ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 124/2018

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 19 noiembrie 2014, astfel cum a fost ulterior modificată, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pârâții Ministrul Justiției, Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

Prin încheierea din 11 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 8 alin. (1) și (2) și art. 9 alin. (1) și (2) din Anexa VI, Cap. VIII din Legea nr. 284/2010 și a art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 103/2013, invocată de reclamante.

Prin Sentința nr. 1372 din 15 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebare preliminară având ca obiect interpretarea art. 2, 3 și 6 din Directiva 2000/78, a admis excepția inadmisibilității și, pe cale de consecință, a respins cererea având ca obiect constatarea discriminării reclamantelor ca inadmisibilă și a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la 22 iulie 2015, Curtea de Apel București, din oficiu, a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul încheierii din 11 mai 2015, în sensul că a dispus sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 8 alin. (1) și (2) și art. 9 alin. (1) și (2) din Anexa VI, Cap. VIII din Legea nr. 284/2010 și a art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 103/2013, iar nu a "art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 103/2013", cum din eroare s-a consemnat.

Pentru a pronunța această sentință, curtea de apel a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 284/2010, ale O.U.G. nr. 103/2013 precum și ale O.G. nr. 137/2000, ale Directivei 2000 din 78 CE, Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 16, art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României; sub aspectul vechimii în muncă, a apreciat că reclamantele contestă reglementarea Legii nr. 284/2010 și a O.U.G. nr. 103/2013 prin prisma efectelor produse de aplicarea textelor legale, pretinzând existența unei discriminări în raport de acei colegi judecători care au trecut în tranșa de vechime în muncă de 10 - 15 ani sub imperiul fostei O.G. nr. 26/2007; a subliniat că dreptul reclamantelor de creștere a indemnizației ca efect al trecerii în noua tranșă de vechime în muncă s-a născut la nivelul lunii iulie a anului 2014 când produceau efecte juridice, fiind în vigoare Legea nr. 284/2010 și O.U.G. nr. 103/2013, care abrogaseră dispozițiile echivalente din fosta Lege nr. 330/2009, și, fiind un text cu caracter special, atât prin obiectul de reglementare, cât și prin topografia în conținutul legii, art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013 derogă de la textele cu caracter general care îl preced, principiile sale înlăturând de la aplicare dispozițiile art. 5 din același act normativ.

A reținut Curtea că, în redactarea de la acel moment, prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 103/2013 sunt aproape identice cu cele ale fostului art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, care au făcut obiectul unei excepții de neconstituționalitate soluționate în sensul respingerii prin Decizia nr. 669/2012 de Curtea Constituțională. Față de dispozițiile reglementării de la acel moment, și în raport de concluziile Curții Constituționale expuse în analiza acestui text de lege anterior asemănător, a arătat că solicitarea privind obligarea pârâților la plata unei indemnizații majorate este lipsită de temei legal, iar în plus, fiind formulate critici cu privire la efectul textului legal incident, eventualul control de "legalitate", implică în principiu și în principal un control de constituționalitate, operațiune ce nu intră în competența instanței de judecată, ci a Curții Constituționale, în cond. art. 146 lit. d) din Constituția României revizuită.

A arătat, de asemenea, că toate prevederile comunitare în materia discriminării, inclusiv cele ale Directivei nr. 78/2000, la care s-au referit reclamantele, pornesc de la premisa existenței unor tratamente diferite aplicate în situații asemănătoare, or, în cauză, situația în care se află reclamantele nu este asemănătoare situației în care se află ceilalți colegi magistrați, cărora le-au fost calculate indemnizațiile cu ocazia trecerii în noua tranșă de vechime în temeiul unor alte dispoziții legale decât cele aplicabile reclamantelor.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantele A. și B., solicitând admiterea recursului, admiterea integrală a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizată în principal și în subsidiar.

