ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5145/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5145/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 84 din 21 ianuarie 2011 pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată

de reclamanta SC E.I. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R.

SA, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei totale

de 10.498.728,92 euro, în echivalent lei la data plății efective, reprezentând

despăgubiri ca urmare a exproprierii și T.V.A. aferent.

În motivarea

sentinței, s-a reținut, în esență, că reclamanta, prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 20 mai 2003 de B.N.P. C.S.P., a devenit proprietara terenului

intravilan în suprafață de 19.999,62 mp situat în comuna Ștefăneștii de Jos,

județul Ilfov, înscris în C.F. a comunei Ștefăneștii de Jos.

Prin Hotărârea din 7

iulie 2009 emisă de către C.N.A.D.N.R. SA, s-au stabilit despăgubiri în sumă de

2.268.745 lei pentru o parte din terenul proprietatea reclamantei, în suprafață

de 3.134 mp, nr. cadastral 16/2/2/1, expropriată în vederea realizării construcției

autostrăzii București - Brașov, tronsonul București - Ploiești, al cărei

amplasament a fost aprobat prin H.G. nr. 425/2008.

Învestită fiind cu

soluționarea cererii părții nemulțumite de acest cuantum, în baza art. 9 din

Legea nr. 198/2004, instanța, având în vedere și faptul că, potrivit art. 44

din Constituția României, exproprierea constituie cea mai severă restricție

care poate fi adusă dreptului de proprietate, a apreciat că în componența

despăgubirilor ce urmează a fi acordate expropriatului trebuie să se regăsească

atât valoarea reală a imobilului expropriat, cât și prejudiciul suferit.

Dat fiind

faptul că despăgubirile trebuie să exprime valoarea imobilului la data

exproprierii, instanța și-a însușit raportul de expertiză efectuat în cauză, în

sensul că valoarea terenului expropriat este de 5.279.629.793 lei, echivalentul

a 1.244.198 euro.

Instanța a constatat

că valoarea stabilită de pârât pentru terenul expropriat nu reflectă valoarea

reală a imobilului, deoarece pârâtul a evaluat terenul expropriat la 172

euro/mp, fără a analiza dacă este afectată și în ce măsură ar fi afectată

diferența de teren rămasă în proprietatea reclamantei.

Astfel, din

conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 33/1994, rezultă că la data exproprierii valoarea terenului

era de 326 euro/mp și nu de 172 euro/mp, cum a stabilit C.N.A.D.N.R., ceea ce

înseamnă că, într-adevăr, la evaluarea terenului, pârâtul nu a ținut cont de

amplasarea terenului, deschiderea acestuia la șoseaua de centură, utilitățile

la care este acordat, etc.

Susținerea pârâtului

potrivit căreia prețul de 375 euro/mp este exagerat nu a fost primită, dat

fiind faptul că și din expertizele extrajudiciare depuse în cauză de către

reclamantă rezultă aproximativ aceleași valori pentru imobilul sus menționat.

În ceea

ce privește prejudiciul suferit, instanța a reținut că reclamanta pretinde că

se compune din: suma cu care a scăzut valoarea terenului învecinat celui

expropriat, rămas în proprietatea SC

E.I. SRL, scăderea valorii construcției

ramase în proprietatea reclamantei, amplasate în imediata vecinătate a

terenului expropriat, prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului

contractului de închiriere încheiat la data de 18 iulie 2007 și T.V.A. aferent

sumelor sus menționate.

Reclamanta este

îndreptățită a primi contravaloarea prejudiciului pretins,

despăgubirea

propusă de pârât nefiind o despăgubire dreaptă care să reflecte prejudiciul

suferit.

Astfel,

rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză că restul de teren,

respectiv 15.339 mp, rămas în proprietatea reclamantei, identificat cu nr. cadastral,

înscris în C.F. a com. Ștefăneștii de Jos, este afectat, în parte, de zona

drumului public, respectiv a autostrăzii și restricțiile legale impuse acestei

zone.

În

aplicarea art. 14, 16, 17 și 18 din O.G. nr. 43/1997,

7.884 mp

din teren se află în zona de siguranță, iar 3.960 mp în zona de protecție.

Așadar,

prin exproprierea celor 3.134 mp, sunt afectați în întregime și ceilalți

15.339

mp, rămași în proprietatea reclamantei, în sensul că 11.844 mp (7.884+3.960) se

află în zonele de siguranță și protecție ale autostrăzii, iar diferența rămâne

nesemnificativă și greu de utilizat la parametrii și scopul pentru care a fost achiziționat.

Rezultă în atare situație că suprafața de teren rămasă în proprietatea

reclamantei a suferit o depreciere a valorii în proporție de 100%.

Deși

pârâtul ar fi putut să exproprieze întreaga suprafață sau cel puțin alături de

cei 3.134 mp și suprafața de teren ce se află în zonele de siguranță și protecție,

acesta a preferat să dispună exproprierea doar pentru suprafața de 3.134 mp, fără

însă a plăti o dreaptă și prealabilă despăgubire. Chiar dacă aparent suprafața

expropriată pare mică în raport cu suprafața rămasă, valoarea acesteia pentru

patrimoniul reclamantei se regăsește și în prejudiciul produs acesteia, prin

aceea ca nu mai poate folosi si utiliza normal întreaga suprafața de teren rămasă.

Trunchierea imobilului teren s-a făcut în așa manieră încât suprafața rămasă,

chiar dacă este mare, devine aproape inutilă.

Instanța

a apreciat că reclamantei i s-a impus

o sarcină excesivă, aceea de a suporta

de o manieră exclusivă utilitatea publică a funcționării autostrăzii, astfel

încât dreptul său de proprietate a fost încălcat, ceea ce contravine atât dispozițiilor

constituționale, cât și Convenției Europene a Drepturilor Omului, la care România

este parte, avându-se în vedere jurisprudența C.E.D.O., în care s-a explicitat

noțiunea de expropriere de fapt și s-au stabilit obligațiile statului în cazul

în care un bun este afectat unei utilități publice. Astfel, s-a apreciat că statul

are obligația de a expropria orice bun aflat în proprietatea privată și care

este afectat utilității publice, cum ar fi aleile, drumurile de acces sau

spațiile verzi publice.

