să deducă judecații această pretenție, în sensul că plata către stat a T.V.A.-ului ar reprezenta un prejudiciu suplimentar, Curtea de Apel a apreciat că acesta, chiar dacă ar fi datorat (aspect pe care nu îl poate tranșa instanța civilă în prezentul litigiu), nu poate fi considerat un prejudiciu în contextul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994. Taxa pe valoarea adăugată reprezintă o taxă datorată bugetului de stat, una din impunerile fiscale, iar plata acesteia nu poate fi privită ca un „prejudiciu”, chiar dacă în mod logic plata unor asemenea sarcini fiscale produce o diminuare a patrimoniului.

În ce privește apărarea intimatei-reclamante conform căreia prin apelurile formulate nu s-a criticat acordarea de T.V.A., instanța de apel a apreciat că atât timp cât aceasta nici nu poate fi privită ca o pretenție distinctă, fiind vorba de o taxă care s-ar „atașa” despăgubirilor, nici nu era necesară formularea unei critici distincte. Având în vedere considerentele expuse, hotărârea primei instanțe a fost schimbată în sensul înlăturării obligării Statului și la plata unei sume reprezentând T.V.A.-ul. Curtea de Apel a constatat că reclamanta a încasat deja echivalentul sumei de 539.048 euro, astfel că pârâtul a fost obligat doar la plata diferenței de 2.240.252 euro, în echivalent în lei la data plății.

Totodată, având în vedere că pe parcursul judecății apelului reclamanta a renunțat la pretențiile privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere, în baza art. 247 alin. final C. proc. civ., a fost anulată în parte sentința și respinsă pe fond această pretenție. Curtea de Apel a apreciat că este întemeiată cererea experților D., Dunăreana Mihail și F. de majorare a onorariului lor, față de complexitatea și acuratețea raportului de expertiză întocmit, sens în care a dispus majorarea onorariului comisiei de experți de la 2.100 lei la 6.000 lei, cuvenit în mod egal experților, și a obligat pe apelantul Statul Român, prin CN B. SA, la plata către experți a diferenței de onorariu de 3.900 lei.

Împotriva deciziei menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta SC A. SRL, cât și pârâtul Statul Român prin CN B. SA. Prin Decizia civilă nr. 5145 din 08 noiembrie 2013 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respinsă excepția nulității recursului pârâtului, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 76/A din 5 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis recursul formulat de pârâtul Statul Român prin CN B. SA, a fost casată în parte decizia atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel cu privire la prejudiciul constând în deprecierea valorii terenului neexpropriat de 15.339 mp.

De asemenea, au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate. În pronunțarea acestei soluții, Înalta Curte a reținut următoarele: I. În ce privește recursul declarat de către reclamanta SC A. SRL s-a constatat că este nefundat. S-a avut în vedere că deși s-a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează doar în cazurile de recurs descrise de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora vor fi analizate în cauză. Astfel, pretinzând că instanța de apel s-a pronunțat plus petita, recurenta susține, în fapt, depășirea limitelor învestirii în raport de motivele de apel, critică ce presupune verificarea respectării prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. privind limitele devoluțiunii în apel, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și nu al celui de la pct. 6 al art. 304, explicit invocat de către recurentă. Acest din urmă motiv de recurs („dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut”) se referă la modul de soluționare de către instanța de apel a pretențiilor din cererea de chemare în judecată, atunci când a fost evocat fondul cauzei, și nu la soluționarea căii ordinare de atac în limitele cererii de apel, ca atare, nu este incident în cauză, critica recurentei urmând a fi evaluată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a apreciat în mod corect că, susținându-se de către ambii apelanți aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 în privința modului de evaluare a despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate, a fost învestită cu cercetarea aplicării acestei norme, de către prima instanță, sub toate aspectele, inclusiv în privința momentului la care se evaluează despăgubirile în etapa jurisdicțională. În mod necontestat, ambii apelanți au dezvoltat critici referitoare la criteriul de calcul al despăgubirilor, anume prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială.