În motivarea recursului, recurentele au solicitat să se constate și să fie sancționat, respectiv înlăturat, comportamentul nelegal al emitenților actelor administrative și actelor și măsurilor anterioare, respectiv subsecvente acestora, întrucât colegii lor magistrați care au împlinit vechimea în profesia de magistrat de 10 - 15 ani anterior datei de 01 ianuarie 2011 beneficiază de o indemnizație mai mare, fără să existe o justificare legitimă și obiectivă a unei astfel de discriminări, cu încălcarea art. 3 lit. c) și art. 2 din Legea nr. 284/2010, potrivit cărora ordonatorul de credite este obligat să respecte principiul egalității în drepturi și cel al nediscriminării în cadrul relațiilor de muncă, prin aplicarea aceluiași sistem de salarizare pentru toți salariații aflați în aceeași situație juridică, având aceeași vechime și același grad, aceștia exercitând aceeași muncă, fiindu-le stabilită indemnizația brută lunară în contradicție cu aceste prevederi legale.

Recurentele au arătat că prevederile art. 2 și art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010 trebuie respectate și pentru că dau eficiență principiului nediscriminării în materie de remunerație în funcție de vârstă, statuat de Directiva Consiliului Uniunii Europene nr. 78/2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, astfel că, în cazul în care se constată că dispozițiile legale din dreptul intern sunt insuficiente, contrare dreptului Uniunii Europene sau nu asigură în mod concret aplicarea principiului nediscriminării în materie de remunerație în funcție de vârstă, atât organele administrative cât și instanțele de judecată au obligația aplicării dreptului UE, potrivit principiilor supremației și priorității acestuia față de dreptul intern, precum și având în vedere efectul direct în dreptul statelor membre UE al prevederilor Directivei Consiliului Uniunii Europene nr. 78/2000. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis în repetate rânduri că aplicarea directă și prioritară a dreptului UE presupune nu doar înlăturarea dispozițiilor incomplete sau contrare din dreptul intern, ci și înlăturarea hotărârilor Curților Constituționale ale statelor membre care ar tinde la limitarea aplicării integrale, directe și obligatorii a dreptului UE (Cauza C-314/08, Krzysztof Filipiak, cauza C-555/07, Seda Kuciikdevec împotriva Swedex GmbH & Co. KG).

Prin adoptarea și aplicarea ordinelor ministrului Justiției nr. 3220/C din 11 septembrie 2014 și nr. 3219/C din 11 septembrie 2014, au arătat recurentele, se realizează o discriminare, încălcându-se art. 2, art. 3 și art. 6 din Directiva nr. 78/2000, prin acordarea unei remunerații inferioare față de persoanele care au intrat în magistratură la aceeași vârstă la care reclamantele au intrat, și care au fost încadrate în aceeași tranșă de vechime anterior, întrucât aveau o vârstă mai înaintată. Simpla împrejurare că, din cauza vârstei, au îndeplinit vechimea specifică tranșei de vechime care atrage o anumită remunerație mai târziu decât persoanele având o vârstă mai înaintată, nu putea atrage acordarea unei remunerații inferioare, aceasta fiind o măsură care încalcă în mod evident prevederile art. 2, art. 3 și art. 6 din Directiva nr. 78/2000 și pe cele ale art. 2 și art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010. În mod evident nu este incidentă excepția permisă de art. 6 alin. (1) din directiva menționată, întrucât acordarea unui tratament diferențiat subsemnatelor prin acordarea unei remunerații inferioare nu este justificată de un obiectiv legitim și rezonabil de politică a ocupării forței de muncă în familia ocupațională Justiție, astfel cum este acesta definit în directivă.