Tribunalul a considerat

că în stabilirea despăgubirii cuvenite reclamantei trebuie să fie incluse și:

scăderea valorii terenului învecinat celui expropriat, rămas

în proprietatea reclamantei

(6.089.583 euro), scăderea valorii construcției

rămase în proprietatea reclamantei, amplasate în imediata vecinătate a

terenului expropriat (391.700 euro).

În ceea ce privește

prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere

(1.175.952 euro) încheiat la data de 18 iulie 2007, instanța a reținut că din

contractul de închiriere depus la dosar rezultă că reclamanta a închiriat bunul

pe o perioadă de 10 ani cu o chirie lunară de 4.644 euro+T.V.A. pentru hală producție

și 3.600 euro+T.V.A. pentru birouri. Ulterior, din cauza exproprierii, s-a restrâns

spațiul închiriat și chiria aferentă la suma de 500 euro.

În atare situație,

reclamanta a dovedit că în urma exproprierii au existat consecințe negative în

patrimoniul său, consecințe ce se circumscriu noțiunii de prejudiciu.

În ceea ce privește T.V.A.,

dat fiind că despăgubirea este purtătoare de această taxă, pârâtul va suporta și

cuantumul acesteia (2.136.343,92 euro), având în vedere art. 38 din Legea nr. 33/1994,

potrivit cărora toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurii de

expropriere se suportă de expropriator.

Prin Decizia nr. 76

din 5 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis

apelurile formulate de pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. și de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței menționate,

pe care a schimbat-o în parte.

În consecință, a stabilit

valoarea despăgubirilor din expropriere cuvenite reclamantei la suma totală de

2.779.300 euro, în echivalent în lei, din care 576.700 euro despăgubiri pentru

suprafața expropriată de 3.134 mp și 2.202.600 euro prejudiciul încercat prin

deprecierea valorii restului de proprietate de 15.339 mp teren.

A obligat pârâtul la

plata către reclamantă a sumei de 2.240.252 euro, în echivalent în lei la data

plății, reprezentând despăgubiri rămase neachitate din suma stabilită mai sus.

A respins cererea de

acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii

construcției, ca neîntemeiată.

A anulat în parte

sentința apelată, în sensul că:

A respins pe fond

capătul de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din

contractul de închiriere, ca urmare a renunțării reclamantei la drept.

A dispus majorarea

onorariului comisiei de experți formata din B.M., D.M. si I.E. de la 2.100 lei

la 6.000 lei, cuvenit în mod egal experților.

A obligat pe

apelantul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R., să plătească experților diferența de

onorariu de 3.900 lei, prezenta hotărâre fiind executorie în acest sens.

A respins cererea

apelantului Statul Român privind cheltuielile de judecată și a obligat pe

apelantul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. la 7.000 lei cheltuieli de judecată

către reclamantă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de către prima

instanță, arătând, în plus, că printr-o altă hotărâre, din 18 martie 2008 emisă

de C.N.A.D.N.R. - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus

exproprierea pentru o altă suprafață de 1.527 mp teren, parte din suprafața

totală deținută de către reclamantă, ce nu face obiectul discuției în dosarul

prezent (ci al unui alt dosar), care interesează exclusiv suprafața de 3.134 mp

expropriată prin Hotărârea nr. 367/2009.

Or, prin sentința

apelată, tribunalul a acordat despăgubiri nu numai pentru suprafața astfel

expropriată, dar și pentru suprafața de 15.339 mp rămasă neexpropriată, dar afectată

în urma exproprierii, ca și pentru prejudiciul legat de construcție, reținând o

altă valoare pentru terenul expropriat, anume valoarea de 397 euro/mp, calculată

de experți prin expertiza efectuată în fața tribunalului la momentul exproprierii.

În privința

modalității de evaluare a terenului expropriat, Curtea a constatat că se pun în

discuție trei aspecte: legalitatea expertizei efectuate în fața tribunalului, în

raport de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994; alegerea momentului

la care să se facă evaluarea despăgubirilor (la momentul efectuării expertizei

în apel, la momentul judecății în primă instanță sau la data exproprierii); alegerea

între evaluarea făcută exclusiv pe baza contractelor de vânzare-cumpărare și

cea făcută și pe baza hotărârilor de expropriere pentru terenuri învecinate.

În ceea ce privește

legalitatea expertizei efectuate în fața tribunalului, în raport de

dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, Curtea a constatat că

prin raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, întocmit la

nivelul aprilie 2010, s-a făcut evaluarea imobilului atât la momentul exproprierii

(septembrie 2009), cât și la data expertizei.

Instanța de apel a

considerat că este nelegală raportarea experților, pentru evaluarea făcută la

cele două momente de evaluare, la oferte de vânzare extrase de experți de pe

piața imobiliară, precum și la hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru

terenuri expropriate învecinate.

În contextul art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994, raportul de evaluare trebuie să determine prețul cu

care se vând în mod obișnuit imobile similare, ceea ce semnifică faptul că

trebuie să se aibă în vedere prețuri convenite în convenții de

vânzare-cumpărare încheiate efectiv, iar nu oferte de vânzare, care nu reflectă

decât cererea vânzătorului de a primi un anumit preț, dar nu și realitatea

acestui preț. Sintagma „în mod obișnuit” semnifică prețul în general practicat,

ceea ce impune analiza mai multor contracte de vânzare-cumpărare.

Nici alte hotărâri de

stabilire a despăgubirilor pentru exproprierea unor terenuri învecinate nu

reprezintă comparabile dintre cele prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, care

trebuie să fie convenții de înstrăinare încheiate pe piața imobiliară. Or, hotărârile

de stabilire a despăgubirilor în cazul unor exproprieri sunt acte unilaterale

emise în cadrul unor proceduri legale. Faptul că aceste hotărâri de expropriere

ar trebui să reflecte la rândul lor valoarea reală a imobilului expropriat și

deci ar trimite implicit la valoarea de tranzacționare pe piață nu constituie

un temei pentru evaluarea directă pe baza acestor hotărâri, atât timp cât

criteriile legale sunt altele, anume prețurile obișnuite pe piața imobiliară și

cât timp din probele administrate nu rezultă că ar exista o corespondență între

aceste prețuri obișnuite pe piața imobiliară și valorile stabilite prin hotărârile

de expropriere.