Acest fapt este suficient pentru declanșarea controlului judiciar în apel sub toate aspectele desprinse din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece verificarea legalității criteriului de calcul al despăgubirilor aplicat de către tribunal implica în mod necesar determinarea reperului temporal avut în vedere de către legiuitor pentru calcularea despăgubirilor. Aceste condiții de aplicare a normei fiind interdependente (prețul obișnuit de vânzare, respectiv cel de la data întocmirii raportului de expertiză), verificarea criteriului de calcul fără cenzurarea momentului la care prima instanță s-a raportat în calcularea despăgubirilor ar fi echivalat cu o examinare formală a legalității sentinței, de vreme ce concluzia instanței de apel nu ar fi reflectat în mod real aplicarea legii de către prima instanță chiar pe aspectele dezvoltate în motivele de apel.

De altfel, caracterul devolutiv al apelului ar fi condus la verificarea aspectului în discuție chiar dacă apelurile nu ar fi fost motivate, în condițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că prima instanță stabilise drept obiectiv al expertizei tehnice stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei atât la data exproprierii, cât și la data efectuării raportului de expertiză în faza judecății, ceea ce implica cercetarea modului de calcul al despăgubirii sub toate aspectele impuse de aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Drept urmare, s-a apreciat a fi nefondată critica referitoare la încălcarea limitelor învestirii instanței de apel în ceea ce privește reperul temporal de calcul al despăgubirilor.

Aceeași concluzie s-a impus și în legătură cu susținerea cu un obiect similar (depășirea limitelor cererii de apel) vizând îndreptățirea reclamantei la plata T.V.A.-ului aferent despăgubirilor. Astfel, se reține că instanța de apel, constatând întemeiate criticile apelanților, a schimbat sentința pe aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei atât pentru terenul expropriat, cât și pentru cel neexpropriat și respingând o parte din pretenții. În acest cadru, a apreciat că este lipsită de relevanță inexistența unui motiv de apel privind plata T.V.A., dat fiind că adăugarea T.V.A.-ului aferent despăgubirilor nu poate fi privită ca o pretenție distinctă de plata creanței principale, cu titlu de prejudiciu încercat din expropriere.

Astfel motivată, decizia adoptată pe acest aspect este legală: chiar în prezența unui motiv de apel, instanța de apel nu s-ar fi putut pronunța în sensul menținerii ori al schimbării sentinței, deoarece aceste soluții pot viza doar cereri deduse judecății. Or, cât timp a considerat că plata T.V.A. nu reprezintă o asemenea cerere și, evocând fondul cauzei, s-a pronunțat asupra pretențiilor deduse judecății, în mod corect instanța de apel a considerat că este abilitată să aprecieze ea însăși dacă poate fi adăugat T.V.A. la despăgubirile stabilite, față de cadrul procesual obiectiv fixat prin cererea de chemare în judecată. S-a statuat că această apreciere urmează a fi evaluată de către această instanță de control judiciar în contextul criticilor vizând încălcarea dispozițiilor C. fisc.

și existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei, fiind nefondate, însă, susținerile vizând încălcarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele expuse anterior. În ceea ce privește momentul la care trebuie evaluate despăgubirile cuvenite persoanei expropriate în faza judiciară a exproprierii, se reține, contrar susținerilor recurentei, că în considerentele Deciziei recurate acest moment a fost identificat explicit ca fiind data efectuării expertizei în apel, legal întocmită și care reflectă prima evaluare corectă a terenului, iar această apreciere a instanței de apel este legală, relevând o interpretare corespunzătoare a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care reglementează atât criteriul de calcul, cât și mențiunea expresă a evaluării despăgubirilor „la data întocmirii raportului de expertiză”.

