ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1935/2016

Decizia nr. 1935/2016

Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 175 din 26 ianuarie 2016, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România; a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat în suprafață de 198,47 mp, astfel cum a fost identificat de expertul în specialitatea topografie B., la 32.472 lei - valoarea imobilului expropriat și 685.313 lei - prejudiciul constând în contravaloarea terenului de 4.188,40 mp conform raportului de expertiză întocmit de experții C., D. și E..

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut, în esență, că prin cererea înregistrată la data de 23 august 2012, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 130 euro/mp pentru suprafața de 233 mp teren expropriat în conformitate cu H.G. nr. 953 din 23 septembrie 2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 707/6.10.2011 și Anexa la aceasta; obligarea pârâtului să pună la dispoziție documentația prevăzută de art. 3 din Legea nr. 198/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru suprafața de 1.777 mp de care a fost deposedat fără știință și fără o dreaptă și justă despăgubire și să-i achite pentru această suprafață despăgubiri în valoare de 130 euro/mp; obligarea pârâtului să achite despăgubirile, astfel cum vor fi stabilite de instanța de judecată, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sub sancțiunea plății de daune cominatorii; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul terenului intravilan situat în localitatea Ștefăneștii de Jos, cu număr cadastral x și carte funciară nr. 33 deschisă la Judecătoria Buftea, județul Ilfov, în suprafață de 5.000 mp.

Din această suprafață, în conformitate cu Legea nr. 198/2004, prin H.G. nr. 667 din 24 iunie 2008 și actele subsecvente emise în aplicarea acesteia, a fost expropriată suprafața de 473 mp, astfel cum rezultă din Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 6 din 26 august 2008, acordându-i-se despăgubiri în cuantum de 61.490 euro, respectiv 130 euro/mp.

Potrivit H.G. nr. 953 din 28 septembrie 2011 pentru completarea H.G. nr. 381/2009 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcția autostrăzii București - Ploiești - Brașov, tronsonul București - Ploiești" și Anexei la aceasta, poziția 907, suprafața de 233 mp a făcut obiectul exproprierii iar valoarea despăgubirii care urmează a i se acorda este de 2.025 lei.

Reclamantul a precizat că nu a fost notificat și nu i s-a comunicat, în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 198/2004 și actele normative emise în aplicarea acesteia, hotărârea de expropriere, acesta nefiind comunicată nici Primăriei Ștefăneștii de Jos; a susținut că valoarea despăgubirilor nu este corect calculată în raport de prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

De asemenea, reclamantul a arătat că este îndreptățit să primească despăgubiri și pentru suprafața de 1.777 mp și a solicitat obligarea pârâtului să pună la dispoziția instanței documentația tehnico-economică aferentă acestei suprafețe și să acorde despăgubiri în cuantum de 130 euro/mp.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției prematurității acțiunii față de dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 iar pe fondul cauzei a precizat că a efectuat toate formalitățile cerute de lege înainte de a propune proprietarilor de teren afectați sumele acordate ca despăgubire.

Cu referire la stabilirea cuantumului despăgubirilor a arătat că aceasta nu s-a făcut în mod arbitrar, prețul propus fiind stabilit pe baza unei documentații amănunțite și în raport de grila notarilor publici.

Tribunalul Ilfov a reținut că reclamantul a dobândit o suprafață totală de teren de 5.000 mp prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 23 august 2000 de BNP F.. Din această suprafață, a fost expropriată suprafața de 473 mp prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 26 august 2008 iar, prin H.G. nr. 953/2011, reclamantul a fost înscris cu încă o suprafață de 233 mp propusă în vederea exproprierii pentru construcția autostrăzii București - Ploiești - Brașov.

Cu toate acestea, nu a fost emisă o hotărâre de stabilire a despăgubirilor iar imobilul-teren în suprafață de 198,47 mp, potrivit determinărilor expertului, este ocupat de lucrările aferente realizării acestui obiectiv, reclamantul fiind în imposibilitate de a dispune de acest teren, fiindu-i încălcat atributul folosinței prin faptul că nu îi este îngăduit să-l utilizeze conform intereselor proprii.

Reținând incidența art. 4 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Tribunalul Ilfov a constatat că etapele care trebuiau urmate pentru expropriere nu au fost parcurse de pârât, consecința fiind aceea a atingerii aduse dreptului de proprietate al reclamantului, ca urmare a neplății unei drepte și prealabile despăgubiri către acesta, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Astfel, tribunalul a constatat că reclamantul a pierdut dreptul de dispoziție asupra terenului în suprafață de 198,47 mp situat în intravilanul comunei Ștefăneștii de Jos, județul Ilfov, începând cu momentul ocupării de către pârât în vederea efectuării lucrărilor de construcție a autostrăzii București - Ploiești - Brașov, fără a exista un transfer de proprietate amiabil, în virtutea art. 4 din Legea nr. 33/1994.

Observând că autoritățile însărcinate cu construcția autostrăzii București - Ploiești au ocupat în fapt terenul reclamantului, fără a urma procedura de expropriere și fără a-i plăti o indemnizație, tribunalul a apreciat că reclamantul are dreptul, în temeiul art. 555 și art. 562 alin. (3) C. civ. și al art. 4 din Legea nr. 33/1994, de a primi o indemnizație stabilită printr-un raport de expertiză.