Or, în cauză, această

lipsă de corespondență dintre prețurile obișnuite ale unor terenuri similare și

valorile stabilite prin hotărârile de expropriere pentru terenuri învecinate a căror

luare în considerare o solicită reclamanta este evidenta, așa cum a rezultat

din raportul de expertiză întocmit în apel.

Prin raportul de

expertiză întocmit în fața instanței de apel, experții au evaluat terenul de

3.134 mp astfel: la momentul exproprierii (septembrie 2009), prin raportare

exclusiv la contracte de vânzare cumpărare, valoarea rezultată a fost de 224

euro/mp, iar prin raportare și la hotărârile de stabilire a despăgubirilor -

375 euro/mp; la data expertizei în apel (noiembrie 2012), prin raportare exclusiv

la contracte de vânzare-cumpărare, valoarea rezultată a fost de 184 euro/mp,

iar prin raportare și la hotărârile de stabilire a despăgubirilor, valoarea

rezultată a fost de 323 euro/mp.

Rezultă din aceste evaluări

diferențe foarte mari între cele două modalități de evaluare, de aproape 70 %,

ceea ce relevă incorectitudinea evaluării efectuate prin luarea în considerare

a hotărârilor de expropriere.

Astfel, atât timp cât

evaluarea făcută exclusiv pe baza contractelor de vânzare-cumpărare, care

reflectă valoarea „cu care se vând în mod obișnuit” terenuri similare este într-un

anumit sens, introducerea drept comparabilă și a unor hotărâri de expropriere

nu ar trebui să modifice în mod important evaluarea, dacă aceste hotărâri de

expropriere ar reflecta și ele valoarea reală de piață. În momentul în care, însă,

evaluarea făcută și prin considerarea acestor hotărâri de expropriere este atât

de semnificativ modificată față de evaluarea făcută exclusiv pe baza de

contracte de vânzare-cumpărare, rezultă în mod logic că de fapt comparabilele

reprezentate de hotărâri de expropriere ies din marja convențiilor de

vânzare-cumpărare și nu reflectă prețul real din aceste convenții.

De aceea, respectând dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 33/1994, nu poate fi avută în vedere evaluarea făcută

prin raportare și la hotărâri de expropriere pentru terenuri învecinate.

Nu este rolul acestei

instanțe să explice această modalitate de evaluare a despăgubirilor făcută

chiar de expropriator în diferitele hotărâri de expropriere existente la dosar

și diferențele de evaluare făcute de expropriator între terenuri absolut învecinate.

Curtea a observat aceste diferențe mari de evaluare făcute de expropriator

pentru terenuri învecinate (terenuri învecinate cu cel al reclamantei și cu situație

similară au fost evaluate de expropriator la sume de 446 euro mp, 329 euro/mp și

315 euro/mp, în vreme ce reclamantei expropriatorul i-a oferit numai 172 euro/mp).

Într-adevăr, este greu (dacă nu imposibil) de explicat asemenea diferențe de

evaluare, în condițiile în care și raportul de expertiză întocmit în prezenta

cauză relevă că utilitățile acestor alte terenuri erau similare cu cel al

reclamantei SC E.I. SRL. Pe de altă parte, Curtea nu este în măsură decât să

soluționeze prezenta cauză, fără a pune în discuție valorile primite de alte

persoane expropriate, iar în raport de dispozițiile legale, s-a conchis în

sensul că nu poate fi avută în vedere evaluarea făcută pe baza hotărârilor de

stabilire a despăgubirilor pentru terenuri învecinate.

Pentru aceste motive,

a fost înlăturată expertiza efectuată în primă instanță, ca fiind nelegală în

raport de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, și a fost

valorificată expertiza efectuată în faza apelului, în forma întregită. Acest

ultim raport a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor legale, evaluarea făcându-se

prin raportare la mai multe contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri

similare. S-au reținut de către experți și indicii de corecție adecvați în

raport de timpul scurs de la data încheierii contractelor care au servit drept

comparabile și evoluția pieței imobiliare pe această perioadă, cât și în funcție

de amplasamentul și caracteristicile terenului. Acești indici de corecție nu au

fost combătuți în mod justificat de părți.

În ceea ce privește

momentul la care trebuie efectuată evaluarea despăgubirilor, Curtea a stabilit

că acesta este cel al efectuării expertizei în apel, legal întocmită și care reflectă

prima evaluare corectă a terenului.

Nu a fost avută în

vedere nici valoarea de la data exproprierii, așa cum solicită intimata

reclamantă, deoarece din aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 9 alin. (3) din

Legea nr. 198/2004 și art. 26 din Legea nr. 33/1993 se relevă că evaluarea

despăgubirilor se face la momentul raportului de expertiză.

Aceste prevederi

legale au fost verificate sub aspectul

constituționalității de

către Curtea Constituțională din perspectiva

caracterului prealabil și

just al despăgubirii - în condițiile în care, în cursul judecății, valoarea

terenului se stabilește la momentul întocmirii raportului de expertiză, și nu

la momentul exproprierii -, stabilindu-se î

n numeroase decizii

că nu contravin art. 44 alin. (3) din Constituția României, deoarece conțin

suficiente garanții menite să ocrotească și să garanteze dreptul de proprietate

al titularilor supuși procedurii de expropriere, inclusiv prin prisma

exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În

ce privește Decizia nr. 984/2012 pronunțată de Curtea Constituțională, invocată

de intimata-reclamantă, instanța de apel a considerat că nu relevă un

reviriment de practică a Curții Constituționale, care să justifice ignorarea

deciziilor anterior pronunțate, prin care se insistă că textul este perfect

constituțional, deoarece obiectul controlului de neconstituționalitate l-a

făcut art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 într-o formă care este

inaplicabilă în cauză și care a fost în vigoare o scurtă perioadă de timp,

între noiembrie 2008 și ianuarie 2009, când prin O.U.G. nr. 228/2008 s-a

revenit la forma anterioară a textului. Pe de altă parte, argumentele

dezvoltate în cuprinsul Deciziei nr. 984/2012, deși par să contureze un punct

de vedere contrar celor asumate anterior de instanța de control constituțional,

nu tranșează totuși chestiunea în discuție într-o maniera care să se constituie

într-o schimbare de practică.

