ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2279/2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă la data de 23.08.2012, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. (CNADNR), a solicitat:

- obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 130 euro/m.p. pentru suprafața de 233 m.p. teren expropriat în conformitate cu H.G. nr. 953/23.09.2011, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 707/06.10.2011, poziția 907;

- obligarea pârâtului să îi pună la dispoziție documentația prevăzută de art. 3 din Legea nr. 198/2004, pentru suprafața de 1.777 m.p., de care a fost deposedat fără știință, fără dreaptă și prealabilă despăgubire și să achite pârâtul pentru această suprafață suma de 130 euro/m.p.;

- obligarea pârâtului să achite în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, despăgubirile ce vor fi stabilite de instanță, sub sancțiunea plății de daune cominatorii;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 175 din 26 ianuarie 2016, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., stabilind cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat, în suprafață de 198,47 m.p., astfel cum a fost identificat de expertul în specialitatea topografie B., la suma de 32.472 RON și cuantumul prejudiciului constând în contravaloarea terenului de 4.188,40 m.p. la suma de 685.313 RON, conform raportului de expertiză întocmit de experții C., D. și E.

Prin decizia nr. 194/A din 31 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, ca nefondat și a luat act că intimatul-reclamant și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 1935 din 14.10.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului și a admis recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva deciziei nr. 194 A din 31 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținând următoarele:

Criticile prin care recurentul-pârât a susținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată prematur, respectiv că este inadmisibilă, întrucât intimatul-reclamant nu se găsește în posesia unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor oferite de expropriator, iar terenul nu a fost declarat de utilitate publică, nu pot fi primite.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod judicios că neemiterea unei hotărâri individuale de stabilire a despăgubirilor pentru terenul ocupat de autostradă și pentru prejudiciul creat reclamantului prin afectarea restului terenului său, care ar putea fi contestată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 255/2010 și necomunicarea acesteia către reclamant, nu pot justifica primirea excepției prematurității, dat fiind că, în acest context, cererea de acordare de despăgubiri pentru pierderea atributelor dreptului de proprietate nu poate fi apreciată ca fiind fundamentată pe un drept afectat de un termen.

Recurentul-pârât ignoră, în raționamentul expus în memoriul de recurs, faptul că intimatul-reclamant nu a solicitat să se dispună exproprierea terenului, ci a solicitat acordarea de despăgubiri ca urmare a acțiunilor întreprinse de expropriator care, fără a respecta prescripțiile legale de care încearcă să se prevaleze în recurs, a ocupat în fapt, terenul proprietatea sa.

Așa cum rezultă din hotărârile pronunțate în fond și apel, instanțele de judecată nu au dispus exproprierea, ci au acordat despăgubiri, reținând că s-a produs o expropriere în fapt cu privire la suprafața de 198,47 m.p. (evaluată judiciar la 32472 RON), care este ocupată de autostradă.

A reținut instanța de apel că este necontestat faptul că o suprafață de 198,47 m.p. din terenul reclamantului, este ocupat de o lucrare de interes public. Cu toate acestea, deși au fost inițiate procedurile de expropriere, pentru o suprafață de 233 m.p., în sensul că s-a adoptat H.G. nr. 953/2011, nu s-a probat că în favoarea reclamantului s-ar fi emis, nici anterior formulării cererii de chemare în judecată și nici pe parcursul cercetării judecătorești realizate în prezenta cauză, o hotărâre individuală de stabilire a despăgubirilor, respectiv că astfel de despăgubiri ar fi fost consemnate în favoarea reclamantului. Tot astfel, pentru restul terenului aflat în proprietatea reclamantului nu s-a inițiat o procedura de expropriere și nici nu au fost stabilite despăgubiri pentru prejudiciul produs.

Or, în temeiul Legii nr. 255/2010, stabilirea cuantumului despăgubirii, în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994, este o măsură conexă și indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic care se naște între expropriat și expropriator.

Ca urmare, nefinalizarea procedurilor de expropriere, prin emiterea și comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, pentru terenul ocupat efectiv de traseul autostrăzii sau pentru prejudiciul produs reclamantului, respectiv neinițierea acestor proceduri pentru restul suprafeței de teren, nu pot atrage inadmisibilitatea acțiunii, fiind de neconceput ca încălcarea însăși a legii să atragă consecința imposibilității de accesare de către reclamant a mijloacelor legale de remediere a încălcării.

Instanța de apel a reținut și împrejurarea că de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 953/2011 au trecut aproximativ 5 ani, timp în care reclamantul, deși a fost împiedicat să exercite dreptul său de proprietate, nu a beneficiat încă de o despăgubire.