Prin urmare, tribunalul a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la încasarea despăgubirilor aferente exproprierii terenului în suprafață de 198,47 mp situat în intravilanul comunei Ștefăneștii de Jos, județul Ilfov.

În privința despăgubirilor cuvenite reclamantului, tribunalul a reținut incidența art. 22 din Legea nr. 255/2010, respectiv a dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii și a constatat că potrivit raportului de expertiză evaluatorie întocmit de experții C., D. și E., astfel cum a fost completat prin răspunsul la obiecțiuni, valoarea despăgubirilor pentru imobilul teren în litigiu este de 717.785 lei, din care suma de 32.472 lei, reprezintă contravaloarea terenului expropriat în suprafață de 198,47 mp, iar suma de 685.313 lei, reprezintă contravaloarea prejudiciului constând în contravaloarea terenului rămas neexpropriat.

Tribunalul a reținut că în stabilirea valorii reale a imobilului teren în litigiu, experții care au alcătuit comisia s-au raportat la tranzacții comparabile, estimând o valoare de 37 euro/mp.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, tribunalul a arătat că s-a raportat la data efectuării în cauză a raportului de expertiză, în conformitate cu decizia pronunțată de Curtea Constituțională, menționând că despăgubirile acordate trebuie stabilite în raport cu valoarea imobilului de la momentul realizării transferului dreptului de proprietate.

Prin urmare, reținând că în cauză data transferului dreptului de proprietate nu a operat încă, nefiind consemnate sumele aferente despăgubirii, conform art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, tribunalul s-a raportat în stabilirea cuantumului despăgubirilor la data efectuării raportului de expertiză.

În privința suprafeței de teren rămasă neexpropriată, de 4.188,40 mp, tribunalul a reținut că reclamantul se află în imposibilitatea de a dispune de aceasta, fiindu-i încălcat atributul folosinței prin faptul că nu îi este îngăduit să îl utilizeze conform intereselor proprii.

Potrivit raportului de expertiză efectuat de experții C., D. și E., accesul la terenul rămas în proprietatea reclamantului se face pe banda de ieșire de pe autostradă, dar accesul nu este practicabil, întrucât banda de ieșire este mărginită de gard de sârmă iar între terenul rămas neexpropriat și gardul ce mărginește banda de ieșire se află rigola de scurgere a apelor pluviale, cu un profil transversal accentuat, peste care ar trebui făcut eventual un podeț pentru traversare. Un eventual acces pe terenul în cauză s-ar putea realiza pe suprafața terenurilor învecinate din partea de vest a acestuia, cu acordul proprietarilor. Astfel, au conchis experții că, la momentul efectuării expertizei, ținând cont de faptul că terenul nu are acces direct din șosea, acesta își pierde în întregime valoarea, neputând fi exploatat conform destinației de teren agricol.

În aplicarea art. 1385 alin. (1) C. civ., respectiv a art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptățit a fi despăgubit și pentru prejudiciul cauzat cu suma de 685.313 lei, reprezentând contravaloarea terenului rămas neexpropriat.

Capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumelor menționate în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, sub sancțiunea plății daunelor cominatorii, a fost respins ca neîntemeiat, reținându-se că, în ipoteza neexecutării voluntare a hotărârii rămase definitive, reclamantul va avea posibilitatea de a apela la procedura executării silite, instituția daunelor cominatorii nefiind incidentă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel apelantul-pârât Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în principal, în sensul respingerii acțiunii ca fiind inadmisibilă iar, în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Apelantul-pârât a invocat excepția prematurității acțiunii cu referire la art. 22 alin. (1) al Legii nr. 255/2011, susținând că reclamantul nu a făcut dovada comunicării hotărârii de despăgubire, în temeiul căreia comisia a stabilit cuantumul despăgubirii la suma de 2.025,70 RON, așa cum menționează art. 5 alin. (1) din același act normativ.

De asemenea, apelantul-pârât a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, susținând că acțiunea este inadmisibilă întrucât nu pot fi acordate despăgubiri în lipsa unei hotărâri de expropriere, iar instanța nu se poate subroga în drepturile și atribuțiile statului în ceea ce privește exproprierea, pentru că se încalcă principiul separației puterilor în stat și Constituția.

În opinia acestuia, pentru a pune în discuție exproprierea este necesar să se declare utilitatea publică pentru suprafața de teren care face obiectul prezentei cauze și să se emită hotărâre de expropriere ca urmare a declarării utilității publice, așa cum dispune Legea nr. 255/2010. Pentru a sta în judecată și a solicita despăgubiri, reclamantul ar fi trebuit să dețină o hotărâre de despăgubire, ca urmare a exproprierii, or, în prezenta cauză nu există o asemenea hotărâre, astfel că prezenta cauză nu cade sub incidența dispozițiilor Legii nr. 255/2010.

Legea nr. 198/2004 și Legea nr. 33/1994 sunt legi speciale în materie de expropriere iar reclamantul nu a făcut dovada că, pentru suprafața de teren care face obiectul cererii de chemare în judecată, s-a emis vreo hotărâre de expropriere.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, reclamantul nu se află în situația exproprierii suprafeței de teren care face obiectul prezentului litigiu, respectiv nu se află în vreuna din situațiile reglementate de art. 9 din Legea nr. 198/2004. Procedura de expropriere se poate realiza numai prin emiterea de către Guvernul României a unui act normativ prin care să se stabilească în mod clar și neechivoc etapele care urmează a fi parcurse în vederea realizării de către Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, a unor lucrări de utilitate publică în domeniul drumurilor naționale și autostrăzilor.