Curtea

a înlăturat apărarea intimatei-reclamante conform căreia, prin apelurile

formulate, nu s-a criticat raportarea primei instanțe la momentul exproprierii,

constatând că prin ambele apeluri se invocă încălcarea art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994, critică ce, coroborată cu caracterul devolutiv al apelului,

atrage verificarea legalității sentinței tribunalului sub toate aspectele puse

în discuție de aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/ 1994.

Față de considerentele

expuse, s-a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în apel de experții D.,

B. și I., respectiv evaluarea făcută prin acesta doar pe baza contractelor de

vânzare-cumpărare, la momentul întocmirii raportului - depus la termenul din

data de 5 februarie 2013 - din care rezultă că valoarea terenului expropriat de

3.134 mp este de 184 euro/mp, determinând un total de 576.700 euro.

În ce privește restul

de proprietate rămas neexpropiat, Curtea a constatat că sunt nefondate

criticile apelanților în sensul că nu se cuvin despăgubiri intimatei reclamante

pentru suprafața de 15.339 mp, față de dispozițiile art. 14, 16, 17,

47

alin (1)

1

din O.G. nr. 43/1997.

Conform

raportului de expertiză întocmit în fața tribunalului, din suprafața de 15.339

mp, 7.884 mp este situată în zona de siguranță, iar suprafața de 3.960 mp teren

reprezintă zona de protecție.

Pentru

suprafețele de teren astfel afectate de zona de siguranță și de protecție,

utilizarea terenului nu mai poate fi făcută în raport de categoria sa de teren

intravilan, cu potențial construibil, ci exclusiv pentru culturi agricole sau

forestiere pentru terenul afectat de zona de protecție și pentru cel afectat de

restricțiile de construire instituite de art. 47 alin. (1)

1

din O.G.

nr. 43/1997, iar pentru terenul situat în zona de siguranță nici măcar aceste utilizări

agricole nu mai pot fi date.

Este

evidentă, în această împrejurare, deprecierea valorică majoră suferită de

aceste suprafețe de teren, față de situația anterioară exproprierii, când

terenul era intravilan și cu potențial construibil, potențial pe care

reclamanta chiar l-a valorificat anterior exproprierii, prin construirea depozitului

aflat în prezent pe teren.

Experții

au evaluat prin raportul de expertiză întocmit în apel această depreciere

valorică la suma de 173 euro/mp pentru terenul de 7.884 mp afectat de zona de siguranță

și la suma de 150 euro/mp pentru suprafața de 3.960 mp afectată de zona de protecție.

Experții au dat o valoare de 1 euro/mp pentru terenul afectat de zona de siguranță

și care nu poate primi nici măcar utilizare agricolă și o valoare de 24 euro/mp

pentru terenul afectat de zona de protecție, care poate fi folosit pentru culturi

agricole. Plecând de aceste valori, experții au calculat deprecierea menționată

mai sus prin raportare la prețul pe care terenul l-ar fi avut ca teren

intravilan construibil. Se observă că pentru aceste două loturi de teren experții

au plecat de la o valoare a terenului (neafectat de expropriere) de 174 euro/mp

(inferioara deci celei date lotului din față, expropriat, fiind aplicați indici

de corecție față de amplasamentul acestor loturi).

Curtea și-a

însușit această modalitate de evaluare a prejudiciului, constatând că este

raportată la criteriul obiectiv al utilizărilor pe care le mai poate avea

terenul în urma exproprierii, iar prejudiciul este cert.

Aceeași

este situația și cu suprafața rămasă de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță

sau de protecție, dar afectată de restricții de construire, datorită lățimii

terenului de numai 10-11 m și datorita faptului că nu mai are deschidere directă

la stradă.

Astfel,

s-a dovedit cu înscrisurile depuse că autoritățile competente în materie au

refuzat intimatei reclamante eliberarea certificatului de urbanism și a autorizației

de construire, având în vedere restricțiile urbanistice și legale existente.

S-au

depus în acest sens adresele emise de Primăria Ștefăneștii de Jos din 2009, respectiv

din 2010 de către Arhitectul șef al C.J. Ilfov, prin care se atestă că terenul rămas

neexpropriat devine neconstruibil. Este adevărat că aceste acte nu relevă ce

proiect vizau cererile intimatei reclamante, anume dacă vizau un proiect care

urma să aibă amplasamentul înăuntrul suprafeței de 50 mp,. de la marginea

asfaltică sau pe restul suprafeței de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță

sau de protecție.

Curtea nu

și-a însușit pe deplin nici cele menționate în aceste adrese, fiind evident că

adresa Primariei Ștefăneștii de Jos este inexactă, făcând referire la suprafața

expropriată de 18.473 mp, în timp ce nici adresa emisă de Arhitectul șef nu

este foarte exactă, nefăcând nicio mențiune referitor la suprafața de 3.495 mp,

neafectată de zona de siguranță sau de protecție.

Prejudiciul

suferit de intimata reclamantă este, însă, cert, constând în deprecierea

valorică evidentă a acestei suprafețe de teren, care reprezintă la acest moment

un teren mai puțin atractiv și care, deși construibil, se pretează unor

categorii de proiecte limitate, din cauza dimensiunilor laturii de 10-11 m, dar și a localizării sale în spatele proprietății, situație care impune găsirea unei soluții de

acces (acces care nu se va putea face, în mod logic, direct dinspre autostradă).

Este evident că această suprafața de teren, deși rămâne construibilă, este

construibilă în condiții foarte restrictive, ceea ce îi determină o scădere de

valoare considerabilă.

Curtea și-a

însușit valoarea deprecierii acestui teren calculată de către experți în apel, de

70 euro/mp (evaluând propriu-zis terenul la acest moment, raportat la situația

lui actuală în urma exproprierii la suma de 104 euro/mp), sens în care, în

raport de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, a acordat reclamantei și despăgubiri

pentru prejudiciul suferit prin deprecierea restului de proprietate rămasă

neexpropriată, de 15.339 mp teren, depreciere evaluată în total la suma de

2.202.600 euro,

conform raportului de expertiză (refăcut) efectuat în apel.