În ceea ce privește deciziile nr. 818 - 821/2008 ale Curții Constituționale, care stabilesc că instanțele judecătorești nu au competența de a anula ori refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, reclamantele au arătat că acestea nu au fost receptate pozitiv de către organismele europene (în Raportul de țară pentru România din anul 2011 elaborat de Rețeaua europeană de experți în materia nediscriminării ca parte a Studiului privind măsurile de combatere a discriminării în statele membre UE, înființat de Programul Comunității Europene pentru Angajarea în muncă și Solidaritate Socială, PROGRESS (2007 - 2013), s-a subliniat că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 818 - 821/2008 și nr. 997/2008, sistemul juridic român are lacune în privința protecției împotriva discriminării cuprinse în prevederile din dreptul intern aflate în afara acquis-ului comunitar în materie, întrucât judecătorul național aplică acquis-ului comunitar în materia nediscriminării chiar în prezența unei decizii contrare a Curții Constituționale, astfel cum s-a statuat în cauza C-555/07, Seda Kuciikdevec împotriva Swedex GmbH & Co. KG, însă nu mai poate înlătura legislația discriminatorie în materii nereglementate în acquis-ul comunitar (pag. 4, 5, 8, 148); de asemenea, au arătat și că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când se induc distincții între situații analoage sau comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (cauza Marks contra Belgiei).

Mai mult, în cauza Driha contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat existența discriminării între reclamant și alte persoane care aparțineau aceleiași categorii profesionale, or, în cauză, invocă discriminarea față de persoane care aparțin aceleiași categorii profesionale și care se află în situații identice.Constatând că alți magistrați din cadrul instanței respectiv din cadrul instanțelor din România, cu aceleași condiții de vechime în funcția de magistrat și același grad profesional, prestând aceeași muncă, au o indemnizație brută lunară mai mare cu 307 lei, respectiv cu 279 lei, nu se poate identifica niciun motiv care să justifice o asemenea discriminare, fiind încălcat și art. 14 din Convenție precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În plus, au mai arătat recurentele, prin Legea nr. 71/2015 a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014, conform căreia, prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții [art. 1 alin. (51)] și prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării [art. 5 alin. (11)].

În drept, recurentele au invocat dispozițiile art. 16, alin. (1) și (2), art. 20, alin. (2), art. 148, alin. (2) din Constituția României, art. 7 din Anexa VI "Familia ocupațională de funcții bugetare Justiție", Cap. VIII din Legea nr. 284/2010, prevederile din dreptul UE și prevederile tratatelor internaționale la care s-a făcut trimitere în acțiune, art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000 și art. 1 alin. (51), art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată și completată prin Legea nr. 71/2015.

Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că instanța de fond a reținut în mod corect incidența legilor de salarizare în vigoare la momentul stabilirii drepturilor salariale, în speță Legea nr. 284/2010, Legea 285/2010 și O.U.G. 103/2013 reprezentând regulile aplicabile la avansarea personalului în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție începând cu anul 2011, respectiv anul 2014. Recurentele-reclamante ignoră faptul că nu pot fi înlăturate de la aplicare dispozițiile exprese ale acestor legi, instanțele de judecată neputând cenzura soluția aleasă de legiuitor în stabilirea retribuției unor categorii profesionale și să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, întrucât s-ar încălca rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat.

Intimatul a prezentat dispozițiile legale incidente aplicabile, Decizia nr. 820/2006, Decizia nr. 669/2012 pronunțate de Curtea Constituțională și a arătat că nu se află în prezența unei discriminări, deoarece recurentele-reclamante se raportează la modul de calcul al drepturilor salariale ale colegilor lor stabilite potrivit altei legi și, prin urmare, situația dedusă judecății excedează competențelor stabilite prin O.G. nr. 137/2000 și tuturor formelor de discriminare reglementate prin acest act normativ, nefiind aplicabil niciunul dintre criteriile stabilite de prevederile O.G. 137/2000, și, prin urmare, nu se poate vorbi de discriminare în sensul impus de acest act normativ, conform art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, motivele expuse de către recurentele-reclamante privesc exclusiv prezentarea unei situații de discriminare prin raportare la modul de calcul al drepturilor salariale ale colegilor lor stabilite potrivit altei legi.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității recursului, prin care s-a constatat că cererea de recurs întrunește cerințele de admisibilitate. Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 2 octombrie 2017, completul de filtru a analizat raportul, a constatat că acesta este întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea actului către părți, conform alineatului (4) al aceluiași articol.Părțile nu au depus punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 11 decembrie 2017, completul de filtru a admis recursul în principiu și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, ce vor fi analizate, față de conținutul acestora, raportat la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanta B., judecător cu grad de tribunal, a fost încadrată, în baza Ordinul Ministrului Justiției nr. 3220/C din 11 septembrie 2014, în clasa de salarizare 103, gradația 4, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în funcție de 10 - 15 ani, stabilindu-i-se indemnizația de încadrare brută lunară, cuantumul sporului pentru condiții de muncă grele vătămătoare și periculoase și cuantumul sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialități, potrivit art. 8 alin. (2) și art. 9 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 și art. 1 alin. (1) și (2) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013.

