ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2817/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 28 iulie 2003 și precizată la 30 octombrie 2003, reclamanta SC A.T. SA cheamă în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței să constate existența unui drept de creanță în sumă de 4.896.489,94 dolari S.U.A. având ca titular pe reclamantă, reprezentând sume de încasat de la Ministerul Apărării din Irak, cu titlu de dobândă contractuală și cheltuieli de transport pentru marfă exportată în această țară în perioada 1985 - 1989 și obligarea pârâtului la acceptarea negocierii acestei sume de către reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 1394 din 18 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, admite excepția de necompetență materială ridicată din oficiu și declină competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială, reținând în acest sens că acțiunea are caracter comercial, în cauză nefiind un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege și nici o acțiune în anularea unui act administrativ. Prin sentința comercială nr. 3406 din 9 martie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite excepția inadmisibilității cererii în constatare ridicată din oficiu și respinge acțiunea în constatare formulată de reclamantă ca inadmisibilă, reținând că în speță reclamanta are la dispoziție acțiunea în realizare prin care poate solicita sumele respective în baza documentelor justificative din care să rezulte dobânzile penalizatoare achitate de către B.R.C.E.

și cheltuielile de transport extern achitate la livrare. Prin decizia comercială nr. 400 din 6 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta apelantă împotriva sentinței instanței de fond. Prin decizia nr. 3409 din 3 iunie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, admite recursul reclamantei împotriva deciziei instanței de apel, casează decizia recurată și sentința instanței de fond și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București, indicând instanței să aibă în vedere în rejudecare toate actele normative emise pentru reglementarea debitelor externe și înscrisurile prezentate de reclamantă cu privire la întinderea debitului pretins, ca și situația intervenită prin aplicarea Rezoluției Consiliului de Securitate al O.N.U.

nr. 1483 din 22 mai 2003 prin care s-au ridicat sancțiunile economice asupra Irakului și în urma căreia țările creditoare au convenit să amâne după sfârșitul anului 2004 începerea negocierilor în vederea stabilirii modalității de plată în contul datoriei externe a menționatului stat, precum și rezultatul negocierilor ce se vor desfășura de Guvernul României conform Legii nr. 29/2004 și programelor de restructurare a datoriei Irakului ce urmează a fi convenite pe plan internațional pentru reglementarea drepturilor financiare ale statului român în Irak.

Reține instanța supremă că recurenta, cu o creanță rezultată din operații de export de marfă în Irak anterior anului 1991, preluată la datoria publică în august 1991 după instituirea embargoului, a fost îndreptățită să formuleze o acțiune în constatare declaratorie, tinzând la constatarea unei situații juridice speciale, care să înlăture incertitudinea în care se afla reclamanta recurentă cu privire la debitul în discuție. Prin sentința comercială nr. 1017 din 21 martie 2006, pronunțată în rejudecare, Tribunalul București, secția comercială, admite cererea reclamantei, constată existența dreptului de creanță al reclamantei în sumă de 4.876.108 dolari S.U.A. reprezentând dobânzi contractuale și cheltuieli de transport datorate de Ministerul Apărării din Irak, urmare derulării operațiunilor de export în perioada 1985 - 1989 de fosta I.C.E.A., cu 3.026 lei cheltuieli de judecată.

Reține instanța, pentru a decide astfel, că în temeiul dispozițiilor H.G.