Obligarea apelantului-pârât de a achiziționa suprafața de teren pentru care nu a fost declarată utilitatea publică nu este reglementată legal, această cerință fiind inadmisibilă pe fond.

A susținut apelantul-pârât că un alt motiv de inadmisibilitate a cererii îl reprezintă acordarea despăgubirilor direct de către instanța de judecată care, subrogându-se în atribuțiile guvernului, a acordat în mod direct despăgubirile, cu încălcarea legilor speciale.

În speță nu este incident art. 9 din Legea nr. 198/2004, dat fiind că reclamantul nu contestă nicio hotărâre de guvern privind declararea utilității publice, nu a făcut dovada că ar exista o astfel de hotărâre emisă de autoritățile statului și nici nu există hotărâre a comisiei de expropriere privind despăgubirile.

Față de aceste dispoziții de strictă interpretare și aplicare, apelantul-pârât a susținut că este inadmisibilă și neîntemeiată cererea privind acordarea de despăgubiri direct de către instanță, deoarece nu poate fi obligat la plata de despăgubiri atât timp cât nu există nicio procedură de expropriere pentru suprafața de 4188,40 mp.

Despăgubirile care se acordă conform Legii nr. 198/2004 sunt compuse din valoarea terenului la data exproprierii și prejudiciul cauzat, această sumă urmând a fi plătită de la bugetul de stat conform Legii nr. 33/1994.

Legea nr. 198/2004, în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică, cuprinde dispoziții de natură să asigure atât cadrul legal privind procedurile de expropriere, cât și modalitatea în care se acordă despăgubirile.

Exproprierea poate fi dispusă numai pentru cauză de utilitate publică, care se stabilește în condițiile prevăzute de lege. Or, în speță, pentru suprafața de 4.188,40 mp nu a fost declarată utilitatea publică pentru a opera exproprierea.

A conchis apelantul-pârât că, în raport de art. 5 din Legea nr. 33/1994, deoarece pentru suprafața de 4188,40 mp nu a fost declarată utilitatea publică, nu se poate dispune de către instanță exproprierea.

În drept, apelantul-pârât a invocat prevederile art. 282 - 298 C. proc. civ., O.U.G. nr. 84/2003, Legea nr. 198/2004, Legea nr. 255/2011 și C. civ.

Prin Decizia civilă nr. 194 A din 31 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, împotriva Sentinței civile nr. 175 din 26 ianuarie 2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat, și a luat act că intimatul-reclamant și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că nu este fondată critica prin care s-a susținut că cererea de chemare în judecată este prematur formulată.

În acest sens, curtea de apel a menționat că Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică, intrată în vigoare la data de 2 iunie 1994, a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate publică, cu despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri a instanței, statuând în art. 4 din lege faptul că, dacă sunt respectate condițiile de fond și de formă, părțile în cauză pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate și a sumei despăgubirilor, fără a urma procedura prevăzută de lege, în caz contrar, ca și pentru evaluarea despăgubirilor, putând fi sesizat tribunalul competent.

În cauză, prima instanță a reținut că reclamantul a suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea proprietății sale, justificat de faptul că autoritățile l-au deposedat nelegal de terenul proprietatea sa, fără să fi existat un acord asupra condițiilor transferului de proprietate, în special asupra prețului sau despăgubirii care i se cuvine, respectiv au procedat la ocuparea în fapt a restului de teren deținut de acesta, punându-l în imposibilitate de a-l folosi potrivit destinației.

Or, ingerința produsă reclamantului în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, prin afectarea bunului său unei utilități publice, respectiv Autostrada București - Ploiești, anterior consemnării pe numele acestuia a unei drepte despăgubiri, reclamă indemnizarea corespunzătoare pentru pierderea suferită, acesta constituind obiectul cererii cu care reclamantul a investit instanța de fond.

Curtea de apel a reținut că dreptul la despăgubire reclamat în cauză își găsește corespondent atât în normele legale interne evocate, dar și în dispozițiile convenționale - art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".

Pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunal este, în esență, un drept procedural, fiind de principiu că actele procedurale (cum este și cererea de chemare în judecată) trebuie întocmite cu respectarea cerințelor de fond și de formă existente la data efectuării lor.

În acest sens, instanța supremă a statuat că ori de câte ori legiuitorul a reglementat expres posibilitatea persoanei care se consideră îndreptățită de a se adresa instanței judecătorești la expirarea anumitor termene prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor, formularea unei cereri de despăgubire anterior împlinirii termenului este prematură (Decizia nr. 5 din 16 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Or, raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, curtea de apel a constatat că nici Legea nr. 33/1994, nici Legea nr. 255/2010, nu prevăd o anumită procedură prealabilă care ar trebui și ar putea fi urmată de reclamant, pentru a obține despăgubiri, dat fiind că în temeiul acestor acte normative, transferul dreptului de proprietate ar trebui să opereze întotdeauna doar ulterior consemnării despăgubirii la dispoziția proprietarului sau a titularului altui drept real, în acord cu dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, iar reclamantul ar avea la dispoziție doar calea contestației împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor, care însă nu a fost emisă.

