ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6488/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 31 mai 2017, sub nr. x/2017 reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sibiu: obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții prin care începând cu data de 21.12.2016, salariul de bază să fie stabilit la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și funcții ocupațională, respectiv cel stabilit de DGASPC Olt în cuantum de 3961 RON/lună, obligarea pârâtei să emită o dispoziție în sensul majorării cu 20% începând cu 1 februarie 2017 a cuantumului brut al salariului, respectiv suma de 4753 RON; obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale și plata dobânzii legale asupra sumelor menționate; obligarea pârâtei la emiterea documentelor rectificative privind obligațiile la bugetul de stat, raportat la majorările salariale.

Prin sentința nr. 15/12.01.2018 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, îndreptată material prin încheierea din data de 07.03.2018, a fost admisă, în parte, acțiunea în contencios administrativ formulată și precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sibiu, fiind obligată pârâta să stabilească și să achite către reclamantă diferențele de drepturi salariale după cum urmează: pentru perioada 21.12.2016 - 1.02.2017, raportat la salariul de bază lunar de 4098 RON; pentru perioada 01.02.2017 - 01.08.2017, raportat la salariul de bază lunar de 5265 RON, fiind obligată pârâta la plata dobânzii penalizatoare asupra diferențelor salariale, pentru perioada 21.12.2016 - 01.08.2017; respinge celelalte capete de cerere; a fost obligată pârâta la plata sumei de 600 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinței nr. 15/12.01.2018 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sibiu, solicitând casarea sentinței și respingerea acțiunii reclamantei.

Prin Decizia nr. 4350/2018 din data de 5 decembrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de pârâta Direcția Generala de Asistenta Sociala si Protecția Copilului Sibiu împotriva sentinței nr. 15/12.01.2018, îndreptată material prin încheierea din data de 07.03.2018 pronunțată de Tribunalul Sibiu, a casat în tot sentința și încheierea și în rejudecarea procesului, a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu parata Direcția Generala de Asistenta Sociala și Protecția Copilului Sibiu.

Prin încheierea de ședință din data de 05.12.2018, Curtea de Apel Alba Iulia -

Secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor tezei a II-a a art. 3

1

alin. (1)

3

din O.U.G. nr. 57/2015 față de prevederile art. 16 alin. (1) și art. 20 din Constituție.

Împotriva Deciziei nr. 4350/2018 din data de 5 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs A. solicitând admiterea căii de atac promovate și sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor tezei a II-a a art. 3

1

alin. (1)

3

din O.U.G. nr. 57/2015.

Recurenta a arătat că în mod greșit Curtea de Apel Alba Iulia a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor tezei a II-a a art. 3ind. 1 alin. (3)

1

din O.U.G. nr. 57/2015 reținând că aceasta nu se încadrează în niciunul dintre aliniatele 1-3 ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora: excepția privește neconstituționalitatea unei prevederi legale ]n vigoare, este invocată într-o speță aflată pe rolul unei instanțe judecătorești și are legătură cu soluționarea cauzei.

Prin Decizia nr. 3973 din data de 17 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 4350 din 5 decembrie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Împotriva Deciziei nr. 3973 din data de 17 septembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat contestație în anulare/cerere de revizuire reclamanta A. invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 3747 din data de 22 iulie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2019, în baza art. 152 din C. proc. civ., a fost calificată ca fiind revizuire calea de atac formulată în cauză, s-a admis cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 3973 din data de 17 septembrie 2019, în dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost anulată decizia nr. 3973 din data de 17 septembrie 2019, în dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și s-a acordat termen la data de 2 decembrie 2020, pentru soluționarea recursului, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului, în rejudecare, după admiterea cererii de revizuire

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare.

Înalta Curte constată că, în stadiul procesual al recursului, în dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor tezei a II-a a art. 3

1

alin. (1)

3

din O.U.G. nr. 57/2015.

Prin încheierea de ședință din data de 05.12.2018, pronunțată la aceeași dată cu decizia nr. 4350/2018, prin care a fost soluționat recursul, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor tezei a II-a a art. 3

1

alin. (1)

3

din O.U.G. nr. 57/2015 față de prevederile art. 16 alin. (1) și art. 20 din Constituție.

Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător/arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului,

- activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare,

- prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale,

- dispozițiile criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

În acest context, instanța de control judiciar constată că recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor tezei a II-a art. 3 indice 1 alin. (1) indice 3 din O.U.G. nr. 57/2015, în forma modificata prin O.U.G. nr. 43/2016 în care se arată că,"în cazul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizație de încadrare va fi stabilit la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate", întrucât, în opinia sa, prin aceste norme legale, în forma în care sunt interpretate de ICCJ, prin Decizia 49/2018, sunt încălcate prevederile Constituției României, respectiv art. 16 alin. (1) în care se arată că "Cetățenii sunt egali în fata legii si a autorităților publice, fără privilegii si fără discriminări’’ și art. 20 în care se arată că dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate si aplicate în concordantă cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte, coroborate cu prevederile Protocolului 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, golindu-se astfel de conținut principiul egalității în drepturi și realizându-se o discriminare a unor funcționari publici față de alți funcționari care îndeplinesc atribuții similare.

Or, curtea de apel, analizând cererea de sesizare a Curții Constitutționale cu excepția de neconstitutionalitate invocată, a apreciat că este inadmisibilă, cu motivarea că, în realitate, critica de neconstituționalitate formulată de către reclamantă vizează interpretarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, mai exact de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin prisma dezlegarii în drept a dispozițiilor art. 31 alin. (13) din O.U.G. nr. 57/2015, realizată prin Decizia nr. 49/2018 privind dezlegarea în drept.

Așa fiind, instanța de control judiciar constată că hotărârea primei instanțe este nelegală, reținând incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune soluția de casare în soluționarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Amintește Înalta Curte că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Înalta Curte constată că, în mod greșit, instanța de fond respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, interpretând în mod greșit obiectul excepției de neconstituționalitate, apreciind că prin critica de neconstituționalitate formulată reclamanta urmărește interpretarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, fără să analizeze îndeplinirea tuturor condițiilor de admisibilitate a cererii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 147/1992, astfel cum au fost reținute anterior, precum și prin raportare prevederile art. 16 alin. (1) și art. 20 din Constituție a căror încălcare se invocă.

Astfel, instanța de control judiciar amintește că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este rolul judecătorului în aflarea adevărului reglementat de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., potrivit căruia:

"(1) Judecătorul soluționează litigiul conform normelor de drept aplicabile, (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale (...)",(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, (…)", aceste din urmă dispoziții fiind dezvoltate și în cuprinsul art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că "instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății (...).", precum și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. "(1) Hotărârea va cuprinde:/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Așa cum s-a interpretat atât în doctrina, precum și în jurisprudența națională, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă nu numai împrejurările de fapt ori doar motivele de drept care au format convingerea instanței, astfel că ea se va referi la toate aceste aspecte, fără a însemna că instanța trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți pentru susținerea pretențiilor și apărărilor pe care le-au formulat, instanța putând să grupeze aceste argumente pentru a le răspunde în cuprinsul unui considerent comun.

Însă, nici o motivarea sumară a hotărârii nu corespunde exigențelor textului enunțat pentru că lipsa de consistență a acesteia face imposibilă realizarea controlului judiciar și, totodată, considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare clare, concise, lipsite de contradicții, bazate pe incontestabilitate, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul.

Reține Înalta Curte că respectarea acestor dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie și obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C. proc. civ., art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, dreptul la un proces echitabil constituie o componentă a principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică, nefiind suficient ca legea să recunoască persoanelor drepturi substanțiale în măsura în care acestea nu sunt însoțite de garanții fundamentale de ordin procedural, de natură a le pune în valoare.

În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Cauza Albina împotriva României, Cauza Gheorghe împotriva României).

Prin urmare, în condițiile în care instanța de fond a încălcat normele de procedură antereferite, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, producând astfel o vătămare reclamantei, având în vedere soluția pronunțată în raport cu obiectul cererii, ținând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfășoară raporturile litigioase de față, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală.

Așa fiind, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată a cererii de sesizare a Curții Constituționale urmând ca, în aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul să realizeze o verificare efectivă, sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, a fost formulată de recurentă, ținând cont de toate considerentele prezentei decizii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa încheierea recurată și trimite cauza la Curtea de Apel Alba-Iulia spre o nouă judecată a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta A. încheierii din data de 5 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează încheierea recurată și trimite cauza la Curtea de Apel Alba Iulia spre o nouă judecată a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2020.