ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 460/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Curții de Apel Timișoara, reclamantul D.G.D.

a chemat în judecată Autoritatea Națională a Vămilor solicitând anularea ordinului nr. 8829 din 17 noiembrie 2006 emis de pârâtă privind aprobarea regulamentului pentru organizarea și desfășurarea examenelor pentru numirea în funcțiile vacante în statul de funcții Autorității Naționale a Vămilor, anularea actului administrativ intitulat „preaviz” și emis de Autoritatea Națională a Vămilor în 24 noiembrie 2006 și a actelor administrative subsecvente, inclusiv a examenului organizat în baza ordinului nr. 8829 din 17 noiembrie 2006, anularea ordinului nr. 10.084 din 29 decembrie 2006 emis de pârâtă prin care a fost eliberat din funcția publică pe care o exercita în cadrul Direcției Regionale Vamale Arad și a tuturor actelor administrative subsecvente, să se dispună reîncadrarea sa în funcția deținută cu obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești de care a fost privat în toată această perioadă și plata sumei de 70.000 RON cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a susținut faptul că prin Ordinul Autorității Naționale a Vămilor nr. 8829/2006 a fost eliberat din funcția publică pe care o exercita în cadrul Direcției Regionale Vamale Arad. Acest ordin a fost precedat de actul intitulat „preaviz” prin care i s-a adus la cunoștință faptul că începând cu 01 ianuarie 2007 postul pe care îl ocupa în cadrul Autorității Naționale a Vămilor va fi desființat. Prin același „preaviz” i s-a adus în vedere că are posibilitatea să opteze pentru înscrierea la un examen pentru ocuparea unui post vacant similar cu cel pe care îl deține în prezent. A precizat că i s-a pus în vedere faptul că dacă nu optează pentru înscrierea la examen, se va proceda la eliberarea sa din funcția pe care o deținea la data respectivă.

A arătat că actele administrative atacate sunt nelegale și netemeinice întrucât dispozițiile prevăzute de Legea nr. 188/1999, republicată, au în vedere și situația desființării posturilor deținute de funcționari, situație în care autoritatea are obligația de a pune la dispoziția funcționarului public posturile vacante existente. De asemenea, a arătat faptul că dacă autoritatea nu are funcții vacante este obligată să solicite Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, în perioada de preaviz, lista funcțiilor publice vacante, iar dacă există o funcție vacantă corespunzătoare, funcționarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere. La termenul de judecată din data de 10 aprilie 2007, reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 9 din H.G.

nr. 1552/2006 privind reorganizarea și funcționarea Autorității Naționale a Vămilor. Curtea de Apel Timișoara a calificat excepția invocată ca fiind o modificare a acțiunii și a respins-o cu motivarea că reprezintă un petit în plus și introduce un nou pârât în cauză, recomandând părții să introducă o acțiune separată cu acest obiect. Prin sentința civilă nr. 139 din 15 mai 2007 Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut faptul că postul deținut de reclamant s-a desființat, ca urmare a aderării României, începând cu data de 01 ianuarie 2007 în Uniunea Europeană și ca urmare a desființării frontierei dintre România și statele membre U.E., măsură care a determinat desființarea Direcției Regionale Vamale Arad și Timișoara și înființarea, prin reorganizare a Direcției Regionale Vamale Timișoara (Ordin nr. 8795/2006 al Autorității Naționale a Vămilor), ceea ce a însemnat în fapt desființarea birourilor vamale Cenad, Turnu, Nădlac, Vârșand și Curtici. S-a precizat faptul că actele administrative atacate sunt legale și temeinice fiind emise în executarea dispozițiilor H.G.

nr. 1552/2006. S-a arătat faptul că prin Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 8829/2006 al Autorității Naționale a Vămilor s-a prevăzut că personalul vamal și contractual ale căror posturi se reduc sau se desființează începând cu 01 ianuarie 2007, va fi numit în funcțiile vacante existente la această dată în statul de funcții al Autorității Naționale a Vămilor - aparat propriu și structuri subordonate, pe bază de examen, iar art. 2 alin. (1) din ordin dispune că funcționarii publici ale căror posturi se reduc sau se desființează începând cu data de 01 ianuarie 2007 beneficiază de preaviz, acordat în condițiile art. 84 2 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici modificată și completată prin Legea nr. 251/2006, începând cu data de 01 decembrie 2006. Instanța a reținut faptul că organizarea examenului de către pârâtă nu încalcă dispozițiile art. 84 2 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, republicată, astfel încât ordinul arătat este legal.