Or, în acest context, este necesar ca titularului acțiunii, care justifică o atingere a dreptului său de proprietate, să i se recunoască accesul la justiție pentru constatarea încălcării dreptului său și, în plus, este necesar ca accesul la justiție să fie efectiv, în sensul că exercițiul acestui drept fundamental să se realizeze în aceleași condiții ca în cazul în care procedura de expropriere ar fi fost parcursă integral. Acesta întrucât privarea în fapt de proprietate echivalează cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel că tocmai o atare situație face necesar imperios ca persoanei care pretinde că este lezată să i se recunoască pe deplin posibilitatea de a reclama respectarea drepturile sale legale, inclusiv prin formularea unei cereri de chemare în judecată prin care să se solicite recunoașterea dreptului la despăgubire.

O situație de încălcare a legii și de nefinalizare a procedurilor legale de expropriere trebuie să atragă în mod imperios, în condițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul persoanei pretins prejudiciate de a se adresa instanței de judecată, iar procedura să se desfășoare și drepturile reclamantului să fie analizate în condițiile în care s-ar fi petrecut dacă procedura legală ar fi fost respectată.

Ca urmare, nu se poate reține un fine de neprimire în calea accesului la justiție justificată tocmai pe temeiul nerespectării procedurii legale, fiind incidente dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010, respectiv dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

Aceste considerente pe care instanța de recurs și le însușește sunt pe deplin lămuritoare în privința admisibilității acțiunii; prin urmare, sunt nefondate criticile prin care s-a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile Legii nr. 225/2010, respectiv pe cele ale Legii nr. 198/2004.

Instanța de recurs a reținut că nu sunt fondate nici susținerile conform cărora intimatul-reclamant nu a făcut dovada proprietății.

Reținând că recurentul nu a contestat situația de fapt, Înalta Curte a constatat că intimatul-reclamant a deținut în proprietate un teren în suprafață de 5000 m.p., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11 mai 2006 la B.N.P. F. Din această suprafață a fost expropriată prin H.G. nr. 667/2008, într-o procedură anterioară, o suprafață de 473 m.p.

Ulterior, în H.G. nr. 953/2011, intimatul-reclamant a fost înscris în lista cu imobile aflate în proprietate privată care formează coridorul de expropriere al lucrării "Construcția autostrăzii București - Brașov, tronsonul București - Ploiești" cu o suprafață de 233 m.p. Deși procedurile reglementate de Legea nr. 255/2010, invocate de recurentul-pârât nu au fost parcurse, o suprafață de 198,47 m.p., evaluată la 32472 RON, a fost expropriată în fapt, fiind ocupată de autostradă.

Au reținut instanțele de fond că intimatul-reclamant este îndreptățit la despăgubiri în cuantum de 685.313 RON și pentru prejudiciul constând în contravaloarea terenului în suprafață de 4188 m.p., care, deși nu este utilizat în concret în scopul unei utilități publice, nu mai poate fi utilizat potrivit destinației, astfel că și-a pierdut în totalitate valoarea, deoarece nu mai are acces direct în șosea și este ocupat cu material de construcție.

Or, din perspectiva acestui prejudiciu, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a făcut greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care fac trimitere prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceasta întrucât pentru terenul în suprafață de 4188 m.p., care nu este utilizat în concret în scopul unei utilități publice, în sensul că nu este ocupat de autostradă, instanțele de fond au acordat despăgubiri care reprezintă valoarea de circulație a acestuia apreciind că și-a pierdut în totalitate valoarea având în vedere, pe de o parte, lipsa de acces direct în șosea, iar pe de altă parte, ocuparea terenului care inițial a avut destinația de teren agricol, cu deșeuri rezultate din construcția edificată, ceea ce îl face impropriu, în integralitate, folosirii conform destinației.

Or, potrivit art. 555 alin. (1) C. civ., proprietatea este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv și perpetuu, în limitele stabilite de lege. Acest drept implică atributele posesiei, folosinței și dispoziției (cu cele două componente ale sale: dispoziția juridică și dispoziția materială).

Acordarea integrală a valorii de circulație a suprafeței de 4188 m.p. teren, care reprezintă chiar valoarea de înlocuire a bunului, în măsura în care s-a reținut limitarea extremă a atributului folosinței, vine în contradicție cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

S-a arătat că stabilirea cuantumului despăgubirii este în sarcina instanței de trimitere, care are un drept de apreciere, pe baza probatoriului administrat, însă din perspectiva caracterului legal al despăgubirii, aceasta trebuie să țină seama de faptul că, dreptul de proprietate fiind în esență patrimonial, fiecare dintre atributele sale poate fi cuantificat în bani.

În consecință, curtea de apel va evalua în mod separat despăgubirile decurgând din limitarea atributelor menționate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 18.01.2017, sub nr. x/2012*.