Faptul că Legea nr. 255/2010 nu prevede un termen pentru emiterea hotărârii de despăgubire, respectiv pentru consemnarea despăgubirii la dispoziția persoanei expropriate nu poate echivala cu recunoașterea posibilității pârâtului de a amâna sine die îndeplinirea acestei obligații, prevederile art. 9 alin. (4) coroborate cu art. 19 alin. (4) și (5) din lege, impunând o anumita conduită expropriatorului care trebuie să se realizeze într-un termen rezonabil și oricum anterior transferului dreptului de proprietate de la persoana expropriată la expropriator.

În aceste condiții, curtea de apel a apreciat că în mod judicios a reținut tribunalul că neemiterea unei hotărâri individuale de stabilire a despăgubirilor pentru terenul ocupat de autostradă și pentru prejudiciul creat reclamantului prin afectarea restului terenului său, care ar putea fi contestată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 255/2010 și necomunicarea acestuia către reclamant, nu poate justifica primirea excepției prematurității, dat fiind că în acest context, cererea de acordare de despăgubiri pentru pierderea atributelor dreptului de proprietate, nu poate fi apreciată ca fiind fundamentată pe un drept afectat de un termen.

Cu toate acestea, nu se poate considera că exercițiul unui atare demers judiciar nu s-ar încadra în sfera proceselor și cererilor în materie de expropriere, deoarece pretinderea dreptului la despăgubire trebuie realizată în aceleași condiții ca și în cazul în care procedura exproprierii s-ar fi realizat, în acest sens, practica judiciară a instanței supreme fiind constantă.

În ceea ce privește calificarea dată cererii de chemare în judecată curtea de apel a reținut că, de principiu, pentru caracterizarea corectă a acțiunii, instanța nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți de parte, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să îl atribuie acelor termeni și după scopul urmărit prin exercitarea acțiunii.

Pe de altă parte, în situația în care obiectul pretențiilor deduse judecății este clar exprimat, intervenția instanței în sensul recalificării acțiunii nu numai că nu poate fi apreciată ca fiind necesară, dar poate echivala cu o încălcare a principiului disponibilității, potrivit căruia, este la latitudinea reclamantului alegerea mijloacelor procesuale considerate drept adecvate împlinirii finalității urmărite.

Or, în cauză, din lecturarea cererii de chemare în judecată rezultă cert că scopul urmărit de reclamant prin exercitarea acțiunii privește obținerea de despăgubiri pentru privarea sa de proprietate ca urmare a deposedării parțiale de bunul său de către pârât, prin afectarea suprafeței de 198,47 mp de traseul autostrăzii, fără ca reclamantul să fie în prealabil despăgubit, respectiv pentru afectarea restului proprietății acestuia prin îngrădirea accesului la imobil și ocuparea terenului cu deșeuri, rezultate din construcția realizată, ceea ce reclamă ipoteza unei exproprieri de fapt, care trebuie să aibă consecințe juridice, și care, în mod evident, nu impunea o recalificare a acțiunii de către instanța de fond.

Astfel, acțiunea reclamantului a fost generată de conduita culpabilă a statului, prin îngrădirea exercițiului prerogativelor dreptului său de proprietate, cu încălcarea normelor care reglementează exproprierea, incompatibilă cu prevederile constituționale care garantează respectarea dreptului de proprietate și condițiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept.

Prin urmare, nu se poate reține o situație de nelegalitate a hotărârii apelate din această perspectivă a calificării acțiunii introductive, ca urmare a unei pretinse neexercitări a rolului activ al instanței de fond.

În referire la susținerile din apel vizând excepția inadmisibilității acțiunii, curtea de apel a reținut caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente:

Este necontestat faptul că în fapt, terenul reclamantului, în suprafața de 198,47 mp, este ocupat de o lucrare de interes public. Cu toate acestea, deși au fost inițiate procedurile de expropriere pentru o suprafață de 233 mp în sensul că s-a adoptat H.G. nr. 953/2011, nu s-a probat că în favoarea reclamantului s-ar fi emis, nici anterior formulării cererii de chemare în judecată și nici pe parcursul cercetării judecătorești realizate în prezenta cauză, o hotărâre individuală de stabilire a despăgubirilor, respectiv că astfel de despăgubiri ar fi fost consemnate în favoarea reclamantului. Tot astfel, pentru restul terenului aflat în proprietatea reclamantului nu s-a inițiat o procedura de expropriere și nici nu au fost stabilite despăgubiri pentru prejudiciul produs.

Or, în temeiul Legii nr. 255/2010, stabilirea cuantumului despăgubirii, în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994, este o măsură conexă și indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic care se naște între expropriat și expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu.

Ca urmare, curtea de apel a apreciat că nefinalizarea procedurilor de expropriere, prin emiterea și comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, pentru terenul ocupat efectiv de traseul autostrăzii sau pentru prejudiciul produs reclamantului, respectiv neinițierea acestor proceduri pentru restul suprafeței de teren, așa cum susține apelantul-pârât, nu pot atrage inadmisibilitatea acțiunii, fiind de neconceput ca încălcarea însăși a legii să atragă consecința imposibilității de accesare de către reclamant a mijloacelor legale de remediere a încălcării.

Instanța de apel a reținut și împrejurarea că de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 953/2011 au trecut aproximativ 5 ani, timp în care reclamantul, deși a fost împiedicat să exercite dreptul său de proprietate, nu a beneficiat încă de o despăgubire.