Curtea a înlăturat susținerile

apelanților în sensul că terenul rămas neexpropriat ar suferi, dimpotrivă, un

spor de valoare, datorită apropierii de autostrada proiectată, fiind evident că

acest lucru nu se întâmplă, de vreme ce terenul este afectat de restricțiile

legale ca zonă de siguranță și de protecție, iar diferența rămasă are o poziție

și dimensiuni foarte dezavantajoase pentru construire.

Curtea a constatat că

sunt nefondate susținerile apelantului Statul Român în sensul că aceste pretenții

reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, de vreme ce reclamanta rămâne și

proprietară a terenului și beneficiară a despăgubirilor, iar pe de altă parte,

reclamanta ar fi putut solicita exproprierea totală: dacă Statul ar fi dorit să

evite el însuși această situație pretins imorală, avea posibilitatea să dispună

exproprierea întregii suprafețe, în plus, despăgubirile calculate de experți nu

reprezintă valoarea integrală a terenului, ci doar deprecierea valorică a

terenului ca diferență dintre valoarea terenului dacă nu ar fi existat

exproprierea și valoarea acestuia în urma exproprierii.

Curtea a primit,

însă, criticile apelanților referitoare la suma acordată de tribunal drept despăgubiri

pentru prejudiciul suferit de intimata reclamantă printr-o pretinsă depreciere

a construcției.

Astfel, Curtea a constatat

că experții au calculat această depreciere a valorii construcției printr-un raționament

care consideră o anumită capacitate diminuată de închiriere și o chirie

diminuată în cuantum. S-a considerat în acest sens că urmare a proiectului autostrăzii

construcția nu mai poate fi (nu a mai putut fi) închiriată în egală măsură,

gradul de ocupare fiind mai mic, iar chiria percepută poate fi /este mai mică.

Curtea a apreciat că

nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii

și eventualul prejudiciu invocat de reclamantă, raționamentul experților este

speculativ și nedovedit.

Astfel, nu rezultă în

niciun fel dovada faptului că atât gradul de ocupare eventual diminuat al construcției,

cât și nivelul mai mic al chiriei s-ar datora proiectului autostrăzii și nu oricăror

altor cauze externe. Calculul în sine făcut de experți este speculativ, incluzând

în principal factori absolut aleatorii și speculativi.

Faptul că în discuție

este o perioadă de scădere drastică a economiei și a pieței imobiliare face la

fel de credibilă ipoteza că aceste aspecte nu au nicio legătură cu proiectul autostrăzii.

Altfel spus, diminuarea gradului de ocupare al construcției cu destinație de

depozit și birouri, ca și reducerea chiriei percepute, s-ar putea datora în

egală măsură faptului că activitatea economică este profund afectată în ultimii

ani, fiind de notorietate că există în București și în zonele limitrofe hectare

întregi de spații de depozitare și birouri libere, care nu pot fi închiriate,

aceste spații rămânând, așadar, neproductive.

S-a considerat,

astfel, că raportul de expertiză este total irelevant sub aspectul legăturii de

cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu

invocat; s-a constatat, totodată, că înscrisurile depuse de reclamantă nu au

putere probatorie.

S-a considerat că

sunt emise pro causa cele două adrese emise de către societățile SC G.C. SRL și

SC A.S.G. SRL, remarcându-se similitudinea până la identitate pe alocuri între

modul lor de redactare, între chiriile oferite (pentru spațiile de depozitare,

de birouri și parcare) și motivele pentru care oferă aceste chirii (în esență,

pentru că spațiul este afectat de lucrările la autostradă și lipsește zona de protecție).

În ce privește somația

emisă de Stat către intimata-reclamantă din 2012, în care se face vorbire de

necesitatea existenței unui contract de ocupare a zonei drumului domeniu

public, în caz contrar intervenind desființarea construcției, Curtea a constatat

că aceasta vizează o situație viitoare, care nu poate fi avută în vedere la

acest moment. În mod evident, în cazul în care în viitor se va pune problema desființării

construcției, se va putea discuta prejudiciul astfel încercat de reclamantă.

În ce privește

cererea reclamantei ca instanța să oblige pe pârât și la plata T.V.A.-ului

aferent acestor sume acordate drept despăgubiri, Curtea a reținut că reclamanta

invocă faptul că sumele pe care ea le va încasa cu titlu de despăgubiri sunt

purtătoare de T.V.A., și nu o pretenție distinctă de despăgubirile propriu-zise,

cu titlu de prejudiciu încercat din expropriere.

În acest context, a considerat

că o asemenea pretenție excede cauzei, deoarece obiectul cererii îl constituie

stabilirea despăgubirilor cuvenite conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994,

iar nu stabilirea taxelor și impozitelor datorate de reclamantă în conformitate

cu legislația fiscală, acest aspect putând face obiectul analizei într-un cadru

care să deschidă un contencios fiscal.

Pe de altă parte, dacă

reclamanta a înțeles totuși să deducă judecații această pretenție, în sensul că

plata către stat a T.V.A.-ului ar reprezenta un prejudiciu suplimentar, Curtea a

apreciat că acesta, chiar dacă ar fi datorat (aspect pe care nu îl poate tranșa

instanța civilă în prezentul litigiu), nu poate fi considerat un prejudiciu în

contextul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994. Taxa pe valoarea adăugată reprezintă

o taxă datorată bugetului de stat, una din impunerile fiscale, iar plata

acesteia nu poate fi privită ca un „prejudiciu”, chiar dacă în mod logic plata

unor asemenea sarcini fiscale produce o diminuare a patrimoniului.

În ce privește

apărarea intimatei-reclamante conform căreia prin apelurile formulate nu s-a

criticat acordarea de T.V.A., Curtea a apreciat că atât timp cât aceasta nici

nu poate fi privită ca o pretenție distinctă, fiind vorba de o taxă care s-ar

„atașa” despăgubirilor, nici nu era necesară formularea unei critici distincte.

Pentru aceste motive,

hotărârea primei instanțe a fost schimbată în sensul înlăturării obligării

Statului și la plata unei sume reprezentând T.V.A.-ul.