La termenul din 17.02.2017, date fiind dispozițiile obligatorii, conform art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., ale instanței de recurs, la propunerea intimatului reclamant s-a dispus ca aceeași echipă de experți în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare să efectueze o expertiză suplimentară, cu trei obiective:

- stabilirea contravalorii lipsei de folosință a terenului în suprafață de 4.188 m.p., determinată de situația de fapt a ocupării terenului cu deșeuri rezultate din construirea autostrăzii București - Ploiești și împiedicarea accesului la drumul public, în raport de destinația terenului, de intravilan agricol;

- precizarea contravalorii lipsei de folosință a suprafeței de teren în discuție și în raport de alte destinații posibil a-i fi acordate;

- să se precizeze dacă suprafața de 4.188 mp teren în discuție mai are valoare de circulație, dată fiind situația de fapt actuală.

Conform concluziilor raportului de expertiză, "comisia de experți nu a identificat cauze suplimentare care să conducă la stabilirea unui posibil prejudiciu cauzat intimatului-reclamant prin exproprierea terenului și care să se reflecte asupra loturilor rămase în proprietatea sa, întrucât terenul nu și-a schimbat indicatorii urbanistici (a fost și este teren intravilan arabil) și reclamanții nu au depus niciun înscris din care să rezulte că au fost împiedicați, de lucrările de construcție a autostrăzii, să îți desfășoare activitatea.

Prejudiciul suferit de proprietarul terenului rămas neexpropriat datorită lucrărilor de construcție a autostrăzii se poate rezuma doar la lipsa dreptului de utilizare a acestuia, respectiv la contravaloarea recoltei care nu a putut fi cultivată pe lotul rămas neexpropriat, de 4.118 m.p., în perioada 2011-2017 (5 ani agricoli: 2012-2016 inclusiv) cu condiția ca aceștia să dovedească (…) intenția de a cultiva terenul dar au fost împiedicați de lucrările de construcție."

Lipsa de folosință a terenului în suprafață de 4.188 m.p. din cauza necultivării sale a fost estimată de experți la suma de 2.369 RON, fiind avute în vedere datele obținute de la Institutul de Statistică al României pentru producțiile agricole de grâu și prețul grâului în județul Ilfov în perioada 2011-2017.

Răspunzând celui de al doilea obiectiv al expertizei, experții au arătat că "prejudiciul suferit de proprietarul terenului rămas neexpropriat datorită lucrărilor de construcție a autostrăzii se poate rezuma la utilizarea terenului în ipoteza în care ar fi scos din circuitul agricol cu condiția ca aceștia să dovedească (…)intenția de a utiliza în acest sens terenul dar au fost împiedicați de lucrările de construcție."

Lipsa de folosință a terenului în suprafață de 4.188 m.p. în această ipoteză a fost estimată de experți la suma de 5528 euro/an, valoarea lipsei de folosință anuală fiind considerată ca recuperare a prețului terenului în perioada de 1 generație, respectiv 25 de ani.

Pentru cel de al treilea obiectiv, experții au reluat răspunsul cuprins în primul raport de expertiză, în sensul că "terenul nu mai este utilizabil din punct de vedere economic ținând cont de folosința și destinația sa, respectiv intravilan agricol, prin îngrădirea accesului la acesta, neavând nicio valoare economică."

Au precizat experții că, "în viitor, cu costuri minime ar fi posibilă revitalizarea terenului în speță prin asigurarea unui podeț de acces peste rigola existentă între teren și banda de accelerare, cu avizul C.N.A.D.N.R., precum și prin eliberarea terenului de deșeurile existente."

Obiecțiunile formulate de ambele părți la concluziile raportului de expertiză au fost respinse de instanță prin încheierea de ședință de la 20.10.2017.

Prin decizia nr. 71/A din 26 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România împotriva sentinței civile nr. 175/26.01.2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite intimatului-reclamant pentru prejudiciul reprezentat de lipsa de folosință a suprafeței de 4.188,40 m.p. teren rămas neexpropriat la suma de 5.528 euro/an, începând cu data exproprierii - 24.11.2011 și până la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că, în aplicarea prevederilor art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, pentru determinarea celui de al doilea element ce se include în despăgubirea cuvenită proprietarului bunului supus exproprierii - prejudiciul, trebuie avute în vedere două condiții: să fie consecința exproprierii și compunerea lui, lăsată de legiuitor la latitudinea reclamanților, să fie determinată prin cererea de chemare în judecată, deoarece, în temeiul principiului disponibilității procesului civil, reclamantul stabilește limitele învestirii. Instanța are obligația de a analiza dacă acele componente indicate de reclamant reprezintă sau nu un prejudiciu real cauzat prin expropriere, precum și întinderea acestuia, pe baza dovezilor prezentate.