Reclamanta A., judecător cu grad de judecătorie, a fost încadrată, în baza Ordinului Ministrului Justiției nr. 3219/C din 11 septembrie 2014, în clasa de salarizare 101, gradația 4, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în funcție de 10 - 15 ani, stabilindu-i-se indemnizația de încadrare brută lunară, cuantumul sporului pentru condiții de muncă grele vătămătoare și periculoase și cuantumul sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialități, potrivit art. 8 alin. (2) și art. 9 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 și art. 1 alin. (1) și (2) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013.

Motivele de recurs referitoare la faptul că magistrații care au împlinit vechimea în profesia de magistrat de 10 - 15 ani anterior datei de 01 ianuarie 2011 beneficiază de o indemnizație mai mare, fără a exista o justificare legitimă și obiectivă a unei astfel de discriminări, cu încălcarea art. 3 lit. c) și art. 2 din Legea nr. 284/2010, potrivit cărora ordonatorul de credite este obligat să respecte principiul egalității în drepturi și cel al nediscriminării în cadrul relațiilor de muncă, prin aplicarea aceluiași sistem de salarizare pentru toți salariații aflați în aceeași situație juridică, respectiv având aceeași vechime și același grad, prevederi care dau eficiență principiului nediscriminării în materie de remunerație în funcție de vârstă, statuat de Directiva Consiliului Uniunii Europene nr. 78/2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității, fiindu-le stabilită indemnizația brută lunară în contradicție cu aceste prevederi legale, sunt nefondate.

Dreptul reclamantelor la acordarea indemnizației pentru trecerea în tranșa de vechime de 10 - 15 ani s-a născut în anul 2014, la data la care s-a împlinit vechimea corespunzătoare, și când erau în vigoare Legea nr. 284/2010 și O.U.G. nr. 103/2013, astfel că nu se pune problema unui drept câștigat anterior Legii nr. 284/2010.

Prin Deciziile nr. 818 din 3 iulie 2008, nr. 819 din 3 iulie 2008, nr. 820 din 3 iulie 2008, nr. 821 din 3 iulie 2008, publicate în M. Of. nr. 537/16.07.2008 și nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 872/23.12.2008, Curtea Constituțională a constatat că prevederile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, deoarece un asemenea înțeles încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. A reținut că Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, iar instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

La momentul emiterii celor două ordine de încadrare a reclamantelor, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în funcție de 10 - 15 ani, erau în vigoare dispozițiile Legii cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 103/2013, dispoziții cu caracter special care au prevăzut modalitatea de încadrare în clasa de salarizare în anul 2014, în situația avansării personalului încadrat pe funcții de execuție, în raport de conținutul cărora solicitarea privind obligarea pârâților la plata unei indemnizații majorate este lipsită de temei legal, fiind formulate, în fapt, critici cu privire la modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze această situație.

Legea nr. 284/2010 prevedea, la art. 7 alin. (1), că aplicarea acesteia se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare, astfel că, pentru anul 2014, a fost adoptată O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în M. Of. nr. 703/15.11.2013, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 103/2013, "(1) În anul 2014, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul prevăzut la art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, fără acordarea salariului aferent clasei de salarizare prevăzut în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, după caz. (2) În anul 2014, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție".

Potrivit acestor dispoziții, așadar, avansarea în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, iar majorarea salariului de bază se face corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul prevăzut la art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, fără acordarea salariului aferent clasei de salarizare prevăzut în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015, a decis că, în raport cu prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispozițiilor sale, și de cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ținând seama și de prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, "se va face distincție între reîncadrare, potrivit legii-cadru de salarizare, și plata efectivă a drepturilor salariale", iar "plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcția similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010".