Or, în acest context, este necesar ca titularului acțiunii, care justifică o atingere a dreptului său de proprietate, să i se recunoască accesul la justiție pentru constatarea încălcării dreptului său și, în plus, este necesar ca accesul la justiție să fie efectiv, în sensul că exercițiul acestui drept fundamental să se realizeze în aceleași condiții ca în cazul în care procedura de expropriere ar fi fost parcursă integral. Acesta întrucât privarea în fapt de proprietate echivalează cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel că tocmai o atare situație face necesar imperios ca persoanei care pretinde că este lezată să i se recunoască pe deplin posibilitatea de a reclama respectarea drepturile sale legale, inclusiv prin formularea unei cereri de chemare în judecată prin care să se solicite recunoașterea dreptului la despăgubire.

În același sens, curtea de apel a avut în vedere că acțiunea reclamantului a fost generată de conduita culpabilă a statului de ocupare a terenului proprietatea sa, cu încălcarea normelor care reglementează exproprierea. Or, în optica apelantului-pârât tocmai încălcarea legii de către stat ar trebui să se constituie într-un impediment de a se adresa instanței de judecată pentru că își reclamă drepturile pretins încălcate pentru persoana care pretinde o reparație pentru acest abuz.

O situație de încălcare a legii și de nefinalizare a procedurilor legale de expropriere trebuie să atragă în mod imperios, în condițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul persoanei pretins prejudiciate de a se adresa instanței de judecată, iar procedura să se desfășoare și drepturile reclamantului să fie analizate în condițiile în care s-ar fi petrecut dacă procedura legală ar fi fost respectată.

Ca urmare, instanța de apel a arătat că nu se poate reține un fine de neprimire în calea accesului la justiție justificată tocmai pe temeiul nerespectării procedurii legale, fiind de neconceput ca încălcarea însăși a legii să atragă consecința imposibilității de accesare a mijloacelor legale de remediere a acestei încălcări.

Tot astfel, contrar susținerilor din apel, în cauză se solicită acordarea de despăgubiri pentru pierderea/afectarea proprietății reclamantului pentru o utilitate publică, așadar se pune în discuție un drept de creanță având ca obiect despăgubiri. Astfel, reclamantul din prezenta cauză a susținut că a suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea bunului său, justificat de faptul că autoritățile l-au deposedat nelegal de terenul proprietatea sa, respectiv îi îngrădesc nejustificat accesul la restul de teren, pe care l-au și ocupat în fapt, depozitând resturi de materiale de construcție, fără să fi existat un acord asupra condițiilor transferului de proprietate, în privința despăgubirii ce i se cuvine, ceea ce ar echivala cu o expropriere în fapt.

Așadar, este vorba de respectarea proprietății private și de aplicarea principiului de reparare a încălcării, instituit prin art. 41 alin. (3) din Constituție și preluat și în legile speciale care reglementează exproprierea: Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 255/2010.

Or, potrivit art. 44 alin. (1) și art. 41 alin. (3) din Constituția României: "Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate", respectiv, "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire", iar potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."

Legea nr. 33/1994 a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate publică, cu despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri a instanțelor. În acest sens, art. 4 din Legea nr. 33/1994 statuează că, dacă sunt respectate condițiile de fond și de formă, părțile în cauză pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate și a sumei despăgubirilor, fără a urma procedura prevăzută de lege, în caz contrar, ca și pentru evaluarea despăgubirilor, putând fi sesizat tribunalul competent.

Tot astfel, art. 555 și art. 562 C. civ., prevăd că proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege și că exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă și prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriator. În caz de divergență asupra cuantumului despăgubirilor, acesta se stabilește pe cale judecătorească.

În același timp, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului consacrată într-o serie de cauze în materie (cauza Burghelea contra României, cauza Granitul c. România), exproprierea forțată desemnează acea situație în care o persoană care este, din punct de vedere juridic, proprietarul unui bun, pierde atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare de atributele proprietății să facă obiectul unui act juridic.

Normele evocate presupun ca o ingerință a autorității publice în exercițiul dreptului la respectarea bunurilor să fie legală și nu se acceptă autorizarea privării de proprietate sau reglementarea folosinței bunurilor decât în "condițiile prevăzute de lege".

În același timp, principiul legalității implică existența unor norme de drept intern suficient de accesibile și previzibile, Curtea europeană statuând constant, în jurisprudența sa, că: "necesitatea de a se analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât dacă se dovedește că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară" (Iatridis contra Greciei, par. 59).

Astfel, Curtea Europeană a considerat că exproprierea poate fi și una de fapt atunci când, deși persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esențiale ale dreptului de proprietate pe care, deși îl are, nu îl poate exercita.

A reținut instanța de apel că, în cauza de față, prima instanță a statuat că împrejurarea că terenul a fost ocupat în mod efectiv, real, cu lucrările aferente autostrăzii, așadar pentru o lucrare de utilitate publică, respectiv că restul de teren aflat în proprietatea reclamantului este afectat de lucrările realizate de pârât, pe de o parte, prin omisiunea creării posibilității de acces, iar pe de altă parte, prin ocuparea terenului care inițial a avut destinația de teren agricol, cu deșeuri rezultate din construcția edificată, ceea ce îl face impropriu folosirii conform destinației, în integralitate, a fost dovedită cert, indubitabil, cu probele administrate, respectiv înscrisuri și expertizele topografică și evaluatorie.