Pornind de la aceste considerente de principiu, instanța de apel a constatat că nici prin cererea introductivă de instanță și nici prin vreo altă cerere modificatoare reclamantul nu a afirmat că i s-a cauzat vreun prejudiciu prin afectarea restului de teren rămas în proprietatea sa, în suprafață de 4.188,40 m.p., prin îngrădirea accesului la imobil și ocuparea terenului cu deșeuri.

Petitul cererii de chemare în judecată a fost redat integral și se poate observa că în afara despăgubirilor solicitate pentru suprafața de teren expropriată în baza H.G. nr. 953/28.09.2011, ce s-a dovedit a fi de 198,47 m.p. și nu de 233 m.p., reclamantul a solicitat numai plata unei sume de 130 euro/m.p. pentru o suprafață de 1.777 m.p., care ar fi fost "expropriată în fapt". Această solicitare a fost întemeiată pe mențiunile din H.G. nr. 953/2011, în sensul că la data actului normativ mai deținea doar suprafața de 2.750 m.p. din totalul de 5000 m.p., iar din suprafața de 2.750 m.p. se expropria suprafața de 233 m.p.

Aceleași susțineri sunt cuprinse și în răspunsul la întâmpinarea formulată de pârât, la punctul 5.ii arătând că "prin proba cu înscrisuri și expertiză tehnică, probe cerute de noi prin cererea introductivă, intenționăm să demonstrăm că pârâta ne-a expropriat o suprafață mult mai mare decât aceea pentru care s-a emis hotărârea de despăgubiri".

Problema lipsei accesului la terenul de 4.188 m.p. și a ocupării acestuia cu deșeuri a fost ridicată pentru prima dată în obiecțiunile formulate de reclamant la expertiza topo-cadastrală dispusă de instanța de fond, depuse la dosar în data de 12.09.2013 (la un an de zile de la înregistrarea cererii de chemare în judecată - vol. I dosar fond, fila 205), însă criticile aduse de apelant hotărârii fondului nu vizează acest aspect, iar prin decizia de casare s-a dispus ca instanța de trimitere să evalueze despăgubirile decurgând din limitarea atributelor dreptului de proprietate (posesie, folosință și dispoziție cu cele două componente ale sale - dispoziția juridică și dispoziția materială) pentru întreaga suprafață de 4.188,40 m.p.

În acest demers, analizând materialul probator administrat în cauză, instanța de apel a constatat că intimatul-reclamant nu a dovedit (de altfel nici nu a susținut) că exproprierea celor 198,47 m.p. ar fi de natură să îl împiedice să înstrăineze (dispoziția juridică) sau să modifice funcționalitatea suprafeței de 4.188,40 mp teren rămasă în proprietatea sa din teren intravilan agricol într-un teren cu o altă destinație (dispoziția materială), după cum nu s-a probat (și nici nu s-a susținut) că prin faptul exproprierii suprafeței de 198,47 m.p., ar fi împiedicat să stăpânească în mod efectiv și nemijlocit diferența de 4.188 m.p. (posesia).

Ceea ce s-a probat în cauză este împiedicarea folosinței terenului de 4.188,40 m.p. din cauza îngrădirii accesului și a depozitării deșeurilor, iar sub acest aspect s-a reținut mai întâi că depozitarea de deșeuri pe terenul reclamantului nu reprezintă o consecință a exproprierii ca modalitate de transmitere a dreptului de proprietate, astfel cum rezultă din art. 26 din Legea nr. 33/1994, ci poate atrage răspunderea civilă delictuală a persoanelor vinovate de acest fapt, cerere cu care instanța nu a fost învestită.

Îngrădirea accesului la terenul de 4.188,40 m.p. este, însă, indiscutabil, o consecință a exproprierii și, chiar dacă nu a devenit un loc înfundat, în prezent acesta nu mai este utilizabil nici conform categoriei de folosință și destinației de la data exproprierii, aceea de intravilan agricol și nici conform unei alte destinații, chiar dacă, conform concluziilor expertizei, "în viitor, cu costuri minime ar fi posibilă revitalizarea terenului în speță prin asigurarea unui podeț de acces peste rigola existentă între teren și banda de accelerare, cu avizul CNADNR(…)".

Prejudiciul adus proprietarului bunului expropriat poate include numai acele daune efective, certe, cunoscute și determinate sau determinabile la momentul exproprierii, iar expertiza a evidențiat cu certitudine imposibilitatea folosirii terenului, astfel că intimatul-reclamant este îndreptățit la dezdăunare prin plata sumei de 5.528 euro/an, calculată ca recuperare a prețului terenului în perioada de o generație, începând cu data exproprierii - 24.11.2011 și până la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, nefiind necesar ca intimatul-reclamant să probeze intenția de a cultiva terenul sau de a-l utiliza în alt mod.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (fostă C.N.A.D.N.R.).