Curtea a constatat că

reclamanta a încasat deja echivalentul sumei de 539.048 euro, astfel că pârâtul

a fost obligat doar la plata diferenței de 2.240.252 euro, în echivalent în lei

la data plății.

Totodată, având în

vedere că pe parcursul judecății apelului reclamanta a renunțat la pretențiile

privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de

închiriere, în baza art. 247 alin. final C. proc. civ., a fost anulată în parte

sentința și respinsă pe fond această pretenție.

Curtea a apreciat că

este întemeiată cererea experților B.M., D.M. și I.E. de majorare a onorariului

lor, față de complexitatea și acuratețea raportului de expertiză întocmit, sens

în care a dispus majorarea onorariului comisiei de experți de la 2.100 lei la

6.000 lei, cuvenit în mod egal experților, și a obligat pe apelantul Statul

Român, prin C.N.A.D.N.R., la plata către experți a diferenței de onorariu de

3.900 lei.

Împotriva deciziei

menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta SC E.I.

SRL, cât și pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R., criticând-o pentru

nelegalitate, după cum urmează:

I. Prin motivele de

recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc.

civ., reclamanta SC E.I. SRL a arătat, în esență, următoarele:

depășit limitele învestirii sale prin cererile de apel, încălcând astfel

principiul disponibilității aplicabil în procesul civil, atunci când s-a

pronunțat asupra momentului la care să se facă evaluarea despăgubirilor (la

data exproprierii, la momentul efectuării expertizei în apel sau la momentul

efectuării expertizei în fond), în condițiile în care niciunul din motivele

invocate în cele două cereri de apel nu au adus critici asupra dezlegării date

de prima instanță în privința acestui aspect.

Criticile au vizat

încălcarea de către tribunal a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994

doar sub aspectul neraportării de către instanță și experți la „prețurile

obișnuite de tranzacționare a altor imobile de același fel cu cel supus exproprierii”,

nu și sub aspectul greșitei raportări a despăgubirilor referitor la momentul

acordării lor, respectiv raportat la data exproprierii.

În cuprinsul celor

două apeluri, se face referire la „data întocmirii raportului de expertiză” doar

cu ocazia citării art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994, în integralitatea sa,

fără a se critica în vreun fel cele reținute de prima instanță sub acest

aspect.

Prin invocarea

încălcării unui text de lege nu înseamnă că se invocă încălcarea tuturor

aspectelor reglementate de acel text de lege, astfel cum a considerat instanța

de apel, care nu a ținut cont de limitarea regulii caracterului devolutiv al

apelului adusă de principiul disponibilității, conform art. 295 alin. (2) C.

proc. civ., ceea ce presupune ca instanța de apel să cerceteze cauza doar prin

raportare la motivele invocate în cererile de apel, neputându-se pronunța

asupra altor motive de reformare, cu excepția celor de ordine publică.

depășit limitele învestirii sale și atunci când s-a pronunțat în privința T.V.A.-ului

aferent despăgubirii, acest aspect fiind intrat în puterea lucrului judecat ca

urmare a neformulării de către Statul Român, prin C.N.A.D.N.R., și nici de

către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București de

critici/motive de apel asupra dezlegării date de prima instanță.

Mai mult decât atât,

la interpelarea instanței, în ședința publică din data de 26 februarie 2013,

apelanții-pârâți au recunoscut faptul că despăgubirea este purtătoare de T.V.A.

De altfel, în mod

nelegal, instanța a apreciat că, prin invocarea încălcării art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994, apelanții-pârâți au extins obiectul analizei și asupra

acestui aspect, în condițiile în care acest text nu are nicio legătură cu normele

legale invocate în susținerea acordării T.V.A.-ului aferent despăgubirii.

despăgubirilor stabilite de experți raportat la momentul efectuării expertizei

în procedura de control judiciar, și nu la data exproprierii, astfel cum

dispusese tribunalul, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 44 alin. (3)

din Constituția României și a interpretat greșit dispozițiile art. 9 alin. (3)

din Legea nr. 198/2004 și art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Pe lângă faptul că nu

a fost învestită să cenzureze hotărârea fondului sub acest aspect, instanța de

apel a conchis în sensul că evaluarea despăgubirilor se face la momentul

raportului de expertiză, fără a arăta, în concret, despre ce raport de expertiză

este vorba, anume cel efectuat în procedura administrativă și în temeiul căruia

a fost emisă hotărârea de expropriere și de acordare a despăgubirilor sau raportul

de expertiză administrat în faza judiciară.

Din procedurile

distincte de expropriere reglementate de cele două legi prin prisma

dispozițiilor imperative ale art. 44 alin. (3) din Constituția României și ale art.

1 din Protocol 1 la C.E.D.O., rezultă că pentru orice tip de expropriere există

un singur moment la care se raportează/calculează despăgubirile, respectiv la

momentul transferului dreptului de proprietate, care, în cazul Legii nr. 198/2004,

spre deosebire de procedura judiciară reglementată de Legea nr. 33/1994, este data

exproprierii, respectiv data întocmirii raportului de expertiză în procedura

administrativă.

În acest sens,

sintagma „data întocmirii raportului de expertiză” din art. 26 alin. (2)

semnifică, în procedura administrativă a exproprierii reglementată de Legea nr.

198/2004, data întocmirii raportului de expertiză din acea procedură, cu atât

mai mult cu cât procedura judiciară se limitează la controlul de legalitate al

actului de expropriere emis de autoritatea administrativă doar sub aspectul

despăgubirilor acordate, nu și sub aspectul transferului dreptului de

proprietate de la expropriat la expropriator.

În situația în care

s-ar admite că data stabilirii despăgubirilor în cazul exproprierii este

variabilă în funcție de alți factori, cum ar fi durata procedurii judiciare,

s-ar crea o situație de inechitate în fața legii față de persoanele care au

fost în aceeași situație cu reclamanta și care au beneficiat de o corectă

evaluare a despăgubirii în cadrul procedurii administrative de expropriere,

încasând contravaloarea bunurilor expropriate stabilită la momentul

transferului dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator.

