ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5029/2018

HOTĂRÂRE

20.11.2018

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5029/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2018

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 05.01.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții menționați în anexa la acțiune au chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună recalcularea salariului de bază lunar aferent anului 2022, a sporurilor pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate și pentru condiții vătămătoare aferente anului 2017, prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază, cu luarea în considerare și a majorărilor pentru vechimea în cadrul Curții de Conturi a României, activitatea de audit și vechimea în muncă; recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă în cadrul Curții de Conturi și prin acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, calculat la salariul de bază brut lunar; recalcularea drepturilor salariale și uniformizarea salarială conform deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, la nivelul maxim aflat în plată la nivelul aceleiași familii ocupaționale și recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu luna iulie 2017 pentru deținătorii titlului științific de doctor, prin aplicarea sporului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată; de asemenea, au solicitat să se dispună emiterea ordinelor, conform celor solicitate și obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești ce li se cuvin, reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflației și menținerea acestei modalități de calcul și în continuare, până la o nouă modificare legislativă.

La termenul de judecată din 13.04.2018, Tribunalul București a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. și R., formându-se dosarul nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 3161 pronunțată la același termen, în dosarul astfel formulat, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că reclamanții au domiciliul în județul Maramureș și sunt salariați ai Camerei de Conturi Maramureș.

Or, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a litigiilor de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 210 din Legea 62/2011, cauzele referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă sunt de competența instanțelor judecătorești competente, în a căror circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Subliniind că aceste dispoziții sunt edictate în beneficiul reclamantului, în scopul de a-i asigura accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă, Tribunalul București a reținut că împrejurarea că pârâta este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică, nu prezintă relevanță, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nicio excepție, referindu-se doar la locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

Tribunalul a înlăturat atât susținerile vizând coparticiparea procesuală, apreciind că fiecare dintre autorii cererii de chemare în judecată reclamă drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu angajatorul, cât și susținerile reclamanților referitoare la competența determinată de sediul sindicatului, notând că acțiunea nu a fost formulată de sindicat, ci de salariați în nume personal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă la data de 05.07.2018.

Prin sentința civilă nr. 1212/19.10.2018, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul", iar potrivit alin. (3), "dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

Conform art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Or, în speță, deși diferite și individuale, drepturile și obligațiile părților se află într-o legătură suficient de caracterizată pentru a justifica, pe considerente de eficacitate și finalitate procesuală, judecarea lor împreună.

Astfel, a apreciat că relevant este faptul că finalitatea urmărită de reclamanți constă în înlăturarea unor diferențe salariale și că probatoriul solicitat a fi administrat este unic, astfel că este dincolo de orice dubiu că între cereri există o strânsă legătură, în sensul art. 59 C. proc. civ., fiind întrunite condițiile necesare pentru a fi calificate drept o ipoteză de litisconsorțiu activ, subiectiv și facultativ; în speță, necesitatea judecării tuturor cererilor împreună este cu atât mai stringentă cu cât, prin ipoteză, reclamanți urmăresc să înlăture o diferență de tratament salarial între diferiți angajați ai aceluiași angajator, iar în caz de jurisprudență divergentă s-ar ajunge să se pericliteze însăși finalitatea urmărită prin formularea cererii.

Mai mult, a reținut că dincolo de o simplă legătură, în speță poate fi incidentă și ipoteza cauzei comune, în condițiile în care toți reclamații invocă același element factual, respectiv existența unei diferențe de tratament, sub aspectul drepturilor salariale cuvenite, rezultată ca urmare a aplicării deficitare a legislației și un drept legal de a beneficia de o salarizare unitară.

Așa fiind, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii și, notând că o parte dintre reclamanți au domiciliul în municipiul București, a reținut că Tribunalul București este competent teritorial să soluționeze cauzei, iar măsura disjungerii nu poate să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, pentru a se justifica declinarea acesteia.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea litigiului, Înalta Curte reține următoarele:

În speță, mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar, au învestit Tribunalul București, ca instanță de la locul domiciliului unora dintre autorii cererii de chemare în judecată, cu un litigiu având ca obiect raporturile de muncă dintre aceștia și Curtea de Conturi a României.

Tribunalul București a disjuns cererile formulate de reclamanții al căror domiciliu îi atrăgea competența teritorială și a rămas învestit cu acțiunea formulată deAoșan Sorin, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. și R.; reținând că aceștia își au domiciliul în județul Maramureș și sunt salariați ai Camerei de Conturi Maramureș, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Martamureș.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216, "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

În conformitate cu dispozițiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

În speță, domiciliul unora dintre reclamanții care au învestit instanța cu soluționarea litigiului se află în circumscripția Tribunalului București.

Înalta Curte constată că, raportat la natura și cauza drepturilor pretinse de reclamanți, sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, operând astfel prorogarea de competență, pentru reclamanții care nu au domiciliul în raza instanței sesizate.

De aceea, disjungerea cererii, ulterior legalei sale învestiri, nu este de natură să înlăture prorogarea de competență, cu consecința pierderii competenței instanței inițial învestite.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului București.