1). Reclamantul A. a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat, în principal, modificarea deciziei atacate, cu consecința menținerii sentinței civile nr. 175/26.01.2016 a Tribunalului Ilfov, ca temeinică și legală; în subsidiar, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., constatând că sunt necesare probe noi, respectiv refacerea expertizei evaluatorii pentru stabilirea valorii despăgubirilor cu luarea în considerare a categoriei de folosință a terenului și a destinației vizate de reclamant la achiziționarea terenului său, casarea deciziei atacate și rejudecarea apelului, cu refacerea raportului de expertiză care să aibă în vedere probele administrate, privind destinația pentru care imobilul teren a fost achiziționat și categoria de folosință a terenului.

Recurentul-reclamant a arătat că problema esențială este aceea a interpretării date noțiunii de prejudiciu, astfel cum este definit de lege și rezultă a fi conturat de jurisprudența în materie. În concret, este vorba de interpretarea dată dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în acord cu ceea ce Curtea Constituțională a stabilit prin Decizia nr. 12/2015.

În cauză, recurentul-reclamant a solicitat administrarea probei cu expertiză vizând atât stabilirea valorii despăgubirii terenului expropriat ca urmare a faptului că expropriatorul nu a îndeplinit procedura (inclusiv cea de evaluare) prevăzută de lege și a formulat obiective care au evidențiat starea terenului, rezultând că accesul la imobil este îngrădit, iar terenul este ocupat de deșeuri și resturi de materiale și beton de la construcția tronsonului de autostradă.

Intimata-pârâtă nu a contestat faptul că până la data pronunțării hotărârii nu a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor, astfel încât, în lipsa acesteia, în mod corect, pe baza rapoartelor de expertiză efectuate în cadrul probatoriului administrat de reclamant în cauză, instanța de fond a stabilit valoarea despăgubirilor, iar instanța de apel a confirmat-o în primul ciclu procesual.

În cauză, în apel după rejudecare, aceeași experți care au efectuat în prima instanță expertiza, au fost desemnați să răspundă obiectivelor stabilite de instanța de apel în considerarea dispoziției instanței supreme.

Reclamantul a criticat raportul de expertiză, apreciind că acesta nu poate fi omologat pentru motivele invocate în obiecțiuni. Și pârâtul l-a criticat, dar instanța de apel a respins, în mod eronat, obiecțiunile.

S-a solicitat instanței de apel din al doilea ciclu procesual să observe inconsecvența experților și, în același timp, invocarea unor scuze ce țin de lipsa unui material probator pe care consideră că ar fi trebuit sa îl aibă la dispoziție. Este nejustificată poziția lor, atâta timp cât recurentul nu poate fi ținut să probeze faptul negativ al imposibilității de folosire a terenului și chiar ei au menționat în raport că situația de fapt din expertiza efectuată în primul ciclu procesual se regăsește și la data raportului din apel în rejudecare. Terenul este în continuare ocupat de aceleași materiale depozitate de pârâtă și aceasta nu a făcut nimic ca să permită și să redea reclamantului exercițiul atributelor dreptului de proprietate, terenul fiind ocupat cu resturi rezultate din organizarea de șantier a lucrărilor de construcție a autostrăzii. Posesia asupra terenului este ca si inexistentă, generează doar cheltuieli în patrimoniul recurentului care are sarcina plății impozitului pentru deținerea terenului.

Chiar dacă s-ar fi dorit cultivarea terenului, nu ar fi avut cum să ajungă pe teren cu utilaje în acest scop, deoarece terenul nu are acces și este mărginit de parapeții drumului.

Terenul este din categoria intravilan, iar experții nu au făcut o minimă diligență pentru a constata acest lucru, limitându-se la a afirma că nu au dispus de dovezi suficiente privind imposibilitatea folosirii.

În concret, experții nu au manifestat obiectivitate, ci s-au pliat pe ceea ce li s-a părut a fi direcția în care practica se îndreaptă și direcțiile date de instanța supremă.

În baza actelor publice existente (hotărârea de guvern), nefiindu-i comunicat recurentului de către expropriator vreun act de expropriere sau din documentația prevăzută de lege a se întocmi în caz de expropriere, reclamantul-recurent a solicitat despăgubirea sa pentru cele două suprafețe de teren .

Ca urmare a admiterii recursului și a dispozițiilor instanței supreme, în al doilea ciclu procesual, instanța de apel trebuia să analizeze apelul formulat de pârâtă, limitându-se la efectul devolutiv al acestuia și ținând seama de îndrumările instanței de casare. Instanța de apel trebuia să verifice că reclamantul și-a modificat câtimea pretențiilor și să constate că pentru terenul în suprafață de 4188 m.p. a cărui posesie juridică o are, este lipsit de valoare întrucât nu mai poate fi folosit destinației pentru care reclamantul l-a achiziționat.

