ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4796/2018

Ședința publică din data de 08 noiembrie 2018

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2018 reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună recalcularea salariului aferent anului 2022 întrucât a fost calculat în mod eronat; recalcularea sporurilor pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate și pentru condiții vătămătoare aferente anului 2017 prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază, cu luarea în considerare și a majorărilor pentru: vechime în CCR, activitate AA, vechime în muncă; recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă în Curtea de Conturi a României; recalcularea drepturilor salariale prin acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar; recalcularea drepturilor salariale și uniformizarea salarială consacrată prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, inclusiv la nivelul maxim cu cel aflat în plată la nivelul aceleiași familii ocupaționale; recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu luna iulie 2017 pentru deținătorii titlului științific de doctor, prin aplicarea sporului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată; emiterea ordinelor în ceea ce îi privește pentru solicitările menționate la pct. 1-7 din acțiune; plata drepturilor bănești ce li se cuvin reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflației; menținerea acestei modalități de calcul și în continuare, până la o nouă modificare legislativă.

La termenul din 13.04.2018 tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi privește pe reclamanții A., B., C., D., E., F. augustIN, G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. cu formarea unui nou dosar cu nr. x/2018

Deliberând asupra excepției de necompetență teritorială invocată din oficiu tribunalul a reținut, în primul rând, că reclamanții din cauza de față au domiciliul pe raza județului Bihor, astfel după cum rezultă din copiile actelor de identitate anexate la dosar și sunt salariați ai Camerei de Conturi Bihor, astfel după cum rezultă din ordinele de salarizare anexate în copie la dosar.

În drept tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii competența de soluționare a cauzelor având ca obiect litigii de munca revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea 62/2011 cauzele referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă sunt de competența instanțelor judecătorești competente, în a căror circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul"

Competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii legiuitorul a stabilit cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv și limitativ.

Nu mai puțin tribunalul reține că dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu prevede nici o excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

Nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleași drepturi solicitate de reclamanți, fiecare dintre aceștia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În fine, susținerile referitoare la competența determinată de sediul sindicatului ce se regăsesc în răspunsul la întâmpinare depus la dosar de reclamanți nu au incidență în prezenta cauză, acțiunea nefiind formulată de sindicat ci de salariați în nume personal.

Pentru aceste considerente, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale prin sentința civilă nr. 3159/2018 din 13 aprilie 2018 a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București.

A declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F. augustIN, G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. și pe pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI în favoarea Tribunalului Bihor.

În temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ. a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia la instanța competentă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor la data de 21.09.2018 2018 sub același număr, iar la termenul de judecată din data de 17.10.2018 din oficiu a fost invocată excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bihor.

Analizând excepția necompetenței teritorială a Tribunalului Bihor, instanța a retinut următoarele:

Potrivit disp. art. 269 alin. (2) Codul Muncii, coroborat cu disp. art. 210 din Lg. 262/2011, competența de soluționare a conflictelor de muncă revine Tribunalului în a cărei rază teritorială își are sediul partea reclamantă. Art. 269 alin. (3) Codul muncii prevede însă că dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, în speță dispozițiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului unora dintre reclamanți, fiind înregistrată sub nr. x/2018.

In atare situație devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, instanța a apreciat că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente arătate anterior, fiind competent să soluționeze cauza în privința tuturor reclamanților. Disjungerea ulterioară a cauzei în privința unora dintre reclamanți nu atrage consecința pierderii competenței instanței inițial învestite pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța de la domiciliile reclamanților din dosarul disjuns.

Așa fiind, s-a reținut ca fiind întemeiată excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bihor, cu consecința admiterii acesteia și declinării competenței în favoarea Tribunalului București.

Constatându-se în cauză că există declinări reciproce de competență între Tribunalul București și Tribunalul Bihor s-a constatat ivit conflict de competență, în raport de disp. art. 134, 135 alin. (1) C. proc. civ. dosarul urmând a fi înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Bihor, secția I Civilă prin sentința civilă nr. 725/LM/2018 din 17 octombrie 2018 a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bihor și în consecință:

A declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F. augustIN, G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI 1 în favoarea Tribunalul București, secția a-VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

A constatat conflict negativ de competență în soluționarea cererii și a înaintat în temeiul art. 135 alin. (1) din C. proc. civ. dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție competentă să soluționeze conflictul.

A dispus din oficiu suspendarea judecării cauzei .

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Bihor și Tribunalul București, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Reclamanții alături de alte persoane au formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul Bihor cu soluționarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condițiile prevederilor art. 59 și art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Competența Tribunalului București a fost determinată material de dispozițiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, competența Tribunalului București a fost determinată de sediul angajatorului și domiciliile alese ale reclamanților, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenței în condițiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., cât și prorogarea convențională în condițiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanții care nu au domiciliul în raza Tribunalului București.

Ulterior legalei investiri a instanței, Tribunalul București a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor și înregistrarea lor separată în condițiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reține că prorogarea legală și convențională de competență este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanți solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecință, față de inexistența coparticipării procesuale active, prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București nu devine incidentă.

Competența teritorială de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reședința părților având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanți care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispozițiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 și nu dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care constituie norma de competență generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reținând competența teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcție de domiciliile/reședința/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Față de dispozițiile legale mai sus arătate și având în vedere că reclamanții au domiciliul pe raza județului Bihor, fiind și angajați ai Camerei de Comerț Bihor, Înalta Curte constată că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Bihor și în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secția I Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2018.