În sensul celor

arătate conchide și Curtea Constituțională în Decizia Curții nr. 984/2012

publicată în M. Of., Partea I nr. 25 din 11 ianuarie 2013, din care rezultă

următoarele: sub aspectul momentului transferului dreptului de proprietate, procedurile

de expropriere reglementate de cele două legi (Legea nr. 33/1994 - dreptul

comun în materie de expropriere și Legea nr. 198/2004 - lege specială) sunt distincte;

expropriatul suportă riscul deprecierii valorii imobilului dacă despăgubirea

este raportată la un moment ulterior transferului dreptului de proprietate de

la expropriat la expropriator, fapt ce încalcă prevederile art. 44 alin. (3)

din Constituția României.

Aceste statuări ale

Curții Constituționale au caracter general și nu pot fi reținute ca valabile

doar pentru o anumită formă a art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004,

respectiv cea adusă prin Legea nr. 184/2008, astfel cum a reținut instanța de apel.

variantei II a raportul de expertiză tehnică imobiliară, suplimentat și

întregit, întocmit în cauză de experții D.M., B.M. și I.E., instanța de apel a

pronunțat o hotărâre ce încalcă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

precum și ale art. 44 și art. 16 din Constituția României, art. 6 alin. (1), art.

14 din Convenția Europeană și art. 1 alin. (2) din Protocolul adițional nr. 12.

Prin sintagma

„imobile de același fel” din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 se înțelege

imobile cu aceleași caracteristici fizice, de localizare și utilizare.

În speță, singurul

teren care se află în aceeași unitate administrativă și este de același fel cu

terenul în litigiu este terenul ce a făcut obiectul Hotărârii de Stabilire a

Despăgubirilor din 31 august 2009 emisă de Comisia de Aplicare a Legii nr. 198/2004,

teren selectat ca atare experți în urma aplicării corespunzătoare a corecțiilor

caracteristice metodei comparației de piață.

Instanța de apel a înlăturat

în varianta I propusă de către experți pentru calcularea despăgubirii, apreciind

în mod nelegal că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 presupun ca la evaluare

să fie avute în vedere doar prețurile înscrise în contractele de vânzare-cumpărare,

nu și prețurile oferite de expropriator pentru „terenuri absolut învecinate și

cu situație absolut similară” cu terenul în discuție.

Cu alte cuvinte,

instanța, deși a recunoscut faptul că, pentru mai multe terenuri identice cu

terenul în discuție, expropriatorul a oferit un preț mult mai mare decât cel

oferit reclamantei, a permis ca statul român să trateze diferit persoane aflate

în situații absolut similare, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, ceea

ce echivalează cu încălcarea art. 16 din Constituția României privind

principiul egalității în fața legii și a autorităților publice, precum și a prevederilor

art. 6 alin. (1), art. 14 din Convenția Europeană și art. 1 alin. (2) din

Protocolul adițional nr. 12.

În plus, față de

prevederile art. 44 alin. (3) din Constituția României, despăgubirea nu poate

fi „dreaptă” decât atunci când acorzi valori similare de despăgubire pentru

terenuri similare, vecine cu terenul expropriat.

fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 128 alin. (3) lit. c) și 137 alin. (1)

lit. b) din C. fisc. și cuprinde motive străine de natura pricinii în ceea ce

privește pretenția reclamantei de obligare a pârâtului la plata T.V.A.-ului

aferent despăgubirii.

În cadrul contestației

împotriva modului în care au fost stabilite despăgubirile pentru expropriere, reclamanta

a înțeles să conteste și faptul că prin hotărârea de despăgubire nu a fost

reținut/acordat și T.V.A.-ul aferent despăgubirii, astfel încât considerentele

instanței de apel, în sensul că acest aspect nu face obiectul prezentei pricini

întrucât poate fi dezbătut doar într-un eventual viitor litigiu de contencios

fiscal, nu au legătură/sunt străine de natura prezentei pricini.

În speță, sunt

aplicabile prevederile art. 128 alin. (3) lit. c) din C. fisc., conform căruia

„trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor

impozabile.în schimbul unei despăgubiri” este considerată livrare de bunuri, ce

intră în sfera operațiunilor supuse taxei pe valoare adăugată, precum și art. 137

alin. (4) lit. b) din C. fisc., conform căruia pentru operațiunile prevăzute de

art. 128 alin. (3) lit. c), baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată este

constituită din compensația aferentă.

în despăgubire a prejudiciului cauzat prin deprecierea construcției, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre ce încălcă prevederile art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 33/1994 și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. și care

cuprinde motive contradictorii.

Instanța de apel, pe

de o parte, a recunoscut faptul că întreg terenul rămas în proprietatea reclamantei

a suferit o depreciere ca urmare a exproprierii, iar pe de altă parte, a conchis

în sensul că deprecierea nu a afectat și construcția amplasată pe terenul

depreciat.

O asemenea motivare

este contradictorie, deoarece deprecierea terenului rămas în proprietate ca urmare

a exproprierii - nemaivând deschidere la stradă și fiind mai puțin atractiv -, înseamnă

că și construcția amplasată pe acest teren a suferit o depreciere.

În plus, instanța de

apel a recunoscut faptul că toate probele aflate la dosarul cauzei (toate expertizele

tehnice și înscrisurile administrate) converg în sensul existenței unei

deprecieri a construcției aflate pe terenul depreciat ca urmare a exproprierii,

însă a apreciat tot acest probatoriu ca fiind speculativ.

II. Prin motivele de

recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul

Statul Român prin C.N.A.D.N.R. a criticat decizia recurată în privința

despăgubirilor acordate pentru terenul neexpropriat.

S-a susținut că instanța

de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile O.G. nr. 43/1997 privind

regimul drumurilor, în legătură cu zona de siguranță și de protecție.

Astfel, cu privire la

zona de siguranță, instanța a avut în vedere exclusiv prevederile art. 14 și

16, făcând abstracție de prevederile art. 2 alin. (5) pct. 6, care arată expres

că zona de siguranță a drumului este în domeniul public al statului, adică este

cuprinsă în suprafața expropriată de 3.134 mp.

În ceea ce privește

zona de protecție, conform art. 17 din ordonanță și anexei 1, aceasta este suprafața

ce se suprapune peste terenul rămas în proprietatea reclamantei, dar

corespunzător distanței de 50 mp de la axul drumului.