În mod corect a avut în vedere instanța de fond, în condițiile în care prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 103/2013 erau aproape identice cu cele ale art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 559/08.08.2012, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, ale Legii nr. 118/2010, în ansamblul său, precum și a prevederilor art. 1 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, și a reținut că "(...) avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. De altfel, Curtea subliniază faptul că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă. (s.n.)

Mai mult, prin Decizia nr. 55 din 16 februarie 2016, publicată în M. Of. nr. 340/04.05.2016, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 din Cap. VIII al Anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 1 alin. (1) și (2) și art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, invocată de reclamante în prezenta cauză.

Curtea Constituțională a reținut, cu privire la discriminarea referitoare la salarizare sub aspectul trecerii într-o altă tranșă de vechime ulterior sau anterior anului 2011, că s-a pronunțat prin Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 240/03.04.2014, iar prin Decizia nr. 166 din 19 martie 2013, publicată în M. Of. nr. 360/18.06.2013, analizând o excepție de neconstituționalitate cu o motivare similară raportată la încălcarea acelorași dispoziții constituționale, a reținut că aspectele ce țin de aplicarea legii de către organismele abilitate, precum și cele referitoare la pretinsa încălcare de către prevederile de lege criticate a unor alte acte normative decât Legea fundamentală "nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale", în realitate fiind solicitată "modificarea dispozițiilor de lege criticate, fapt ce excedează controlului Curții Constituționale". S-a reținut și Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 559/08.08.2012, menționată anterior, Decizia nr. 579 din 29 septembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 808/30.10.2015, parag. 20 și 21, prin care s-a arătat că "(...) diferențele de salarizare invocate de autoarea excepției, referitoare la personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" și care avansează în gradațiile 4 și 5, provin din întreaga succesiune a actelor normative intervenite după anul 2011, raportată la prevederile aplicabile anterior anului 2011, iar nu din dispozițiile de lege criticate. Așa cum a reținut Curtea în jurisprudența sa, situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în M. Of. nr. 72/18.02.2000, Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 39/18.01.2007)".

Curtea Constituțională a arătat, referitor la dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013, că s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 475 din 16 iunie 2015, publicată în M. Of. nr. 605/11.08.2015, iar la parag. 19 al acestei decizii a reținut că "diferențele de salarizare apărute sunt rezultatul schimbărilor legislative care au intervenit de-a lungul timpului în această materie, în special între legislația anterioară anului 2010 și cea ulterioară acestui an, iar nu ca urmare a neacordării în anii 2012, 2013 și 2014 a salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent clasei de salarizare prevăzut de Legea-cadru nr. 284/2010".

Avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor corespunzătoare acestor gradații se efectua, așadar, potrivit legii în vigoare la data avansării, cuantumul ce ar fi putut fi calculat potrivit legislației anterioare neavând regimul juridic al unui drept câștigat.

Pentru aceste motive, sunt nefondate susținerile recurentelor referitoare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Driha c. România, care privea o situație total diferită, și în care s-a constatat o încălcare a articolului 14 din Convenție combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție determinată de impozitarea, respectiv neimpozitarea unor plăți compensatorii, reclamantul invocând faptul că alți militari care s-au aflat în situația sa au beneficiat de o plată compensatorie neimpozitată. Curtea a reținut că "37. În lumina articolului 14 din Convenție, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile (Willis contra Marii Britanii, nr. 36042/97, § 48, CEDO 2002-IV). Pe de altă parte, lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ și nu limitativ (vezi Engel și alții contra Țărilor de Jos, hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, § 72 și Rasmussen contra Danemarcei, hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p. 13, § 34).", situație care nu se regăsește în prezenta cauză, în care diferența de salarizare a fost generată exclusiv de voința legiuitorului și de aplicarea în timp a actelor normative în materie, astfel încât nu se poate reține aplicarea discriminatorie a acelorași dispoziții legale.