În acest sens, se impune precizarea că reclamantul nu a achiziționat terenul în scop agricol, ci pentru construirea unei hale de producție, depozitare și prezentare mobile, birouri, împrejmuire, anexe și utilități. Suprafața halei ce urma să fie edificată este aria construită de 1230 m.p., aria desfășurată de 1494 m.p. (2 corpuri, P=1E parțial). Acordurile specifice și autorizația de construire nr. x/30.08.2001 au fost obținute în anul 2001, pentru societatea în care reclamantul deținea participații G. S.R.L., al cărei reprezentant este. Conform Acordului de mediu din documentația de construire, calea de acces este carosabil din șoseaua de centură a municipiului București (ceea ce nu mai există din cauza lucrărilor la autostradă).

Problemele de sănătate ale reclamantului și ale soției sale l-au împiedicat pe acesta să continue diligentele începute, dar înscrisurile atașate sunt edificatoare cu privire la intenția sa privind destinația pe care a înțeles să o dea terenului și scopului pentru care 1-a achiziționat.

Mai mult, dacă experții ar fi făcut minime verificări, ar fi putut constata că terenul este categoria intravilan construcții (anexată dovada) și nu intravilan agricol, astfel cum s-a reținut la efectuarea expertizei.

Înțelegând că valoarea despăgubirii trebuie să cuprindă în cauză și valoarea terenului care nu mai poate fi utilizat conform destinației pentru care reclamantul l-a achiziționat, trebuie să se stabilească valoarea suprafeței de 4188 m.p. luându-se în considerare aceste elemente.

Din această perspectivă, se impune în cauză și refacerea raportului de expertiză.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Lallement c. Franței, 2002), prejudiciul impus a fi acoperit în cazul unei exproprieri - pentru ca această sarcină să nu devină excesivă prin lipsa echilibrului între interesele generale ale comunității și cele private ale proprietarului deposedat - se referă la pierderea unor beneficii economice certe, de care acesta nu se mai poate bucura, care au caracter previzibil și pot fi dovedite prin situații (economico-financiare, fiscale) concrete anterioare.

Or, în cauză, beneficiile economice certe pe care reclamantul le-ar fi putut avea din deplina proprietate a terenului în discuție, sunt raportate la valorile de tranzacționare rezultatele din contractele de vânzare-cumpărare analizate de experți în realizarea raportului de expertiză.

Dreapta și justa despăgubire reprezintă hotărârea instanței de fond confirmată de instanța de apel în primul ciclu procesual.

2). Pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a invocat în drept dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat desființarea hotărârii atacate și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii reclamantului.

Recurentul-pârât a arătat că acțiunea reclamantului este inadmisibilă sub aspectul faptului că, nefiind hotărâre de expropriere, nu se pot acorda despăgubiri, instanța nu se poate subroga în drepturile și atribuțiile statului în ceea ce privește exproprierea, pentru că se încalcă principiul separației puterilor în stat și Constituția.

Pentru a pune în discuție exproprierea este necesar și imperios să se declare utilitatea publică pentru suprafața de teren ce face obiectul prezentei cauze și să se emită hotărâre de expropriere ca urmare a declarării utilității publice, așa cum dispune Legea nr. 255/2010.

Față de cerințele dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, reclamantul nu se află în situația unei exproprieri pentru suprafața de teren care face obiectul prezentului litigiu, nu se află în vreuna din situațiile reglementate de art. 9 din Legea nr. 198/2004, care să ducă la învestirea instanței de judecată cu astfel de capete de cerere.

Susținerile reclamantului cum că a fost expropriat în fapt și solicitarea de despăgubiri aferente acestei exproprieri exced cadrului legal în materia exproprierilor, întrucât pe teritoriul României exproprierea în fapt nu este reglementată de niciun act normativ.

Obligarea pârâtului de a achiziționa suprafața de teren ce nu a fost declarată de utilitate publică nu este reglementată legal, această cerința fiind inadmisibilă pe fond.

Un alt motiv de inadmisibilitate al cererii privește acordarea despăgubirilor direct de către instanța de judecată, cu încălcarea legilor speciale.

Legea nr. 198/2004, legea în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică, cuprinde dispoziții de natură să asigure atât cadrul legal privind procedurile de expropriere, cât și în ce privește modalitatea în care se acordă despăgubirile (art. 6 - art. 7) și, totodată, se apără dreptul de proprietate privată.

