ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5316/2018
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5316/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Ședința publică din data de 11 decembrie 2018
Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 5 ianuarie 2018 sub nr. x/2018, mai mulți reclamanți, prin care și A., B., C., Buzau D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și S. au chemat-o în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:
recalcularea salariului aferent anului 2022;
recalcularea sporurilor pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate și pentru condiții vătămătoare aferente anului 2017, prin aplicarea procentului de 15% la salariul de bază, cu luarea în considerare și a majorărilor pentru vechime la Curtea de Conturi a României, activitate AA, vechime în muncă;
recalcularea drepturilor salariale acordate în sensul stabilirii în mod corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă la Curtea de Conturi a României;
recalcularea drepturilor salariale, prin acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar;
recalcularea drepturilor salariale și uniformizarea salarială consacrată prin decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, inclusiv la nivelul maxim cu cel pentru funcții similare din cadrul aceleiași familii ocupaționale și categorii profesionale, aflat în plată, din administrația publică centrală sau Autoritatea de Audit, după caz;
recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu luna iulie 2017 pentru deținătorii titlului științific de doctor, prin aplicarea sporului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată;
emiterea unor noi ordine conforme primelor 6 capete de cerere;
plata drepturilor bănești cuvenite, reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv plătite, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflației;
menținerea acestei modalități de calcul și în continuare, până la o nouă modificare legislativă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 și art. 2 lit. e) din O.G. nr. 137/2000, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 41 alin. (2) și art. 53 din Constituția României, art. 7 și art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2), lit. c) și f), art. 159, art. 169 și art. 242 din Codul muncii, art. 11, art. 72 și art. 1018 C. proc. civ., art. 1430 C. civ., art. 2 și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice și sociale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 4 din Carta specială europeană revizuită, Directiva nr. 2000/43/CEE, Directiva nr. 2000/78/CEE, Legea nr. 303/2000, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/2005, Legea nr. 71/2015, Legea nr. 94/1992 și Legea nr. 188/1999.
Prin încheierea din 13 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a a reținut că este competent teritorial să soluționeze cauza în privința unora dintre reclamanți și a dispus disjungerea cauzei și formarea unui dosar separat în privința reclamanților A., B., C., Buzau D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și S., care a fost înregistrat pe rolul aceluiași tribunal sub nr. x/2018.
Prin sentința civilă nr. 3150/2018 din 13 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.
În motivarea acestei sentințe, Tribunalul București a reținut, în esență, că reclamanții au domiciliul pe raza județului Arad și sunt salariați ai Camerei de Conturi Arad, astfel cum rezultă din copiile actelor de identitate și ordinele de salarizare aflate la dosar.
După evocarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, s-a apreciat că, în materia conflictelor de muncă, competența teritorială este reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței.
Criteriul imperativ prevăzut de Codul muncii, în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, respectiv domiciliul sau reședința ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, este obiectiv și limitativ.
Totodată, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul acestora fiind de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.
Împrejurarea că pârâta este ordonator principal de credite, iar camerele de conturi teritoriale nu au personalitate juridică a fost considerată ca fără relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu prevede nicio excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, prezentând, așadar, relevanță doar locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.
Tribunalul București a înlăturat susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, reținând că drepturile pretinse de reclamanți sunt diferite, fiecare dintre aceștia pretinzând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, prin raportare la domiciliul și la locul de muncă al reclamanților.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Arad la 7 mai 2018 sub același număr de dosar.
Prin sentința civilă nr. 642 din 12 septembrie 2018, Tribunalul Arad, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. A constatat că s-a ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.
În motivarea acestei sentințe, Tribunalul Arad a reținut că prin decizia nr. 1845 din 16 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere că art. 269 alin. (3) din Codul muncii instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi adresată instanței competente pentru oricare dintre reclamanți.
Prin raportare la art. 210 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul Arad a constatat că acțiunea introductivă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar, fiind adresată Tribunalului București ca instanță de la locul domiciliului majorității celor 423 de reclamanți.
Drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, astfel încât dispozițiile anterior evocate sunt aplicabile.
În aceste condiții, Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, conform dispozițiilor legale incidente în cauză. Astfel, luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă pierderea competenței instanței inițial învestite, pentru a justifica măsura declinării dosarului la instanța de la domiciliile reclamanților.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 14 alin. (4) și (5), art. 131 alin. (2), art. 132 alin. (1), art. 245 și art. 248 C. proc. civ., Tribunalul Arad a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 2 noiembrie 2018 sub nr. x/2018.
Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.
Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul București și Tribunalul Arad - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.
Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 5 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză, au învestit instanța de judecată cu soluționarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.
Tribunalul București a disjuns cererea formulată de reclamanții din prezenta cauză și a rămas învestit cu cea formulată de alți reclamanți, în considerarea domiciliului și a locului de muncă al fiecărui reclamant în parte, conform cărților de identitate și a ordinelor de salarizare depuse la dosar. Reținând că reclamanții din prezenta cauză au domiciliul pe raza județului Arad și sunt salariați ai Camerei de Conturi Arad, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.
Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.
Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din același act normativ "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".
Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că o parte din reclamanții care au învestit instanța cu soluționarea conflictului de muncă aveau domiciliul în circumscripția Tribunalului București. În privința acestor reclamanți, Tribunalul București a reținut că este competent teritorial să soluționeze cauza.
Potrivit art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".
În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reține că între drepturile pretinse de reclamanți prin aceeași cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active.
Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competență în privința reclamanților care nu au domiciliul în raza tribunalului sesizat inițial, în temeiul art. 269 alin. (3) din Codul muncii.
În aceste condiții, în privința cererii formulate de reclamanții din prezenta cauză a operat prorogarea legală de competentă în favoarea Tribunalului București, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu reclamanții al căror domiciliu se află în circumscripția acestei instanțe.
Împrejurarea că Tribunalul București a disjuns ulterior cererea reclamanților din prezenta cauză nu conduce la pierderea competenței sale teritoriale în privința acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competență a operat chiar la momentul sesizării instanței cu acțiunea introductivă comună.
Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) și (3) din Codul muncii raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 decembrie 2018.