nr. 447/1991 și ale Legii nr. 7/1992 creditele bancare angajate de reclamantă pentru exporturile în Irak au fost preluate la datoria publică și că potrivit art. 1 coroborat cu art. 9 din anexa la Ordinul comun nr. 1080/2005 al Ministrului Finanțelor Publice, Ministrului Afacerilor Externe și Ministrului Economiei și Comerțului, prin care s-au aprobat procedurile și modalitățile de încasare și decontare a contravalorii creanțelor recuperate în baza Legii nr. 29/1994, reclamanta este îndreptățită să solicite Ministerului Finanțelor Publice decontarea valorii totale a cheltuielilor efectuate până în momentul recuperării creanțelor pe bază de documente justificative și în limita prevederilor legale vizând destinația sumelor încasate din recuperarea creanțelor României provenite din activitatea de comerț exterior derulate înainte de 31 decembrie 1989. Mai reține instanța că reclamanta este îndreptățită să recupereze contravaloarea creanței preluate la datoria publică constând în creditele bancare angajate pentru realizarea exportului în Irak, dar și dobânzile aferente creditelor menționate și cheltuielile de transport nepreluate la datoria publică, dar care intră sub incidența Ordinului nr. 1080/2005 evocat.

Apelul formulat de apelantul pârât împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond este admis prin decizia comercială nr. 82 din 6 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care schimbă în tot sentința atacată în sensul că respinge acțiunea, ca neîntemeiată, instanța de apel reținând în acest sens că în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamanta are un drept de creanță constând în dobânzi contractuale la credite și cheltuieli de transport datorate de Ministerul Apărării din Irak urmare a derulării operațiunilor de export în perioada 1985 - 1989 de către antecesoarea reclamantei, dreptul fiind stabilit numai în baza expertizei contabile efectuate în cauză care a avut în vedere doar calcule estimative și nu documente justificative, din adresele Ministrului Finanțelor Publice rezultând că potrivit art. 6 din H.G.

nr. 447/1991 sumele respective nu se cuvin intimatei reclamante. Împotriva deciziei instanței de apel reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 și 8 C. proc. civ., admiterea acestuia și modificarea în totalitate a hotărârii recurate în sensul respingerii apelului pârâtului împotriva sentinței instanței de fond care este legală și întemeiată. În susținerea recursului său recurenta critică instanța de apel pentru greșita interpretare și aplicare a art. 9 al cap. III al Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1080 din 28 iulie 2005 dat în aplicarea Legii nr. 29/1994 privind autorizarea Guvernului de a aproba negocierea în vederea recuperării creanțelor României, provenite din activități de comerț exterior, derulate înainte de 31 decembrie 1989, și a H.G.

nr. 732/1994 pentru recuperarea creanțelor României provenite din activitatea de comerț exterior înainte de 31 decembrie 1989, precum și a art. 6 din H.G. nr. 447/1991, ignorând astfel că recurenta este îndreptățită să obțină și valoarea totală a cheltuielilor efectuate până la momentul recuperării creanțelor, sume nepreluate la datoria publică, respectiv contravaloarea dobânzilor contractuale și cheltuielile de transport, dar după recuperarea creanțelor din țara debitoare și pe bază de documente justificative.

Recurenta reproșează instanței de apel și greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, respectiv a expertizei contabile efectuate în cauză, care a calculat dobânzile plătite până în luna august 1991 și nu numai pe cele plătite până la data de 31 decembrie 1989, pentru perioada 1990 – 5 august 1991 expertul bazându-se pe documentele justificative puse la dispoziție de recurentă, respectiv extrase de cont emise de bancă și dobânzile calculate de aceasta, și nu pe bază estimativă cum eronat a reținut instanța, iar pentru perioada anterioară luând în calcul dobânda cea mai mică practicată pentru creditul curent, cuantumul cheltuielilor de transport fiind calculat pe bază de documente certe, dar nefiind analizat de instanța de apel.

Recursul este fondat. Criticile recurentei încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt întemeiate, instanța de apel interpretând greșit dispozițiile normative incidente în cauză. Conform procesului verbal din 5 august 1991 întocmit în baza dispozițiilor H.G. nr. 447/1991 s-a preluat de la antecesoarea reclamantei recurente la datoria publică suma de 625.064.451 lei reprezentând credite bancare neperformante acordate pentru realizarea exporturilor de încălțăminte în Irak, sumă care, conform anexei 3/1 nu include și dobânzile aferente, iar conform art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 447/1991 numai dobânzile datorate pentru creditele bancare neperformante calculate și neîncasate de băncile comerciale până în momentul preluării pierderilor și a creditelor bancare neperformante se anulează.