Exproprierea poate fi dispusă numai pentru cauză de utilitate publică. Utilitatea publică se stabilește în condițiile prevăzute de lege, or, în speța de față pentru suprafața de 4.188,40 m.p. nu s-a declarat de stat utilitatea publică pentru a opera exproprierea.

O altă problemă ce se naște în prezenta cauză, față de motivarea în fapt și în drept a cererii, este aceea că instanța de judecată nu poate declara utilitatea publică și, implicit exproprierea, nefiind abilitată de lege în acest sens, instanța de judecată poate doar să cenzureze o cerere de chemare în judecată numai dacă vizează excepțiile stabilite înlăuntrul legii de expropriere.

Ca atare, nici acordarea despăgubirilor stabilite de către instanța de apel nu sunt întemeiate, cu atât mai mult cu cât chiar raportul de expertiză indică acest lucru coroborat și cu cererile reclamantului ce nu au vizat acest gen de despăgubiri.

În concluzie, atâta timp cât pentru suprafața de 4.188,40 m.p. nu s-a declarat utilitate publică, în cauză nu se poate declara de către instanță exproprierea. Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, în numele statului, nu poate folosi acest teren deoarece nu s-a declarat utilitatea publică prin lege și nu poate deveni proprietar, Statul Român neavând un titlu în acest sens, deoarece nu a avut loc transferul dreptului de proprietate.

Recurentul-reclamant a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere împotriva deciziei civile nr. 71/A din 26 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, ce va fi respinsă.

Prin cererea de recurs, pârâtul susține o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză și anume, Legea nr. 255/2010, art. 4 alin. (1), art. 6-7 și art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Este adevărat că recurentul-pârât a invocat ca temei de drept dispozițiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ., care nu sunt incidente în cauză, față de data înregistrării cererii de chemare în judecată (23.08.2012), fiind aplicabile prevederile C. proc. civ. de la 1865.

Însă, criticile dezvoltate prin cererea de recurs în susținerea nelegalității deciziei atacate se circumscriu cazului de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, urmând a fi analizate prin prisma acestui motiv de recurs.

Recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed:

1). Criticile recurentului-reclamant vizează modul de interpretare de către instanța de apel, în rejudecare, după casare, a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea celei de-a doua componente a despăgubirii și anume, prejudiciul suferit de expropriat ca urmare a exproprierii.

Astfel, dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 prevăd că despăgubirea cuprinde, pe lângă valoarea reală a imobilului, și prejudiciul cauzat proprietarului, iar alin. (2) prevede că, la calcularea cuantumului despăgubirilor, vor fi avute în vedere de către instanță și daunele aduse proprietarului, luând în considerare și dovezile prezentate de acesta.

Prin decizia de casare nr. 1935 din 14.10.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că:

"potrivit art. 555 alin. (1) C. civ., proprietatea este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv și perpetuu, în limitele stabilite de lege. Acest drept implică atributele posesiei, folosinței și dispoziției (cu cele două componente ale sale: dispoziția juridică și dispoziția materială).

Acordarea integrală a valorii de circulație a suprafeței de 4188 m.p. teren, care reprezintă chiar valoarea de înlocuire a bunului, în măsura în care s-a reținut limitarea extremă a atributului folosinței, vine în contradicție cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Înalta Curte menționează că stabilirea cuantumului despăgubirii este în sarcina instanței de trimitere, care are un drept de apreciere, pe baza probatoriului administrat, însă din perspectiva caracterului legal al despăgubirii, acesta trebuie să țină seama de faptul că dreptul de proprietate fiind în esență patrimonial, fiecare dintre atributele sale poate fi cuantificat în bani. În consecință, curtea de apel va evalua în mod separat despăgubirile decurgând din limitarea atributelor menționate."

Urmare a îndrumărilor deciziei de casare, instanța de apel, în rejudecare, a dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosință a suprafeței de 4188 m.p. teren, proprietatea reclamantului.

Părțile au formulat obiecțiuni față de concluziile experților, puse în discuție de către instanța de apel, în condiții de contradictorialitate și respinse prin încheierea de ședință de la 20.10.2017, cu motivarea că "experții s-au conformat dispozițiilor instanței, răspunzând obiectivelor stabilite, aspectele ce ține de dovedirea intenției de a utiliza terenul ca și acelea ce țin de categoria de folosință a acestuia (intravilan arabil sau extravilan arabil) nefiind de natură a afecta concluziile tehnice ale expertizei."

În baza probatoriului administrat, cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 și a indicațiilor date de instanța de casare, curtea de apel a reținut că, în cauză s-a probat "împiedicarea folosinței terenului de 4.188,40 m.p. din cauza îngrădirii accesului și a depozitării deșeurilor", ceea ce este "indiscutabil, o consecință a exproprierii și, chiar dacă nu a devenit un loc înfundat, în prezent acesta nu mai este utilizabil nici conform categoriei de folosință și destinației de la data exproprierii, aceea de intravilan agricol și nici conform unei alte destinații (….)."

Față de situația de fapt reținută, instanța de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite intimatului-reclamant pentru prejudiciul reprezentat de lipsa de folosință a suprafeței de 4.188,40 m.p. teren rămas neexpropriat la suma de 5.528 euro/an, începând cu data exproprierii - 24.11.2011 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Așa fiind, din perspectiva legalității deciziei pronunțate, prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant și aplicabil în cauză, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii (art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994) pe aspectul contestat, respectiv despăgubirile produse reclamantului ca urmare a exproprierii, constând în lipsa de folosință a terenului proprietatea sa.

Celelalte critici formulate prin cererea de recurs vizează netemeinicia deciziei atacate, deoarece se contestă modul de stabilire, pe baza probelor administrate, a situației de fapt în cauză și nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, întrucât nu ridică problema legalității hotărârii.

Aceasta întrucât, astfel de susțineri ale reclamantului, pe aspectul analizat, nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau de casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul-reclamant, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Raportul de expertiză criticat reprezintă o probă științifică, ce a fost coroborată de către instanța de apel cu înscrisurile depuse la dosar, în baza ansamblului probator administrat în cauză, instanța fundamentându-și soluția pronunțată cu privire la contravaloarea lipsei de folosință a terenului, ce reprezintă prejudiciul cauzat reclamantului în sensul prevăzut de legea specială în materia exproprierii aplicabilă cauzei.

2). Prin cererea de recurs, pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere reiterează criticile pe care le-a formulat și în primul ciclu procesual privind prematuritatea și inadmisibilitatea acțiunii reclamantului.

Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."

În speță, decizia de casare pronunțată de instanța de recurs în primul ciclu procesual conține o motivare amplă prin care au fost analizate apărările pârâtului pe excepțiile prematurității și inadmisibilității cererii de chemare în judecată .

Astfel, prin această hotărâre s-a statuat că "nefinalizarea procedurilor de expropriere, prin emiterea și comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, pentru terenul ocupat efectiv de traseul autostrăzii sau pentru prejudiciul produs reclamantului, respectiv neinițierea acestor proceduri pentru restul suprafeței de teren, nu pot atrage inadmisibilitatea acțiunii, fiind de neconceput ca încălcarea însăși a legii să atragă consecința imposibilității de accesare de către reclamant a mijloacelor legale de remediere a încălcării."

"Este necesar ca titularului acțiunii, care justifică o atingere a dreptului său de proprietate, să i se recunoască accesul la justiție pentru constatarea încălcării dreptului său și, în plus, este necesar ca accesul la justiție să fie efectiv, în sensul că exercițiul acestui drept fundamental să se realizeze în aceleași condiții ca în cazul în care procedura de expropriere ar fi fost parcursă integral. Acesta întrucât privarea în fapt de proprietate echivalează cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel că tocmai o atare situație face necesar imperios ca persoanei care pretinde că este lezată să i se recunoască pe deplin posibilitatea de a reclama respectarea drepturile sale legale, inclusiv prin formularea unei cereri de chemare în judecată prin care să se solicite recunoașterea dreptului la despăgubire.

O situație de încălcare a legii și de nefinalizare a procedurilor legale de expropriere trebuie să atragă în mod imperios, în condițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul persoanei pretins prejudiciate de a se adresa instanței de judecată, iar procedura să se desfășoare și drepturile reclamantului să fie analizate în condițiile în care s-ar fi petrecut dacă procedura legală ar fi fost respectată.

Ca urmare, nu se poate reține un fine de neprimire în calea accesului la justiție justificată tocmai pe temeiul nerespectării procedurii legale, fiind incidente dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010, respectiv dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii."

Cum, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., statuările irevocabile ale Înaltei Curți asupra acestei probleme de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, aceștia nu au mai repus în discuție, în rejudecarea apelului aceste statuări, motiv pentru care nici recurentul-pârât nu mai poate invoca și supune unei noi analize în prezenta cale de atac excepția inadmisibilității acțiunii, ce a fost deja tranșată.

Aceasta întrucât, supunând judecății același aspect asupra căreia s-a decis prin decizia de casare, recurentul-pârât tinde să lipsească de efectele obligatorii decizia irevocabilă pronunțată în primul ciclu procesual, ceea ce nu este posibil.

Având în vedere toate considerentele reținute, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursurile declarate de reclamant și de pârât urmând a fi respinse, ca nefondate, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de pârât, invocată de recurentul-reclamant A.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (fostă C.N.A.D.N.R.) împotriva deciziei nr. 71/A din 26 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 06.06.2018.