Având în vedere

aceste prevederi legale, nici experții, dar nici instanța de judecată, nu au

stabilit cu certitudine zona de protecție a autostrăzii care se suprapune

suprafeței rămase în proprietate.

S-a mai susținut că prejudiciul

pretins nu este cert, motiv pentru care se impune înlăturarea sa, deoarece terenul

rămas în proprietate poate fi folosit în continuare inclusiv pentru depozitare

aferentă halei deja construite, iar pentru viitor, din documentele existente la

dosar nu rezultă că terenul ar fi inutilizabil pentru curți construcții conform

destinației sale.

În ipoteza în care

s-ar reține că, totuși, restul de proprietate este afectat, în sensul că

terenul nu mai poate fi folosit conform categoriei de folosință, recurentul a

pretins că stabilirea prejudiciului de către instanța de apel nu a fost făcută

conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Astfel, în mod greșit

și imoral s-a reținut existența unui prejudiciu pentru terenul rămas în

proprietate de sub construcția existentă - hală cu suprafața ocupată la sol de

1.025,46 mp -, din moment ce hala este edificată, funcțională conform

autorizației de construire. Cu atât mai puțin s-ar putea considera că acest

teren ar mai avea eventual destinație agricolă.

Din raportul de

expertiză, se observă că în dreptul proprietății intimatei, autostrada are

caracteristicile unui pod și nu este amplasată direct pe suprafața solului. Pe

lângă hala construită, în jurul acesteia sunt platforme betonate și spații de

deservire. În aceste condiții, instanța de apel a apreciat în mod nelegal că

aceste terenuri nu mai prezintă interes, decât, eventual, un interes agricol și,

ca atare, a acordat cu titlu de despăgubiri valoarea aproape integrală pentru

curți construcții.

Un eventual

prejudiciu care ar putea fi acordat, față de documentele existente la dosar, ar

reprezenta diferența de valoare dintre terenul intravilan curți construcții

care nu ar mai putea fi folosit ulterior și valoarea terenului intravilan

agricol ce ar fi folosit ulterior. Pentru aceasta, însă, trebuie stabilită cu

exactitate suprafața de teren afectată în acest mod, în ea neputând intra sub

nicio formă amprenta halei la sol și nici spațiile de deservire ale acesteia ce

constituie deja construcții (platformele betonate).

Astfel, în primul

rând, așa cum rezultă din dispozițiile Ordonanței nr. 43/1997, trebuie

înlăturată constatarea instanței și a experților, bazată pe o interpretare și

aplicare greșită a legii, cum că suprafața rămasă în proprietate ar fi afectată

de zona de siguranță, în condițiile în care art. 2 alin. (5) pct. 6 este

neechivoc în sensul că zona de siguranță face parte din domeniul public al

statului.

Din suprafața rămasă

de 15.339 mp, afectată parțial de zona de protecție, trebuie scăzute

suprafețele de teren ce sunt folosite conform destinației curții construcții,

respectiv suprafața pe care este construită hala (depozit), platformele

betonate și spațiile de deservire, întrucât terenul pe care sunt construite nu

poate avea pe viitor o altă destinație.

Se observă din

somația către intimată, înregistrată la 16 iulie 2012, că din proprietatea

publică (drum național) este amenajat pentru deservirea depozitului un drum de

acces, iar utilizarea proprietății publice în acest sens se face pe bază de

contract de utilizare a zonei drumului. (în nici un caz nu este vorba de

somație pentru desființarea construcțiilor, astfel cum a pretins intimata).

După scăderea

suprafețelor de teren deja utilizate conform destinației curți construcții, ar

putea, eventual, rămâne o suprafață pentru care ar fi posibilă stabilirea unui

prejudiciu încercat prin deprecierea valorii terenului, în sensul că pe viitor

nu ar mai putea fi folosit ca teren curți construcții, ci doar ca teren

agricol.

În această situație,

prejudiciul trebuie stabilit în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr.

33/1994, în sensul că, în mod similar cu evaluarea terenului expropriat, pentru

determinarea valorii suprafeței ce nu ar putea fi folosită decât ca teren

agricol, să se aibă în vedere contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri cu

categoria agricol intravilan, deprecierea suferită fiind diferența dintre

valoarea terenului intravilan curții construcții și valoarea terenului

intravilan agricol.

Recurentul a

solicitat, în principal, modificarea deciziei, în sensul înlăturării

prejudiciului de 2.202.600 euro încercat prin deprecierea valorii restului de

proprietate de 15.339 mp teren sau, în subsidiar, casarea deciziei în temeiul art.

312 și 314 C. proc. civ., dat fiind că stabilirea prejudiciului cu privire la

deprecierea restului de proprietate s-a făcut cu o interpretare și aplicare

greșită a legii și printr-o stabilire eronată a situației de fapt, fiind

necesară, totodată, efectuarea unei expertize de specialitate care să țină cont

de toate aspectele semnalate.

La termenul de

judecată din 8 noiembrie 2013, recurenta-reclamantă a invocat excepția

nulității recursului pârâtului, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. ultim

C. proc. civ., motivat de faptul că, deși sunt încadrate formal în ipoteza

prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile se referă la o greșită

stabilire a situației de fapt, fiind de fapt obiecțiuni la expertiză, astfel că

nu pot fi avute în vedere în calea de atac a recursului.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

I. Recursul declarat

de către reclamanta SC E.I. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:

indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 6,

7 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea

se încadrează doar în cazurile de recurs descrise de art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., din perspectiva cărora vor fi analizate în cauză.

Astfel, pretinzând că

instanța de apel s-a pronunțat plus petita, recurenta susține, în fapt, depășirea

limitelor învestirii în raport de motivele de apel, critică ce presupune

verificarea respectării prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. privind

limitele devoluțiunii în apel, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și

nu al celui de la pct. 6 al art. 304, explicit invocat de către recurentă.

Acest din urmă motiv

de recurs („dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut”) se referă la modul

de soluționare de către instanța de apel a pretențiilor din cererea de chemare

în judecată, atunci când a fost evocat fondul cauzei, și nu la soluționar