ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4350/2018

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la 5 ianuarie 2018, sub dosarul nr. x/2018, mai mulți reclamanți, prin care și A., B., C., D., E., F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: - recalcularea salariului aferent anului 2022 întrucât a fost calculat în mod eronat; - recalcularea sporurilor pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate și pentru condiții vătămătoare aferente anului 2017 prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază, cu luarea în considerare și a majorărilor pentru: vechime în CCR, activitate AA, vechime în muncă; - recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă în Curtea de Conturi a României; - recalcularea drepturilor salariale prin acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar; - recalcularea drepturilor salariale și uniformizarea salarială consacrată prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, inclusiv la nivelul maxim cu cel aflat în plată la nivelul aceleiași familii ocupaționale; - recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu luna iulie 2017 pentru deținătorii titlului științific de doctor, prin aplicarea sporului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată; - emiterea ordinelor în ceea ce îi privește pentru solicitările menționate la pct. 1-7 din acțiune; - plata drepturilor bănești ce li se cuvin reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflației; - menținerea acestei modalități de calcul și în continuare, până la o nouă modificare legislativă. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 și art. 2 lit. e) din O.G. nr. 137/2000, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 41 alin. (2) și art. 53 din Constituția României, art. 7 și art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2), lit. c) și f), art. 159, art. 169 și art. 242 din Codul muncii, art. 11, art. 72 și art. 1018 C. proc. civ., art. 1430 C. civ., art. 2 și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice și sociale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 4 din Carta specială europeană revizuită, Directiva nr. 2000/43/CEE, Directiva nr. 2000/78/CEE, Legea nr. 303/2000, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/2005, Legea nr. 71/2015, Legea nr. 94/1992 și Legea nr. 188/1999.

Prin încheierea de ședință din 13 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a reținut că este competent teritorial să soluționeze cauza în privința unor reclamanți și a dispus disjungerea cauzei și formarea unui dosar separat în privința reclamanților A., B., C., D., E., F., fiind format un nou dosar, respectiv dosarul nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 3152/2018 din 13 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara. În argumentarea acestei soluții s-a reținut că reclamanții au domiciliul pe raza județului Hunedoara și sunt salariați ai Camerei de Conturi Hunedoara, astfel cum rezultă din copiile actelor de identitate și ordinele de salarizare aflate la dosar, fiind incidente prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii și a art. 201 din Legea nr. 62/2011, scopul acestor norme fiind de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă. S-a mai reținut că împrejurarea că pârâta este ordonator principal de credite, iar camerele de conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nicio excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite. Așadar, prezintă relevanță doar locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea. Tribunalul București a înlăturat susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, reținând că drepturile pretinse de reclamanți sunt diferite, fiecare dintre aceștia pretinzând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare. Pentru aceste motive, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, la 7 mai 2018, sub dosarul nr. x/2018. Prin sentința civilă nr. 904/2018 din 6 iunie 2018, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Totodată, s-a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului. În motivarea acestei sentințe s-a reținut că cererea de chemare în judecată este formulată de reclamanți în calitate de angajați sau foști angajați în cadrul Curții de Conturi a României, aceștia formulând pretenții identice în contradictoriu cu angajatorul. Din coroborarea art. 269 alin. (2) din Codul muncii republicat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, rezultă că reclamanții aveau dreptul de a opta între instanța în circumscripția căreia își au domiciliul și locul de muncă și instanța competentă teritorial pentru oricare din ceilalți reclamanți, în cauză fiind îndeplinite condițiile pentru coparticiparea procesuală activă. Reclamanții au ales să introducă cererea împreună cu ceilalți reclamanți al căror domiciliu și loc de muncă se află în raza teritorială a Tribunalului București. Față de considerentele expuse, în baza art. 123 alin. (1), art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (2) din C. proc. civ., coroborate cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii republicat, instanța a constatat că excepția de necompetență teritorială invocată de reclamanți este întemeiată, iar competența de soluționare a acțiunii a fost declinată în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub dosarul nr. x/2018, la 5 septembrie 2018. Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București pentru următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 5 ianuarie 2018, sub dosarul nr. x/2018, mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză, au învestit instanța de judecată cu soluționarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României. Tribunalul București a disjuns cererea formulată de reclamanții din prezenta cauză și a rămas învestit cu cea formulată de alți reclamanți, în considerarea domiciliului și a locului de muncă al fiecărui reclamant în parte, conform cărților de identitate și a ordinelor de salarizare depuse la dosar. Reținând că reclamanții din prezenta cauză au domiciliul pe raza județului Hunedoara și că sunt salariați ai Camerei de Conturi Hunedoara, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara. Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți. Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din același act normativ "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..". Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că o parte din reclamanții care au învestit instanța cu soluționarea conflictului de muncă aveau domiciliul în circumscripția Tribunalului București. În privința acestor reclamanți, Tribunalul București a reținut că este competent teritorial să soluționeze cauza. Potrivit art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură". În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reține că între drepturile pretinse de reclamanți prin aceeași cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active. Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competență în privința reclamanților care nu au domiciliul în raza tribunalului sesizat inițial, în temeiul art. 269 alin. (3) din Codul muncii. În aceste condiții, în privința cererii formulate de reclamanții din prezenta cauză a operat prorogarea legală de competentă în favoarea Tribunalului București, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu reclamanții al căror domiciliu se află în circumscripția acestei instanțe. Împrejurarea că Tribunalul București a disjuns ulterior cererea reclamanților din prezenta cauză nu conduce la pierderea competenței sale teritoriale în privința acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competență a operat chiar la momentul sesizării instanței cu acțiunea introductivă comună. Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) și (3) din Codul muncii raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.