Raționamentul recurentei pentru interpretarea sintagmei subliniate în sensul că ar viza data întocmirii raportului de expertiză în procedura administrativă, și nu în faza judecății, se bazează pe premisa că această dată trebuie să fie cea la care operează transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului, deoarece doar în acest fel se respectă exigența constituțională privind caracterul just și prealabil al despăgubirii. Or, premisa enunțată de către recurentă are relevanță exclusiv pentru etapa administrativă a exproprierii reglementate prin Legea nr. 198/2004, deoarece transferul dreptului de proprietate operează imediat după momentul stabilirii despăgubirilor în acea fază, în condițiile art. 15 din lege (cel mai târziu la data consemnării sumei de bani pe numele persoanei expropriate), fără vreo legătură cu eventuala procedură judiciară declanșată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004.

În cadrul unei asemenea judecăți, suma de bani acordată cu titlu de despăgubire nu poate fi mai mică decât cea stabilită de către expropriator, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 (la care trimite art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004), astfel încât nu este posibil a se ajunge la acordarea unor despăgubiri mai reduse decât cele de care persoana expropriată este îndreptățită să beneficieze la data transferului dreptului de proprietate. Așadar, premisa arătată anterior nu conduce prin ea însăși la concluzia că și în etapa judiciară trebuie avut în vedere, la calcularea despăgubirilor, momentul transferului dreptului de proprietate, cât timp acest moment este consumat la data sesizării instanței de judecată, iar prin hotărârea judecătorească s-ar putea stabili, dacă este cazul, doar un cuantum mai mare al despăgubirilor decât cel din etapa administrativă.

Pe de altă parte, în cadrul procesual deschis de prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanța de judecată nu exercită un veritabil control de legalitate al hotărârii expropriatorului pe aspectul cuantumului despăgubirilor, astfel cum pretinde recurenta. Chiar dacă cererea adresată instanței are, în parte, caracteristicile unei căi de atac împotriva hotărârii administrative (doar pentru persoana menționată în hotărâre ca fiind aparent îndreptățită la despăgubiri, în ceea ce privește data sesizării instanței, care curge de la comunicării hotărârii), iar legiuitorul însuși o denumește „cale de atac” (în cuprinsul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, atunci când prevede că exercitarea acesteia nu împiedică transferul dreptului de proprietate), în realitate, este vorba despre o cerere în pretenții, prin care se tinde la stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor.

Controlul de legalitate ar putea fi exercitat doar dacă instanța ar aplica același criteriu de calcul al despăgubirilor cu cel din etapa administrativă, pentru a cerceta dacă expropriatorul le-a stabilit în mod corect, or, legiuitorul a prevăzut criterii de calcul diferite în cele două etape. Astfel, potrivit art. 4 alin. (9) din Legea nr. 198/2004 (în forma de la data emiterii Hotărârii nr. 367 din 7 septembrie 2009 de stabilire a despăgubirilor), raportul de evaluare în faza exproprierii se întocmește având în vedere expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici, potrivit art. 771 alin. (5) din C. fisc.

Potrivit acestei din urmă norme, expertiza vizează, într-adevăr, valoarea de circulație, dar este stabilită de către Camera Notarilor Publici și nu concordă în mod necesar cu valoarea declarată de părți în actul de vânzare-cumpărare (fapt relevat, de exemplu, chiar în art. 771 din C. fisc., prin modul de calcul al impozitului asupra venitului din transferul proprietăților imobiliare). Or, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, incident în faza judecății, instanța calculează despăgubirile în raport de prețul consemnat în acte autentice de vânzare-cumpărare, fără a avea în vedere expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici la care face referire de art. 4 alin. (9) din Legea nr. 198/2004.