Instanța de apel a menționat că statuările primei instanțe în sensul afectării terenului de traseul autostrăzii, respectiv a situației restului de teren deținut de reclamant, ca fiind lipsit de posibilitatea de acces și ocupat în fapt de resturi ale construcției de utilitate publică, nu au făcut obiect de contestație în apel.

A mai arătat această instanță că în absența finalizării procedurii exproprierii și emiterii hotărârii de despăgubire, situația reclamantului nu poate fi considerată ca "previzibilă" și corespunzătoare cerinței "principiului securității juridice". Situația în cauză a permis autorităților să tragă foloase din ocuparea terenului în cauză, cu neglijarea regulilor care guvernează exproprierea (Constituția din anul 1991 și, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune, în prealabil, la îndemâna reclamantului o indemnizație proporțională (a se vedea mutatis mutandis, Burghelea împotriva României, parag. 39).

În același timp, contrar susținerilor din apel, în speță nu se regăsește o situație în care instanța se subrogă în drepturile și atribuțiile statului în ceea ce privește exproprierea, respectiv de încălcare a principiului separației puterilor în stat și a Constituției, ci dimpotrivă, rolul justiției la acest moment este acela de a pune pe reclamant în situația în care acesta s-ar fi aflat dacă procedura legală ar fi fost respectată.

Date fiind circumstanțele factuale ale cauzei, argumentul pârâtului în sensul că despăgubirile ar trebui achitate din bugetul de stat care trebuie aprobat anterior este irelevant. Astfel, din moment ce legea specială în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică, cuprinde dispoziții de natură să asigure atât cadrul legal privind procedurile de expropriere, cât și modalitatea în care se acordă despăgubirile era necesar ca, invocând legea specială, apelantul-pârât să facă și dovada respectării etapelor prealabile ocupării terenului intimatului-reclamant.

Curtea de apel nu a primit nici argumentul apelantului-pârât conform căruia în cauza prezentă, reclamantul ar solicita ca instanța să dispună exproprierea, dat fiind că, așa cum s-a arătat în cele ce preced, în realitate exproprierea este deja efectuată, în cauză reclamantul solicitând doar stabilirea despăgubirilor care nu au fost stabilite anterior, din cauza faptului că procedura legală nu a fost finalizată de expropriator.

Este real că, prin raportare la prevederile legii speciale reprezentate de Legea nr. 255/2010, care în art. 5 stabilește exclusiv în sarcina Guvernului sau a autorității publice locale competente atribuții în ceea ce privește aprobarea, prin hotărâre, a indicatorilor tehnico-economici, a amplasamentului lucrării, a sursei de finanțare, precum și declanșarea procedurii de expropriere, expropriatul nu are posibilitatea de a solicita el însuși exproprierea indiferent de motiv și că, de principiu, exproprierea suprafețelor de teren în scop de utilitate publică, reprezintă un drept recunoscut de lege în sarcina organului administrativ. Numai că, așa cum s-a subliniat deja, în prezenta cauză, obiectul pricinii nu este reprezentat de o atare obligație și nici nu vizează, așa cum susține apelantul-pârât, obligarea sa la a achiziționa o suprafața de teren care nu a fost declarată de utilitate publică, ci vizează doar repararea prejudiciului încercat de reclamant, ca efect al afectării proprietății sale.

Astfel, reclamantul din prezenta cauză, susține că a suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea proprietății sale, justificat de faptul că pârâtul îi îngrădește dreptul de a folosi, în mod liber, terenul proprietatea sa, fără să fi existat un acord asupra condițiilor transferului de proprietate, în special asupra despăgubirii ce i se cuvine. Or, așa cum corect a reținut și prima instanța, o atare ingerință pretinsă de reclamant în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate, prin afectarea bunului acestuia parțial unei utilități publice, respectiv prin punerea acestuia în imposibilitate de a-l exploata, în mod incontestabil dă dreptul acestuia de a reclama indemnizarea corespunzătoare pentru pierderea suferită, dreptul la despăgubire reclamat în cauză găsindu-și, de principiu, corespondent atât în normele legale interne evocate art. 22 alin. (4) și art. 23 din Legea nr. 255/2010, dar și în dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, respectiv în normele convenționale reprezentate art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca urmare, faptul că reclamantul invocă împrejurarea că bunul său este afectat de o "expropriere de fapt" - noțiune care nu este consacrată în dreptul intern - dat fiind că deși s-a emis o hotare de expropriere, prin care s-a declarat utilitatea publică a unei suprafețe de 233 mp, acesta nu s-a realizat conform legii, ci reclamantul a fost deposedat fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, nu poate avea drept consecință decât recunoașterea admisibilității demersului acestuia prin care se tinde la recunoașterea unui drept la despăgubiri pentru pierderea/îngrădirea atributelor dreptului de proprietate, exercițiul unui atare demers judiciar impunându-se a fi recunoscut în aceleași condiții ca și în cazul în care procedura exproprierii s-ar fi realizat și finalizat prin emiterea acestei hotărâri de despăgubire, întrucât privarea în fapt de proprietate nu poate fi apreciată, în cauza de față, ca fiind diferită de o expropriere pentru cauză de utilitate publică.

