ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5136/2018

HOTĂRÂRE

22.11.2018

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5136/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 5 ianuarie 2018 sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: 1) recalcularea salariului aferent anului 2022 întrucât a fost calculat în mod eronat; 2) recalcularea sporurilor pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate și pentru condiții vătămătoare aferente anului 2017 prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază, cu luarea în considerare și a majorărilor pentru: vechime în CCR, activitate AA, vechime în muncă; 3) recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă în Curtea de Conturi a României; 4) recalcularea drepturilor salariale prin acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar; 5) recalcularea drepturilor salariale și uniformizarea salarială consacrată prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, inclusiv la nivelul maxim cu cel aflat în plată la nivelul aceleiași familii ocupaționale; 6) recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu luna iulie 2017 pentru deținătorii titlului științific de doctor, prin aplicarea sporului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată; 7) emiterea ordinelor în ceea ce îi privește pentru solicitările menționate la pct. 1-7 din acțiune; 8) plata drepturilor bănești ce li se cuvin reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflației, 9) menținerea acestei modalități de calcul și în continuare, până la o nouă modificare legislativă.

În motivarea acțiunii se arată că reclamanții sunt salariați ai Curții de Conturi a României și au formulat împotriva pârâtei contestație având ca obiect ordinele de reîncadrare emise în perioada 28 iulie 2017 și primite în perioada 27 octombrie 2017-1 decembrie 2017 însă nu au primit nici un răspuns.

Pârâta a formulat în termen legal întâmpinare prin care a invocat, în primul rând excepția de necompetență funcțională a secției a VIII-a față de calitatea de funcționari publici a unora dintre reclamanți, inadmisibilitatea acțiunii pentru nesesizarea prealabilă a CNCD, precum și excepția lipsei de interes în formularea cererii în ce privește capătul principal de cerere.

La termenul din 13 aprilie 2018, Tribunalul București a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi privește pe reclamanții A., B., C., D. Anton, E., F., L., G., H., M., N., O., I., J. cu formarea unui nou dosar cu nr. x/2018

Prin sentința civilă nr. 3156 din 13 aprilie 2018, Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Deliberând asupra excepției de necompetență teritorială, tribunalul a reținut în cauză incidența dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, potrivit cărora, competența de soluționare a cauzelor având ca obiect litigii de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 25 mai 2018.

Prin sentința civilă nr. 1332/2018 din 3 octombrie 2018, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată de reclamanți, dispunând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București și, constatând ivit conflictul negativ de competență a dispus suspendarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Tulcea a reținut că părțile reclamante din prezenta cauză sunt într-o coparticipare procesuală activă, fiind astfel respectate dispozițiile art. 59-60 C. proc. civ., iar dacă sunt îndeplinite condițiile pentru coparticipare activă, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Față de aceste dispoziții, tribunalul a constatat că este competentă pentru soluționarea cererii de chemare în judecată instanța care a fost sesizată inițial de către reclamanți, respectiv Tribunalul București, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, care arată că exclusiv reclamanții sunt cei care pot să aleagă instanța competentă în materia litigiilor de dreptul muncii, iar nu instanța de judecată, or, în speță, reclamanții au ales deja Tribunalul București.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul București și Tribunalul Tulcea s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 5 noiembrie 2018, pentru soluționarea conflictului de competență.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, potrivit cărora, competența de soluționare a cauzelor având ca obiect litigii de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul, precum și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora, cauzele referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă sunt de competența instanțelor judecătorești competente în a căror circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, scopul acestor norme fiind de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Totodată, se reține că prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii legiuitorul a stabilit cu valoare imperativă care este criteriul obiectiv în raport cu care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv și limitativ.

Astfel, împrejurarea că pârâta este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu prevede nicio excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul aspect care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

De asemenea, nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleași drepturi solicitate de reclamanți, fiecare dintre aceștia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal.