ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 600/2019

Ședința publică din data de 21 martie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 05 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, un consorțiu de mai mulți reclamanți, între care, și cei din cauza de față, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, au solicitat: recalcularea salariului aferent anului 2022, întrucât a fost calculat în mod eronat; recalcularea sporurilor pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate și pentru condiții vătămătoare aferente anului 2017 prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază, cu luarea în considerare și a majorărilor pentru: vechime în CCR, activitate AA, vechime în muncă; recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă în Curtea de Conturi a României; recalcularea drepturilor salariale prin acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar; recalcularea drepturilor salariale și uniformizarea salarială consacrată prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, inclusiv la nivelul maxim cu cel aflat în plată la nivelul aceleiași familii ocupaționale; recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu luna iulie 2017 pentru deținătorii titlului științific de doctor, prin aplicarea sporului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată; emiterea ordinelor în ceea ce îi privește pentru solicitările menționate la pct. 1-7 din acțiune; plata drepturilor bănești ce li se cuvin reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflației, și, menținerea acestei modalități de calcul și în continuare, până la o nouă modificare legislativă.

La termenul din 13.04.2018, tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi privește pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. cu formarea unui nou dosar cu nr. x/2018

În ședința publică din data de 13 aprilie 2018, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale cu privire la soluționarea cauzei, față de domiciliul și locul de muncă al reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 3164/2018, pronunțată la data de 13 aprilie 2018, în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., și pe pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului Galați; în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia la instanța competentă, în motivarea hotărârii, reținând, în esență, următoarele aspecte:

Reclamanții din cauza de față au domiciliul pe raza județului Galați, astfel după cum rezultă din copiile actelor de identitate anexate la dosar și sunt salariați ai Camerei de Conturi Galați, astfel după cum rezultă din ordinele de salarizare anexate în copie la dosar.

În drept, tribunalul a reținut dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii și dispozițiile art. 210 din Legea 62/2011, competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă fiind reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței,

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii legiuitorul a stabilit cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv și limitativ.

Nu mai puțin tribunalul a reținut și că dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv, art. 210 din Legea 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică, a considerat instanța că nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu prevede nici o excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

Instanța a considerat că nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleași drepturi solicitate de reclamanți, fiecare dintre aceștia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În fine, s-a mai reținut că susținerile referitoare la competența determinată de sediul sindicatului ce se regăsesc în răspunsul la întâmpinare depus la dosar de reclamanți nu au incidență în prezenta cauză, acțiunea nefiind formulată de sindicat ci de salariați în nume personal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă (cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale), la data de 17 iulie 2018, sub nr. x/2018.

În ședința publică din 7 februarie 2018, a fost invocată, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Tribunalul Galați, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1243, pronunțată la data de 18 decembrie 2018, în dosarul nr. x/2018, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Galați, secția I civilă; a declinat competența de soluționare a cauzei privind litigiul de muncă dintre reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă conflicte de munca si asigurări sociale; a constatat ivit conflict negativ de competență între Tribunalul Galați, secția I civilă și Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, și, în temeiul dispozițiilor art. 134 și următ. din C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei și înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație si Justiție, secția civilă, pentru soluționarea conflictului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

În motivarea Deciziei 1845/16.05.2018 Inalta Curte de Casatie si Justitie a reținut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, competenta de solutionarea a cererilor avand ca obiect raporturile de munca apartine instantei de la domiciliul, sediul, reclamantului. Alineatul 3 al aceluiasi articol, instituie exceptia conform careia, daca sunt indeplinite conditiile coparticiparii procesuale active, cererea poate fi formulata la instanta competenta pentru oricare dintre reclamanti.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi impreuna reclamante sau parate daca obiectul procesului este o obligatie comuna, daca drepturile sau obligatiile lor au aceeasi cauza ori daca intre ele exista o stransa legatura. In atare situatie devin incidente dispozitiile art. 269 alin. (3) din Codul Muncii, ce recunosc competenta de solutionare a cauzei dupa criteriile alin. (1) ale aceluiasi articol, care trebuie indeplinite in persoana oricaruia dintre reclamantii aflati in coparticipare procesuala facultativa.

Conform dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică sau privată, cea de ordine publică circumscriindu-se cazurilor încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești, ale încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad, precum și ale încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, în toate celelalte cazuri necompetența fiind de ordine privată.