Urmare soluției privind anularea ordinului de eliberare din funcție, dar având în vedere și faptul că anterior sesizării instanței de contencios administrativ reclamantul nu a cerut autorității publice acordarea de daune materiale și morale, în temeiul art. 19 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a fost respinsă ca nefondată și cererea accesorie în discuție. În termen legal, împotriva sentinței civile nr. 139 din 15 mai 2007, cât și a încheierii din 10 aprilie 2007 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs reclamantul D.G.D. Critica adusă încheierii de ședință din 10 aprilie 2007 a vizat greșita calificare a cererii prin care s-a invocat nelegalitatea art. 9 din H.G. nr. 1552/2006 ca fiind o cerere de modificare a acțiunii și drept urmare soluția de respingere a acestei excepții al cărui temei juridic e reprezentat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În privința fondului pricinii, recurentul a imputat instanței de fond că a reținut o stare de fapt greșită în raport de actele prezentate și de evidența prevederilor art. 84 2 alin. (5) și art. 84 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, ignorându-se în acest fel că Autoritatea Națională a Vămilor a încălcat art. 84 2 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 și faptul că prin procedura instituită și urmată de această autoritate recurentul-reclamant a fost privat de dreptul la transfer în perioada preavizului, prin intermediul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. De asemenea, recurentul a apreciat ca fiind greșită concluzia instanței de fond că dispozițiile din Legea nr. 188/1999 privind obligația autorității de a pune la dispoziție posturi corespunzătoare justifică interdicția opțiunii pentru o funcție publică inferioară, precum și confuzia făcută între noțiunile de „examen” și „concurs”, deși atât actul normativ, cât și ordinul contestat trimit în mod expres la „examen”.

În fine, recurentul a considerat ca nelegală abordarea cererii de despăgubiri materiale și morale prin prisma art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind obligativitatea procedurii prealabile, în opinia sa o astfel de cerere putând fi adresată direct instanței de contencios administrativ. Intimata a formulat întâmpinare solicitând menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate și a invocat excepția autorității de lucru judecat în ce privește excepția de nelegalitate invocată de reclamant și soluționată prin încheierea din 10 aprilie 2007, autoritatea lucrului judecat fiind sprijinită pe decizia nr. 2817 din 31 mai 2007 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibil recursul declarat de D.G.D.

împotriva încheierii mai înainte menționate, pronunțată în dosarul de fond al Curții de Apel Timișoara nr. 16/59/2007. Examinând în temeiul art. 137 C. proc. civ. excepția autorității de lucru judecat, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că aceasta nu este întemeiată și nu poate fi primită. Așa cum se poate observa din decizia nr. 2817/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție recursul împotriva încheierii de respingere a excepției de nelegalitate a fost respins ca inadmisibil, apreciindu-se de instanța supremă că în raport de dispozițiile art. 299 alin. (1) cu referire la art. 282 alin. (2) C. proc. civ. încheierea premergătoare, interlocutorie care nu suspendă cursul judecății poate fi atacată numai odată cu fondul.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat, așadar, irevocabil asupra fondului excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 9 din H.G. nr. 1552/2006 și, ca urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 1201 C. civ. pentru a se constata autoritatea de lucru judecat. Analizând pricina atât prin prisma criticilor aduse încheierii de ședință din 10 aprilie 2007 și sentinței nr. 139/2007, cât și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Dezlegarea dată de către instanța fondului excepției de nelegalitate cu care a fost învestită la data de 10 aprilie 2007 (Dosar nr. 16/59/2007) echivalează practic cu o soluționare fără a se intra în cercetarea fondului, motiv pentru care se va dispune casarea încheierii și a hotărârii, cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

În temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, reclamantul a invocat în fața judecătorului fondului excepția de nelegalitate a art. 9 din H.G. nr. 1552/2006 privind reorganizarea și funcționarea Autorității Naționale a Vămilor în raport de dispozițiile art. 84 2 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 – în forma în vigoare la acea dată. Prin încheierea de ședință din 10 aprilie 2007 cererea prin care a fost ridicată excepția de nelegalitate a fost calificată ca fiind o cerere de modificare a acțiunii și respinsă în consecință. S-a apreciat că o astfel de cerere reprezintă un petit în plus și că prin ea se cere introducerea în cauză a unui nou pârât, așa încât reclamantul poate promova o acțiune separată, subliniindu-se că hotărârea de guvern reprezintă un act normativ ce a fost publicat în M. Of.

și este deci cunoscut de părțile în litigiu de la acel moment. Se sugerează prin motivarea cuprinsă în încheierea în discuție că această cerere este și tardivă raportat la momentul publicării hotărârii de guvern și la dispozițiile Legii nr. 554/2004. Confuzia făcută între cele două instituții, respectiv cea reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004 și cea reglementată de art. 132 C. proc. civ. (privind modificarea unei acțiuni) nu poate fi permisă. Art. 4 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare la data sesizării instanței statuează că „Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului de fond, va sesiza prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ competentă, suspendând cauza”. Considerând cererea prin care se invocă excepția de nelegalitate o cerere de modificare a acțiunii, instanța a ignorat dispoziția legală arătată. Ordinul nr. 8829/2006 contestat prin acțiune este emis în baza H.G. nr. 1552/2006 și devine în acest mod evident că de acest act administrativ – a cărui nelegalitate parțială este invocată – depinde soluționarea pe fond a litigiului. La soluționarea fondului se poate păși numai după examinarea excepției întemeiate pe art. 4 din Legea nr. 554/2004, această excepție putând fi invocată oricând în cadrul unui proces.

În acest context este nerelevantă împrejurarea că de la data publicării actului în M. Of. acesta se prezumă a fi cunoscut de părți. Criticile aduse pe fondul cauzei vor fi analizate cu ocazia rejudecării, urmând ca în privința ultimului motiv de recurs ce privește daunele materiale și morale să se observe că Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în mod greșit judecătorul fondului a apreciat că reclamantul putea formula o astfel de cerere doar dacă în prealabil s-a adresat autorității publice pentru acordarea acestora. Normele legale examinate în considerentele sentinței recurate se referă la mai multe despăgubiri pentru prejudiciul produs printr-un act administrativ considerat nelegal.

Art. 8 alin. (1), art. 11 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 reglementează situația care reprezintă regula în materie, anume aceea când cererea de daune se formulează odată cu acțiunea în anulare. Art. 19 din același act normativ se referă la situația distinctă în care persoana vătămată care anularea unui act administrativ fără a cere și despăgubiri și formulează pe cale separată această ultimă cerere, în termenul de un an de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. În speță, reclamantul a respectat procedura prealabilă, învestind apoi instanța de contencios cu anularea actelor administrative pretins vătămătoare și cu repararea pagubei cauzate prin acestea.

Rezultă, așadar, că este eronată concluzia instanței de fond potrivit căreia în prezentul litigiu dreptul de a cere despăgubiri prin acțiune, s-ar naște numai după ce această solicitare ar fi fost adresată autorității publice pârâte. Pentru cele expuse, în temeiul art. 312 și art. 313 teza I C. proc. civ., recursul va fi admis sentința atacată va fi casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul D.G.D. împotriva sentinței civile nr. 139 din 15 mai 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, precum și împotriva încheierii de ședință din 10 aprilie 2007 a aceleiași instanțe. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2008.