ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2817/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 28 iulie 2003 și precizată la 30 octombrie 2003, reclamanta SC A.T. SA

cheamă în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice solicitând

instanței să constate existența unui drept de creanță în sumă de 4.896.489,94 dolari

S.U.A. având ca titular pe reclamantă, reprezentând sume de încasat de la

Ministerul Apărării din Irak, cu titlu de dobândă contractuală și cheltuieli de

transport pentru marfă exportată în această țară în perioada 1985 - 1989 și

obligarea pârâtului la acceptarea negocierii acestei sume de către reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 1394

din 18 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția contencios

administrativ, admite excepția de necompetență materială ridicată din oficiu și

declină competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția comercială, reținând în acest sens că acțiunea are caracter

comercial, în cauză nefiind un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri

privind un drept recunoscut de lege și nici o acțiune în anularea unui act

administrativ.

Prin sentința comercială nr.

3406 din 9 martie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite

excepția inadmisibilității cererii în constatare ridicată din oficiu și

respinge acțiunea în constatare formulată de reclamantă ca inadmisibilă,

reținând că în speță reclamanta are la dispoziție acțiunea în realizare prin

care poate solicita sumele respective în baza documentelor justificative din

care să rezulte dobânzile penalizatoare achitate de către B.R.C.E. și cheltuielile

de transport extern achitate la livrare.

Prin decizia comercială nr. 400

din 6 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta apelantă împotriva

sentinței instanței de fond.

Prin decizia nr. 3409 din 3

iunie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, admite

recursul reclamantei împotriva deciziei instanței de apel, casează decizia

recurată și sentința instanței de fond și trimite cauza spre rejudecare la

Tribunalul București, indicând instanței să aibă în vedere în rejudecare toate

actele normative emise pentru reglementarea debitelor externe și înscrisurile

prezentate de reclamantă cu privire la întinderea debitului pretins, ca și

situația intervenită prin aplicarea Rezoluției Consiliului de Securitate al O.N.U.

nr. 1483 din 22 mai 2003 prin care s-au ridicat sancțiunile economice asupra

Irakului și în urma căreia țările creditoare au convenit să amâne după

sfârșitul anului 2004 începerea negocierilor în vederea stabilirii modalității

de plată în contul datoriei externe a menționatului stat, precum și rezultatul

negocierilor ce se vor desfășura de Guvernul României conform Legii nr. 29/2004

și programelor de restructurare a datoriei Irakului ce urmează a fi convenite

pe plan internațional pentru reglementarea drepturilor financiare ale statului

român în Irak.

Reține instanța supremă că

recurenta, cu o creanță rezultată din operații de export de marfă în Irak

anterior anului 1991, preluată la datoria publică în august 1991 după

instituirea embargoului, a fost îndreptățită să formuleze o acțiune în

constatare declaratorie, tinzând la constatarea unei situații juridice

speciale, care să înlăture incertitudinea în care se afla reclamanta recurentă

cu privire la debitul în discuție.

Prin sentința comercială nr.

1017 din 21 martie 2006, pronunțată în rejudecare, Tribunalul București, secția

comercială, admite cererea reclamantei, constată existența dreptului de creanță

al reclamantei în sumă de 4.876.108 dolari S.U.A. reprezentând dobânzi

contractuale și cheltuieli de transport datorate de Ministerul Apărării din

Irak, urmare derulării operațiunilor de export în perioada 1985 - 1989 de fosta

I.C.E.A., cu 3.026 lei cheltuieli de judecată.

Reține instanța, pentru a decide

astfel, că în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 447/1991 și ale Legii nr. 7/1992