În consecință, împrejurarea că Legea nr. 198/2004 și Legea nr. 33/1994 sunt legi speciale în materie de expropriere, care reglementează excepția prevăzută de la dreptul de proprietate, iar în cauză nu s-a făcut dovada că pentru suprafața de teren care face obiectul cererii de chemare în judecată s-a emis vreo hotărâre de stabilire a despăgubirilor, respectiv nu s-a procedat la consemnarea unei sume cu acest titlu în favoarea reclamantului, nu este de natură a susține inadmisibilitatea acțiunii de față, dat fiind că în privința modului de valorificare a pretențiilor, nu se poate face nicio diferențiere de tratament juridic, în funcție de derularea procedurii administrative de expropriere și emiterea sau nu a hotărârii de despăgubire.

Cu referire la susținerile conform cărora, prin admiterea acțiunii, statul va achita o sumă de bani fără ca acesta să folosească respectiva suprafață, curtea de apel a reținut că apelantul nu a administrat nicio dovadă din care să rezulte lipsa de temeinicie a statuărilor instanței de fond în sensul că terenul reclamantului este parțial ocupat de autostradă respectiv că restul de teren, deși nu este utilizat în concret, în scopul unei utilități publice, de către apelant, este ocupat de acesta cu materiale de construcție, iar reclamantul a fost pus în imposibilitate de a accede la el și de a-l folosi, potrivit destinației.

Curtea de apel a menționat că prima instanță a ajuns la această concluzie ca efect al evaluării și omologării celor două rapoarte de expertiză realizate în cauză.

Or, în acest context, nu pot fi înlăturate probele cele mai relevante asupra acestui aspect - anume rapoartele de expertiză întocmite de profesioniștii care și-au asumat legal răspunderea pentru activitatea lor - doar pe baza unor aprecieri ale pârâtului subiective și total nefundamentate pe probe admisibile și concludente.

Tot astfel, susținerea din apel vizând faptul că suprafața rămasă în proprietate poate fi folosită, deci nu este improprie, nu a fost primită, câtă vreme, în speță, prin raportul de expertiză evaluatorie, întocmit în cauză, comisia de experți a stabilit, că restul proprietății reclamanților, care nu este ocupată de autostradă, a rămas fără acces, terenul respectiv fiind impropriu folosirii conform destinației sale.

Curtea de apel a avut în vedere și faptul că, deși autostrada A3, București - Ploiești a fost terminată, până în prezent, la peste 4 ani de la emiterea H.G. nr. 953/2011, nu s-a invocat și, mai ales, nu s-a dovedit că s-ar fi realizat un drum de acces către terenul rămas neexpropriat, neocupat de autostradă, reclamantul fiind pus în situația de a aștepta sine die realizarea de către expropriator a căii de acces către proprietatea care i-a rămas în urma exproprierii și nici nu s-a probat că terenul ar fi fost eliberat, respectiv adus în situația în care se afla inițial organizării șantierului.

Apelantul-pârât nu a contestat, în fața primei instanțe, cele două rapoarte de expertiză și nu a formulat obiecțiuni în raport de concluziile experților de specialitate, după cum în faza procesuală devolutivă a apelului nu a solicitat administrarea de probe noi.

Nu a fost primită nici susținerea din apel vizând omisiunea primei instanțe de a avea în vedere apărările acestuia, cu motivarea că din lecturarea considerentelor sentinței apelate, rezultă indubitabil că tribunalul a făcut trimitere la argumentele invocate de pârât în întâmpinare și în notele de ședință anexate, apreciindu-le motivat ca nefondate.

Pentru toate aceste considerente, curtea de apel, în conformitate cu prevederile art. 296 din C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul procedural, recurentul-pârât Statul Român - prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, solicitând schimbarea în tot a sentinței recurate, admiterea recursului și desființarea hotărârii recurate iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, sub un prim aspect, că în mod greșit a fost respinsă excepția prematurității acțiunii.

Astfel, în conformitate cu art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2011 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, cu modificările și completările ulterioare: "Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 29 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate."

Or, reclamantul nu a făcut dovada comunicării hotărârii de despăgubire, în temeiul căruia comisia a stabilit cuantumul despăgubirii la suma de 2.025,70 lei, așa cum prevede art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2011.

Printr-o altă critică referitoare la soluția dată excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, s-a arătat că principiul rolului activ al judecătorului, consacrat în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., presupune aflarea adevărului juridic, ceea ce obligă instanța ca înainte de toate să asigure calificarea exactă a acțiunii reclamantului. Acțiunea este inadmisibilă sub aspectul faptului că, neexistând o hotărâre de expropriere, nu se pot acorda despăgubiri, instanța neputându-se subroga în drepturile și atribuțiile statului în ceea ce privește exproprierea, deoarece se încălcă principiul separației puterilor în stat și Constituția.

În opinia recurentului-pârât, pentru a pune în discuție exproprierea este necesar și imperios să se declare utilitatea publică pentru suprafața de teren care face obiectul prezentei cauze și să se emită hotărâre de expropriere ca urmare a declarării utilității publice, așa cum dispune Legea nr. 255/2010.

Pentru a sta în judecată și a solicita despăgubiri, reclamantul ar fi trebuit să dețină o hotărâre de despăgubire, ca urmare a exproprierii, ori în prezenta cauză nu există nici hotărâre de expropriere, nici hotărâre de despăgubire; în plus, reclamantul nu a făcut dovada proprietății iar cauza nu cade sub incidența dispozițiilor Legii nr. 255/2010 privind exproprierea.