Ca atare, instanța nefăcând o verificare a legalității hotărârii comisiei de expropriere pe aspectul cuantumului despăgubirilor, aplicând un criteriu de calcul diferit, nu există, nici din acest punct de vedere, vreo rațiune pentru ca evaluarea făcută de către instanță să aibă în vedere momentul exproprierii. Dimpotrivă, într-un asemenea caz, procedura existentă de stabilire a despăgubirilor nu și-ar găsi vreo justificare, dacă expropriatorul și instanța ar aplica metode diferite de calcul, dar s-ar raporta la același moment, cel al exproprierii. Nici în această situație nu s-ar putea vorbi, de altfel, despre un control judiciar de legalitate exercitat de către instanță, deoarece acesta presupune în mod necesar același criteriu de calcul, condiție care nu ar fi întrunită.

Nu sunt fondate nici argumentele de echitate invocate de către recurentă în susținerea interpretării sintagmei „la data întocmirii raportului de expertiză” din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, după cum nu pot fi primite nici cele referitoare la jurisprudența Curții Constituționale. Eventuala situație de inechitate pretins creată între reclamantă și alte persoane care au beneficiat de o corectă evaluare a despăgubirii în faza administrativă a exproprierii nu poate fi reținută din raportarea instanței, în condițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la un alt moment decât cel al exproprierii, atât timp cât în faza judecății se aplică un criteriu de calcul diferit de cel din faza administrativă.

Această situație ar putea decurge doar din aplicarea aceluiași criteriu (fie valoarea de circulație stabilită de către Camera Notarilor Publici, fie prețurile din tranzacțiile efectiv perfectate), care nu ar trebui, în mod rezonabil, să conducă la rezultate diferite, ceea ce nu este cazul în speță, pentru considerentele arătate. În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 984/2012, a fost invocată de către recurentă ca un argument suplimentar. Or, cât timp niciunul dintre celelalte argumente ale recurentei nu a fost primit, se constată că referirea la acea hotărâre a instanței de contencios constituțional nu este în măsură, prin ea însăși, să susțină concluzia pretinsă prin motivele de recurs, fiind pe deplin viabile considerentele reținute în decizia recurată.

Astfel, instanța de apel a arătat în mod corect că decizia în discuție a avut în vedere o anumită formă a art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, care nu este incidentă în cauză, deoarece fusese deja înlăturată (prin O.U.G. nr. 228/2008) la data de 7 septembrie 2009, data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor în prezenta cauză. Din acest motiv, raționamentul din acea decizie (în mod justificat diferit de cel din jurisprudența anterioară a Curții în legătură cu art. 9 din lege) nu ar putea fi generalizat, în absența oricărui indiciu de revenire ulterioară a Curții asupra jurisprudenței constante prin care a conchis în sensul conformității art. 9 alin. (3) din lege cu prevederile Constituției.

S-a apreciat că, în mod corect, instanța de apel a considerat că momentul la care trebuie evaluate despăgubirile în contextul art. 9 din Legea nr. 198/2004 cu referire la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este acela al datei raportului de expertiză legal întocmit în cursul judecății, nefiind fondate criticile recurentei pe acest aspect. Nu a fost primit nici motivul de recurs referitor la interpretarea și aplicarea greșită a legii în privința modului de evaluare a despăgubirilor pentru terenul expropriat, respectiv prin luarea în considerare exclusiv a prețurilor din contracte de vânzare - cumpărare, nu și a prețurilor oferite de către expropriator pentru terenuri învecinate și cu situație similară celui în discuție.

Aceste susțineri ale recurentei au drept premisă raportarea, în evaluarea despăgubirilor de către instanța de judecată, la momentul exproprierii, de vreme ce se pretinde compararea, sub aspectul cuantumului, la despăgubiri stabilite de către expropriator prin hotărâri emise în faza administrativă (în anul 2009). Or, momentul exproprierii este lipsit de relevanță pentru evaluarea despăgubirilor în faza jurisdicțională declanșată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, fază în care despăgubirile se stabilesc prin aplicarea criteriului prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, anume prețurile de vânzare relevate de contracte de vânzare - cumpărare perfectate la data efectuării expertizei în faza judecății.