creditele bancare angajate de reclamantă pentru exporturile în Irak au fost

preluate la datoria publică și că potrivit art. 1 coroborat cu art. 9 din anexa

la Ordinul comun nr. 1080/2005 al Ministrului Finanțelor Publice, Ministrului

Afacerilor Externe și Ministrului Economiei și Comerțului, prin care s-au

aprobat procedurile și modalitățile de încasare și decontare a contravalorii

creanțelor recuperate în baza Legii nr. 29/1994, reclamanta este îndreptățită

să solicite Ministerului Finanțelor Publice decontarea valorii totale a

cheltuielilor efectuate până în momentul recuperării creanțelor pe bază de

documente justificative și în limita prevederilor legale vizând destinația

sumelor încasate din recuperarea creanțelor României provenite din activitatea

de comerț exterior derulate înainte de 31 decembrie 1989. Mai reține instanța

că reclamanta este îndreptățită să recupereze contravaloarea creanței preluate

la datoria publică constând în creditele bancare angajate pentru realizarea

exportului în Irak, dar și dobânzile aferente creditelor menționate și

cheltuielile de transport nepreluate la datoria publică, dar care intră sub

incidența Ordinului nr. 1080/2005 evocat.

Apelul formulat de apelantul

pârât împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond este admis prin

decizia comercială nr. 82 din 6 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția

a V-a comercială, care schimbă în tot sentința atacată în sensul că respinge

acțiunea, ca neîntemeiată, instanța de apel reținând în acest sens că în mod

greșit instanța de fond a apreciat că reclamanta are un drept de creanță

constând în dobânzi contractuale la credite și cheltuieli de transport datorate

de Ministerul Apărării din Irak urmare a derulării operațiunilor de export în

perioada 1985 - 1989 de către antecesoarea reclamantei, dreptul fiind stabilit

numai în baza expertizei contabile efectuate în cauză care a avut în vedere

doar calcule estimative și nu documente justificative, din adresele Ministrului

Finanțelor Publice rezultând că potrivit art. 6 din H.G. nr. 447/1991 sumele

respective nu se cuvin intimatei reclamante.

Împotriva deciziei instanței

de apel reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de

art. 304 pct. 9 și 8 C. proc. civ., admiterea acestuia și modificarea în

totalitate a hotărârii recurate în sensul respingerii apelului pârâtului

împotriva sentinței instanței de fond care este legală și întemeiată.

În susținerea recursului său

recurenta critică instanța de apel pentru greșita interpretare și aplicare a art.

9 al cap. III al Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1080 din 28 iulie

2005 dat în aplicarea Legii nr. 29/1994 privind autorizarea Guvernului de a

aproba negocierea în vederea recuperării creanțelor României, provenite din

activități de comerț exterior, derulate înainte de 31 decembrie 1989, și a H.G.

nr. 732/1994 pentru recuperarea creanțelor României provenite din activitatea

de comerț exterior înainte de 31 decembrie 1989, precum și a art. 6 din H.G. nr.

447/1991, ignorând astfel că recurenta este îndreptățită să obțină și valoarea

totală a cheltuielilor efectuate până la momentul recuperării creanțelor, sume

nepreluate la datoria publică, respectiv contravaloarea dobânzilor contractuale

și cheltuielile de transport, dar după recuperarea creanțelor din țara

debitoare și pe bază de documente justificative.

Recurenta reproșează

instanței de apel și greșita interpretare a actului juridic dedus judecății,

respectiv a expertizei contabile efectuate în cauză, care a calculat dobânzile

plătite până în luna august 1991 și nu numai pe cele plătite până la data de 31

decembrie 1989, pentru perioada 1990 – 5 august 1991 expertul bazându-se pe

documentele justificative puse la dispoziție de recurentă, respectiv extrase de

cont emise de bancă și dobânzile calculate de aceasta, și nu pe bază estimativă

cum eronat a reținut instanța, iar pentru perioada anterioară luând în calcul

dobânda cea mai mică practicată pentru creditul curent, cuantumul cheltuielilor

de transport fiind calculat pe bază de documente certe, dar nefiind analizat de

instanța de apel.

Recursul este fondat.

Criticile recurentei

încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt

întemeiate, instanța de apel interpretând greșit dispozițiile normative

incidente în cauză.

Conform procesului verbal

din 5 august 1991 întocmit în baza dispozițiilor H.G. nr. 447/1991 s-a preluat

de la antecesoarea reclamantei recurente la datoria publică suma de 625.064.451

lei reprezentând credite bancare neperformante acordate pentru realizarea

exporturilor de încălțăminte în Irak, sumă care, conform anexei 3/1 nu include

și dobânzile aferente, iar conform art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 447/1991 numai

dobânzile datorate pentru creditele bancare neperformante calculate și

neîncasate de băncile comerciale până în momentul preluării pierderilor și a

creditelor bancare neperformante se anulează.