Prin dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., s-a reținut, a fost prevăzută în mod expres obligativitatea judecătorului de a verifica și de a stabili la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, însă prin art. 130 C. proc. civ. a fost limitată posibilitatea judecătorului de a invoca din oficiu necompetența, cea de ordine privată fiindu-i exclusă în totalitate, pârâtul fiind singurul căruia i-a fost prevăzută o astfel de vocație prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, în caz contrar, fiind prevăzută în persoana acestuia sancțiunea decăderii, conform art. 208 alin. (2) C. proc. civ. ("Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel").

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Tribunalul București și Tribunalul Galați- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Galați, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Competența materială, privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanțe - judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție - care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Obiectul dosarului de față are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit de dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, prin care, un consorțiu format din mai mulți reclamanți, au solicitat, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI: recalcularea salariului aferent anului 2022, întrucât a fost calculat în mod eronat; recalcularea sporurilor pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate și pentru condiții vătămătoare aferente anului 2017 prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază, cu luarea în considerare și a majorărilor pentru: vechime în CCR, activitate AA, vechime în muncă; recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă în Curtea de Conturi a României; recalcularea drepturilor salariale prin acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar; recalcularea drepturilor salariale și uniformizarea salarială consacrată prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, inclusiv la nivelul maxim cu cel aflat în plată la nivelul aceleiași familii ocupaționale; recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu luna iulie 2017 pentru deținătorii titlului științific de doctor, prin aplicarea sporului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată; emiterea ordinelor în ceea ce îi privește pentru solicitările menționate la pct. 1-7 din acțiune; plata drepturilor bănești ce li se cuvin reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflației, și, menținerea acestei modalități de calcul și în continuare, până la o nouă modificare legislativă.

Se observă că Tribunalul București a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată, inițial înregistrată sub nr. x/2018, privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. și R., formând dosar nou pentru aceștia, cu nr. x/2018.

În dosarul nr. x/2018, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, pentru salariații domiciliați în județul Galați și care sunt salariați ai Camerei de Conturi Galați.

În temeiul art. 135 C. proc. civ., analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Galați, pentru următoarele considerente:

Cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de mai mulți reclamanți, persoane fizice, care pretind drepturi individuale similare de la unitatea- pârâtă, în calitate de angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanța a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale și formarea celei de față, aceasta își păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competență a Tribunalului București, instanță competentă doar pentru unii dintre reclamanți, respectiv, cei care au rămas în dosarul nr. x/2018.

Conform art. 59 din Noul C. proc. civ., prin care se definește coparticiparea procesuală, " Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.".

Art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ. prevede că:

"(1) Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

Din coroborarea acestor prevederi, reiese că prorogarea de competență teritorială intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

Înalta Curte reține că legătura dintre raporturile juridice deduse judecății trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, rezultând din modul în care hotărârea asupra unei cereri influențează sau poate să influențeze hotărârea asupra celeilalte, iar interesele părților se găsesc astfel legate între ele, încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecință și asupra celorlalte.

Rezultă, astfel, o interdependență între cereri, care în cauza de față nu există.

Aceasta, deoarece, hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze soluția asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunță asupra problemei de drept deduse judecății, care este aceeași pentru toți reclamanții; aceeași interpretare a legii o poate avea oricare altă instanță dintre cele care ar fi competente teritorial în afara prorogării de competență.

Simple rațiuni de jurisprudență unitară (care nu este izvor de drept) nu justifică păstrarea unor cauze de competența teritorială exclusivă a altor instanțe de către o instanță necompetentă după criteriile legale.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situația în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecății, printr-un proces colectiv, unei singure instanțe, eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar, inclusiv, pe principiul competenței de jurisdicție teritorială.

Mai mult, Tribunalul București a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, și că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a acestui Tribunal, motiv pentru care, prin încheierea din 13 aprilie 2018 a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. și R. și formarea unui nou dosar.

Or, a se considera că în privința cererii formulate de acești reclamanți, a operat prorogarea legală de competență în favoarea Tribunalului București, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu ceilalți reclamanți, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripția acestei instanțe, ar însemna a se exercita un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseși, măsură definitivă, asupra căreia nu se mai poate reveni, cu atât mai mult într-un regulator de competență.

În ce privește competența de soluționare a cauzei, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- conflict individual de muncă-, având în vedere faptul că instanța de la domiciliul reclamanților este Tribunalul Galați, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestui tribunal.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2019.