ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2816/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2816/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial la data de 5 ianuarie 2018 sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, cerere ulterior disjunsă și reînregistrată sub nr. x/2018, un număr de 438 de reclamanți, angajați în cadrul Curții de Conturi a României, au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună:

recalcularea salariului aferent anului 2022 întrucât a fost calculat în mod eronat

recalcularea sporurilor pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate și pentru condiții vătămătoare aferente anului 2017 prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază, cu luarea în considerare și a majorărilor pentru: vechime în CCR, activitate AA, vechime în muncă

recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntrerupta în Curtea de Conturi a României

recalcularea drepturilor salariale prin acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar

recalcularea drepturilor salariale și uniformizarea salariată consacrată prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, inclusiv ia nivelul maxim cu cel aflat în plată la nivelul aceleiași familii ocupaționale

recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu luna iulie 2017 pentru deținătorii titlului științific de doctor, prin aplicarea sporului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată

emiterea ordinelor în ceea ce îi privește pentru solicitările menționate la pct. 1 -7 din acțiune

plata drepturilor bănești ce li se cuvin reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflației

menținerea acestei modalități de calcul și în continuare, până la o nouă modificare legislativă.

Tribunalul București a dispus disjungerea cererii formulată de reclamanții care își desfășoară activitatea în cadrul Camerei de Conturi Satu Mare și care au domiciliul pe raza județului Satu Mare (A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O.), cererea disjunsă fiind înregistrată sub nr. de dosar x/2018

Prin sentința nr. 31661 din 13 aprilie 2018 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, reținând că instanța competentă în soluționarea pricinii este aceea de la locul domiciliului/locului de muncă al părților, în temeiul art. 269 alin. (2) Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/20.11.

Prin sentința nr. 372/LMA din 20 iunie 2018 Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a constatat conflictul negativ și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție spre soluționare.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Satu Mare a reținut că, urmare a disjungerii cauzei, nu se poate reveni și asupra competenței teritoriale a instanței inițial investite, întrucât în caz de coparticipare procesuală, potrivit art. 59 C. proc. civ., instanța competentă poate fi determinată după criteriile reglementate prin art. 269 alin. (2) Codul muncii în raport de oricare dintre coparticipanți, drepturile bănești solicitate angajatorului întemeindu-se pe aceeași cauză juridică.

3 în același sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin regulatorii! de competență dat într-o cauză similară, respectiv prin Decizia nr. 1845 din 16 mai 2018, depusă în copie la dosar.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei. în favoarea Tribunalului București, pentru argumentele ce succed:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului majorității celor 438 de reclamanți.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă, legătură.

Din coroborarea acestor prevederi reiese că prorogarea de competență teritorială intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

În același sens, sunt și textele din același cod în care legiuitorul folosește aceeași formulare - art. 99 referitor la acțiunea cu mai multe capete principale de cerere, art. 139 referitor la excepția conexității etc. - care prevăd că legătura dintre raporturile juridice deduse judecații trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea cauzei împreuna.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a Românei la recalcularea drepturilor salariale.

Acțiunea, formulata de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză, a fost introdusă inițial pe rolul Tribunalului București, ca instanța în circumscripția căreia se regăseau domiciliile a mai multor reclamanți.

Chiar dacă instanța a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care și cea de față, acestea își păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competență a Tribunalului București, instanță competentă doar pentru unii dintre reclamanți, respectiv cei care au rămas în dosarul nr. x/2018.

Este adevărat că fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, dar solicitarea dedusă judecății, precum și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiași angajator să recalculeze drepturile salariale ale reclamanților, în virtutea acelorași prevederile legale invocate, sens în care între cererile lor, care urmează același regim juridic și probator, există o strânsă legătură, de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

Cum reclamanții au înțeles sa învestească cu soluționarea pretențiilor lor Tribunalul București, în cauză devin incidente, alături de dispozițiile art. 269 alin. (3) Codul muncii, cele ale art. 116 C. proc. civ. ce statuează că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Chiar dacă pentru o parte dintre reclamanți instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, o astfel de împrejurare nu face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât disjungerea nu împiedică prorogarea de competență ce operează ca urmare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

Fiind o instituție pusă de legiuitor la dispoziția instanței de judecată atât în scopul unei mai bune administrări a justiției, cât și pentru respectarea dispozițiilor legale care impun soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, măsura disjungerii nu poate fi folosită ca argument pentru dezinvestirea instanței de soluționarea cererii reclamanților din prezenta cauză, prin invocarea necompetenței teritoriale în dosarul nou format.

Pentru aceste considerente, competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea Tribunalului București.