A mai arătat recurentul că, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, "pe baza documentației tehnico-economice prevăzute la art. 3, Guvernul aprobă, prin hotărâre, amplasamentul lucrării, declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care acesta se virează într-un cont bancar deschis pe numele expropriatorului și sursa de finanțare", iar în conformitate cu prevederile art. 9 din același act normativ: "expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor prevăzut la art. 8, precum și orice persoana care se consideră îndreptățită la despăgubirile pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței competente (...)".

Față de aceste prevederi legale, reclamantul nu se află în situația unei exproprieri pentru suprafața de teren care face obiectul prezentului litigiu și nici în vreuna din situațiile reglementate de art. 9 din Legea nr. 198/2004 care să ducă la investirea instanței de judecată cu astfel de capete de cerere.

Procedura de expropriere se poate realiza numai prin emiterea de către Guvernul României a unui act normativ prin care să se stabilească în mod clar și neechivoc etapele care urmează a fi parcurse în vederea realizării de către Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, a unor lucrări de utilitate publică în domeniul drumurilor naționale și autostrăzilor.

În opinia recurentului-pârât, susținerile intimatului-reclamant conform cărora a fost expropriat în fapt și solicitarea de acordare de despăgubiri aferente acestei exproprieri exced cadrului legal în materia exproprierilor, întrucât, pe teritoriul României exproprierea în fapt nu este reglementată de nici un act normativ.

Obligarea Statului Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, de a achiziționa suprafața de teren care nu a fost declarată de utilitate publică nu este reglementată legal, această cerință fiind inadmisibilă pe fond, motivat de faptul că pentru această suprafață nu s-a declarat utilitatea publică, cerință imperativă a legilor în materie de expropriere și a legii fundamentale a statului, Constituția României; pe această suprafață de teren reclamantul este proprietar și poate dispune.

Un alt motiv de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată este, în opinia recurentului-pârât, acordarea despăgubirilor direct de către instanța de judecată, cu încălcarea legilor speciale.

În conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, cei nemulțumiți se pot adresa instanței de judecată astfel: cel nemulțumit de cuantumul despăgubirilor acordate conform art. 8 se pot adresa instanței în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii emise de comisie iar contestarea hotărârii guvernului (prin care s-a declanșat procedura de expropriere) se poate face în termen de 3 ani.

Or, în speță, intimatul-reclamant nu contestă nicio hotărârea de guvern privind declararea utilității publice, nu a făcut dovada că ar exista o astfel de hotărâre emisă de autoritățile statului și nici nu există o hotărâre a a comisiei de expropriere privind stabilirea despăgubirilor.

Față de aceste dispoziții despre care a arătat că sunt de strictă interpretare și aplicare, recurentul-pârât a susținut că este inadmisibilă și neîntemeiată orice fel de cerere privind acordarea de despăgubiri direct de către instanță întrucât nu există nici o procedură de expropriere pentru suprafața de 4.188,40 mp.

Despăgubirile care se acordă conform Legii nr. 198/2004 sunt compuse din valoarea terenului la data exproprierii și prejudiciul cauzat iar această sumă se plătește de la bugetul de stat.

Legea nr. 198/2004, legea în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică, cuprinde dispoziții de natură să asigure atât cadrul legal privind procedurile de expropriere, cât și dispoziții în ceea ce privește modalitatea în care se acordă despăgubirile și, totodată, apără dreptul de proprietate privată, drept a cărei protecție se realizează prin garantarea și ocrotirea sa de către lege, în mod egal, indiferent de titular.

Exproprierea poate fi dispusă numai pentru cauză de utilitate publică. Utilitatea publică se stabilește în condițiile prevăzute de lege, or în speța de față pentru suprafața de 4.188,40 mp nu s-a declarat de stat utilitatea publică pentru a opera exproprierea.

A mai arătat recurentul-pârât că în sprijinul celor afirmate mai sus stau și dispozițiile legale, respectiv Constituția României unde este statuat că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, și art. 481 C. civ. care prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Având în vedere prevederile actului normativ care reglementează procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA nu poate solicita Guvernului să dispună exproprierea unor suprafețe de teren care nu sunt incluse în proiectul tehnic al autostrăzii, Guvernul fiind cel care aprobă și dispune exproprierea prin hotărâre de guvern și nu Compania Naționala de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA; legiuitorul nu a prevăzut exproprierea la cerere atât timp cât nu a fost declarată prin lege utilitatea publică.

Instanța de judecată nu poate declara utilitatea publică și implicit exproprierea, nefiind abilitată de lege în acest sens.

A conchis recurentul-pârât că, atâta timp cât pentru suprafața de 4.188,40 mp nu s-a declarat utilitate publică, în cauză nu se poate declara de către instanță exproprierea.

Art. 5 din Legea nr. 33/1994 stipulează că: "utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local" iar art. 7 precizează că "utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes național și de către consiliile județene și Consiliul local al Municipiului București pentru lucrările de interes local. (...) Pentru orice alte lucrări decât cele prevăzute la art. 6, utilitatea publică se declară, pentru fiecare caz în parte, prin lege. (...)."

În ce privește suprafața de 4.188,40 mp, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, în numele Statului Român, nu poate folosi acest teren deoarece nu s-a declarat utilitatea publică prin lege și nu poate deveni proprietar, statul r