Astfel fiind, reiese că

pierderile rezultate pentru recurentă din dobânda contractuală calculată și

achitată până la 5 august 1991 în sumă de 4,855 milioane dolari S.U.A. și din

cheltuielile de transport marfă în Irak, în sumă de 41.976 dolari S.U.A. nu au

fost preluate la datoria publică, situație confirmată de Ministerul Finanțelor

prin scrisoarea nr. 341079 din 11 martie 1999, document potrivit căruia

decontarea contravalorii menționatei sume se efectuează de Ministerul

Finanțelor după recuperarea creanțelor din țara debitoare pe baza documentelor

justificative.

În sfârșit, potrivit art. 9

din capitolul III vizând „decontarea în lei a contravalorii creanțelor

recuperate în baza Legii nr. 29/1944, cu modificările ulterioare, în încasări

în devize convertibile, importuri de mărfuri, prestări de servicii și cesionare

de creanțe” al anexei privind „Procedurile și modalitățile de încasare și de

decontare a contravalorii creanțelor nerecuperate în baza Legii nr. 29/1994 cu

modificările ulterioare, precum și tehnicile de analiză și selecție a

ofertelor, de negociere și de prezentare a propunerilor de mandat, anexă la O.M.F.P.

nr. 1080 din 28 iulie 2005 (comun cu Ordinul nr. M 1/684 din 24 august 2005 al

M.A.E. și cu Ordinul M.E.C. nr. 481 din 12 august 2005) privind aprobarea

menționatelor proceduri și modalități „M.F.P. va deconta societăților

exportatoare titulare de creanță valoarea totală a cheltuielilor efectuate de

acestea până la momentul recuperării creanțelor, numai pe bază de documente

justificative”.

Raportat la dispozițiile

legale evocate se constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art.

6 din H.G. nr. 447/1991 care are în vedere numai obligația, între altele, și a

Ministerului Finanțelor de a acționa în vederea recuperării creanțelor externe,

valuta obținută din încasarea creanțelor menționate și a dobânzilor aferente

urmând a fi cedată la fondul valutar al statului și nu modul de decontare a

sumelor preluate la datoria publică, datorate cu titlu de cheltuieli făcute de

operatorii economici cu exportul de mărfuri, care a condus la nașterea

creanțelor recuperate. Nici art. 8 din Legea nr. 7/1992, care are un conținut

similar cu al art. 6 din H.G. nr. 447/1991, nu este incident în cauză pentru

aceleași rațiuni.

În fine, interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, instanța de apel examinează corectitudinea

stabilirii sumelor la care recurenta se consideră îndreptățită, deși cuantumul

acestora nu a fost contestat de intimat, ci, din contră, confirmat în

corespondența purtată cu reclamanta, care a cerut constant doar să se

recunoască de către pârât existența dreptului său de creanță cu privire la

dobânzile contractuale și cheltuielile de transport datorate de Ministerul

Apărării din Irak, urmare derulării operațiunilor de export în perioada 1985 - 1989

de antecesoarea sa, iar intimatul pârât, în apelul său, nu a pus în discuție

cuantumul sumei pretinse și confirmată de expertiza contabilă administrată în

cauză, ci faptul că la pretinderea acesteia reclamanta recurentă nu este

îndreptățită deoarece nu a fost preluată la datoria publică. De altfel,

existența sau inexistența documentelor justificative se va pune în cauză numai

la momentul decontării concrete a sumei.

Astfel fiind, se constată că

decizia recurată nu este legală, că recursul formulat de recurentă este

întemeiat și, pe cale de consecință, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(2) și (3) C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, iar decizia recurată

urmează a fi modificată în sensul că apelul declarat de pârât împotriva

sentinței instanței de fond va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC A.T. SA București împotriva deciziei nr. 82 din 6 februarie 2007

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în

sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 1017 din 21 martie

2006 a Tribunalului București, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 septembrie 2007.