Astfel fiind, reiese că pierderile rezultate pentru recurentă din dobânda contractuală calculată și achitată până la 5 august 1991 în sumă de 4,855 milioane dolari S.U.A. și din cheltuielile de transport marfă în Irak, în sumă de 41.976 dolari S.U.A. nu au fost preluate la datoria publică, situație confirmată de Ministerul Finanțelor prin scrisoarea nr. 341079 din 11 martie 1999, document potrivit căruia decontarea contravalorii menționatei sume se efectuează de Ministerul Finanțelor după recuperarea creanțelor din țara debitoare pe baza documentelor justificative.

În sfârșit, potrivit art. 9 din capitolul III vizând „decontarea în lei a contravalorii creanțelor recuperate în baza Legii nr. 29/1944, cu modificările ulterioare, în încasări în devize convertibile, importuri de mărfuri, prestări de servicii și cesionare de creanțe” al anexei privind „Procedurile și modalitățile de încasare și de decontare a contravalorii creanțelor nerecuperate în baza Legii nr. 29/1994 cu modificările ulterioare, precum și tehnicile de analiză și selecție a ofertelor, de negociere și de prezentare a propunerilor de mandat, anexă la O.M.F.P. nr. 1080 din 28 iulie 2005 (comun cu Ordinul nr. M 1/684 din 24 august 2005 al M.A.E. și cu Ordinul M.E.C. nr. 481 din 12 august 2005) privind aprobarea menționatelor proceduri și modalități „M.F.P.

va deconta societăților exportatoare titulare de creanță valoarea totală a cheltuielilor efectuate de acestea până la momentul recuperării creanțelor, numai pe bază de documente justificative”. Raportat la dispozițiile legale evocate se constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 6 din H.G. nr. 447/1991 care are în vedere numai obligația, între altele, și a Ministerului Finanțelor de a acționa în vederea recuperării creanțelor externe, valuta obținută din încasarea creanțelor menționate și a dobânzilor aferente urmând a fi cedată la fondul valutar al statului și nu modul de decontare a sumelor preluate la datoria publică, datorate cu titlu de cheltuieli făcute de operatorii economici cu exportul de mărfuri, care a condus la nașterea creanțelor recuperate.

Nici art. 8 din Legea nr. 7/1992, care are un conținut similar cu al art. 6 din H.G. nr. 447/1991, nu este incident în cauză pentru aceleași rațiuni.

În fine, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, instanța de apel examinează corectitudinea stabilirii sumelor la care recurenta se consideră îndreptățită, deși cuantumul acestora nu a fost contestat de intimat, ci, din contră, confirmat în corespondența purtată cu reclamanta, care a cerut constant doar să se recunoască de către pârât existența dreptului său de creanță cu privire la dobânzile contractuale și cheltuielile de transport datorate de Ministerul Apărării din Irak, urmare derulării operațiunilor de export în perioada 1985 - 1989 de antecesoarea sa, iar intimatul pârât, în apelul său, nu a pus în discuție cuantumul sumei pretinse și confirmată de expertiza contabilă administrată în cauză, ci faptul că la pretinderea acesteia reclamanta recurentă nu este îndreptățită deoarece nu a fost preluată la datoria publică.

De altfel, existența sau inexistența documentelor justificative se va pune în cauză numai la momentul decontării concrete a sumei. Astfel fiind, se constată că decizia recurată nu este legală, că recursul formulat de recurentă este întemeiat și, pe cale de consecință, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, iar decizia recurată urmează a fi modificată în sensul că apelul declarat de pârât împotriva sentinței instanței de fond va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A.T. SA București împotriva deciziei nr. 82 din 6 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 1017 din 21 martie 2006 a Tribunalului București, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2007.