Este adevărat că, în măsura în care nu au fost perfectate tranzacții în acea perioadă, se poate recurge la alte mijloace de probă concludente, ofertele de preț ale agențiilor imobiliare ori prețurile din anunțurile de mica publicitate din zonele locale și chiar despăgubiri stabilite pe cale judecătorească, însă aceste dovezi trebuie să fie relevante din perspectiva perioadei de referință prevăzute de legiuitor, fără a interesa momentul exproprierii, apreciindu-se astfel că și pe acest aspect criticile sunt nefondate.

În ceea ce privește acordarea taxei pe valoarea adăugată, se reține că instanța de apel a constatat că pretenția având ca obiect plata acestei taxe pretinse a se aplica asupra sumelor de bani pe care reclamanta le va încasa cu titlu de despăgubiri excede obiectului cauzei, care constă în stabilirea despăgubirilor cuvenite conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, și chiar dacă s-ar califica această pretenție ca vizând o componentă a prejudiciului ce trebuie reparat pe temeiul acestei dispoziții legale, plata taxei pe valoarea adăugată nu reprezintă un „prejudiciu” în sensul normei, fiind o taxă datorată bugetului de stat. Cererea dedusă judecății în prezenta cauză reprezintă o cerere în pretenții, prin care se tinde la stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor.

Ca atare, instanța de apel a făcut o corectă calificare a cererii din perspectiva obiectului său, fiind nefondate criticile referitoare la inserarea în decizia recurată a unor motive străine de natura pricinii. Prin motivele de recurs, reclamanta nu a formulat critici concrete asupra aprecierii instanței de apel în sensul că taxa pe valoarea adăugată nu constituie o componentă a prejudiciului ce poate fi reparat pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel încât acest aspect nu face obiect de analiză în prezenta cauză. În condițiile în care instanța de apel nu a examinat dacă despăgubirile încasate ca urmare a exproprierii sunt sau nu purtătoare de T.V.A., considerând, în mod corect, că pretențiile cu acest obiect nu sunt fondate în contextul art. 26 din Legea nr. 33/1994, urmează a fi înlăturate susținerile referitoare la încălcarea prevederilor art. 128 alin. (3) lit. c) și art. 137 alin. (1) lit. b) din C. fisc.

În ceea ce privește criticile privind contravaloarea pretinsului prejudiciu cauzat reclamantei prin deprecierea construcției aflate pe terenul neexpropriat, rămas în proprietatea reclamantei și situat în imediata vecinătate a terenului expropriat, recurenta a susținut că instanța de apel, din moment ce a reținut deprecierea terenului neexpropriat, în mod logic trebuia să constate deprecierea și a construcției de pe acest teren.

S-a apreciat că susținerile cu acest obiect sunt nefondate, deoarece pornesc de la premisa greșită că instanța de apel ar fi infirmat existența unei deprecieri valorice în privința construcției.În realitate, instanța de apel, respingând pretențiile reclamantei pentru prejudiciul suferit prin pretinsa depreciere a construcției, a apreciat că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat, în contextul modului de calcul al deprecierii aplicat de către experți, privind diminuarea capacității de închiriere a construcției și a nivelului chiriei.

Așadar, instanța de apel nu s-a pronunțat în sensul inexistenței unei deprecieri a construcției, ci doar a apreciat că deprecierea constatată de către experți nu a fost cauzată în mod necesar prin faptul exproprierii, fiind plauzibil ca elementele deprecierii relevate în raportul de expertiză să fi fost conturate prin implicarea altor factori decât proiectul autostrăzii. Prin urmare, s-a constat inexistența unei contradicții logice în considerentele deciziei recurate. Au fost înlăturate și susținerile referitoare la modul de apreciere a probatoriului pe aspectul deprecierii construcției, deoarece tind la reevaluarea situației de fapt în ceea ce privește existența ori inexistența legăturii de cauzalitate dintre expropriere și deprecierea construcției.

Această finalitate urmărită de către recurentă excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, circumscrise aprecierii excl