Referitor la aplicarea integrală, directă și obligatorie a dreptului UE, potrivit principiilor supremației și priorității acestuia față de dreptul intern, cu invocarea de către recurente a deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în Cauza C-314/08, Krzysztof Filipiak, Cauza C-555/07, Seda Kücükdeveci, prin care s-a reținut că instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile de drept comunitar, are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional, Înalta Curte constată că susținerile privind incidența în cauză sunt nefondate; recurentele nu au invocat și nu au identificat norme de drept comunitar în cauză, care să înlăture dispozițiile de drept național, astfel că nu se pune problema aplicării prioritare și directe a dreptului comunitar, în sensul înlăturării normei juridice interne contrare.

În ceea ce privește principiul nediscriminării în materie de remunerație în funcție de vârstă, reglementat de Directiva Consiliului Uniunii Europene nr. 78/2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, Înalta Curte reține că în cauză dispozițiile legale incidente nu vizează vârsta, ci vechimea în funcție, astfel că nu se pune problema încălcării egalității de tratament pentru motive de vârstă.

Prin Decizia nr. nr. 55 din 16 februarie 2016, menționată, Curtea Constituțională a analizat și critica referitoare la încălcarea art. 2, art. 3 și art. 6 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. A reținut că, "în realitate, această critică vizează aspecte care țin de interpretarea și aplicarea legii, ceea ce intră în competența instanțelor judecătorești. Dispozițiile de lege criticate care stabilesc, în mod diferențiat pe gradații, modul de calcul al salariul de bază al personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" și care avansează în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în funcții nu vizează vârsta, ci vechimea în funcție, iar diferențele de salarizare provin din aplicarea actelor normative intervenite după anul 2011, raportată la prevederile aplicabile anterior anului 2011.".

În ceea ce privește incidența dispozițiilor Legii nr. 71/2015, Înalta Curte constată că, prin Ordinul nr. 4680/C din 21 decembrie 2016 emis de Ministrul Justiției, în temeiul art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, în temeiul dispozițiilor art. 31 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, a Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 referitoarea la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările și completările ulterioare, publicată în M. Of. nr. 1029/21.12.2016, art. 1, "(1) începând cu data de 9 aprilie 2015, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție se recalculează la nivelul maxim, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții. (2) Emiterea ordinelor de stabilire a drepturilor salariale, potrivit alin, (1), și plata acestora se vor realiza după finalizarea calculelor, în urma centralizării datelor necesare comunicate de ordonatorii secundari și terțiari de credite, dar nu mai târziu de 1 mai 2017."

Rezultă că, începând cu data de 9 aprilie 2015, ordonatorul principal de credite a procedat la recalcularea la nivelul maxim al cuantumului indemnizației de încadrare brute lunare și al cuantumului sporurilor mai mici decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, data de 9 aprilie 2015 fiind data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în M. Of. nr. 233/06.04.2015, care au introdus dispozițiile alin. (51) în art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care s-a stabilit că, "prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

Prin art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014 se stabilise menținerea în anul 2015 a salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, a sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare la același nivel cu cel ce acordat pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, iar prin alin. (51) introdus prin Legea nr. 71/2015, la aprobarea acestei ordonanțe de urgență, legiuitorul a introdus o excepție, ca personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

S-a creat, astfel, posibilitatea ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, ca urmare a diferențelor salariale rezultate din aplicarea Legii nr. 284/2010, să fie salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Dispozițiile alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, introduse prin Legea nr. 71/2015, sunt aplicabile și judecătorilor aflați în situația prevăzută de ipoteza normei legale, respectiv judecătorilor care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim, pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, și au fost aplicate prin Ordinul nr. 4680/C din 21 decembrie 2016 emis de Ministrul Justiției, însă s-au aplicat de la data intrării în vigoare a acestei legi, respectiv 09 aprilie 2015, motive pentru care recalcularea indemnizației de reîncadrare brute lunare și a sporurilor s-a efectuat începând cu această dată.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamante, este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile în cauză.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.